Ziarul de Duminică

In dorul lelii

01.10.2008, 15:23 57

 

In naivitatea mea, credeam ca schimbarile produse in ultimii 18 ani vor avea efectele scontate si necesare si in relatiile asa-zis birocratice, adica in modul de adresare a functionarului public catre solicitantul din fata, din banii caruia e platit. Imi inchipuiam ca se va termina, macar treptat, cu cozile si buluceala de la ghisee, ca lucrurile vor intra intr-o zodie a ordinii si civilizatiei, ca nu vom mai intalni slujbasi acri si plicitisiti, deranjati in tabieturi de lumea grabita, ca vom auzi tot mai des acele saluturi surazatoare si cristaline pe care le vedem in filme ori in cursul calatoriilor in strainatate. Ca, in sfarsit, vor disparea acele "Vino maine", "Primim marfa", "Ma intorc in jumatate de ora" sau eternul "Inventar". Optsprezece ani nu e o perioada prea scurta; la urma urmei, e varsta majoratului.
Iluzii desarte! Cad oameni din picioare in fata unor institutii care, indiferent de aglomeratie, isi mentin acelasi program si aceleasi pauze. Cu rare exceptii, functionarii isi aduc cu ei de acasa frustrarile si nefericirea, pe care le varsa razbunator in capul clientilor. Iar daca nu sunt chiar nefericiti, sunt blazati si inerti, surprinsi ca mai exista cineva pe lume care sa le tulbure linistea. Nu dau "Buna ziua", ci iti adreseaza cate un "Ziceti!" strepezit, privindu-te cu rece ochi de mort. A spune ca lucrurile se misca greu ar fi o viziune excesiv optimista. De fapt, nu se misca deloc.
Acum cateva zile, aveam nevoie de o informatie de la un oficiu oarecare. Teoretic, lucrul era cat se poate de simplu: un telefon si o convorbire de doua-trei minute. Am sunat la institutia cu pricina, iar centralista mi-a plasat un numar interior. Ei da, in mileniul comunicatiilor ultrarapide, noi mai avem centrale, telefoniste si interioare. Prima data, interiorul suna ocupat. A doua oara, nu raspundea nimeni. Apoi iar ocupat si iar nimeni. La a saptea incercare, am avut ceva noroc: am aflat cum o cheama pe functionara care "se ocupa de problema", dar momentan lipsea din birou. Dupa doua ore, era "pe acolo, dar manca", deci trebuia sa revin. Am tot revenit si episodul s-a incheiat. Chestiunea de fond a durat doua-trei minute, dar mi-a ocupat o jumatate de zi si anume jumatatea cea buna.
Povestind tarasenia unui cunoscut, acesta mi-a replicat ca "asa stau lucrurile cu angajatii la stat". Nu inteleg de ce. Nu sunt si ei platiti? Nu au si ei niste obligatii, un cod al minimei politeti in relatiile cu oamenii? Dar nici angajatii firmelor particulare nu sunt mai prejois. S-au contaminat. Ma urc intr-un taxi "de firma" si dau adresa. "Nu merg in directia aia!" imi scuipa, pe langa chistocul din coltul gurii, taximetristul. Altul imi spune ca se retrage si ca, daca vreau, ma duce in Berceni. Dar eu nu vreau sa merg in Berceni! "Atunci, incercati la altul!" Scurt. Toate astea nu au nici o legatura cu statul sau cu privatizarea. Ci cu nefericitele porti ale Orientului, unde toate sunt luate in dorul lelii.
 
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO