E aproape neverosimil cum, de-a lungul a aproape patru decenii de carieră poetică, Ion Pop a rămas consecvent propriei formule. Un aer de delicateţe şi de fragilitate, a unui "eu slab" (pentru că nu poate să întreţină o relaţie directă cu obiectele), născut şi crescut în incubatorul lecturilor, era de identificat în poezia magistrului echinoxist încă de la primele volume, Propunere pentru o fântână (1966) şi Biata mea cuminţenie (1969). Ceea ce-l deosebea pe Ion Pop de colegii de generaţie şaizecişti, de la Nichita Stănescu până la Adrian Păunescu, Ana Blandiana sau Gabriela Melinescu, era conştiinţa imposibilităţii de a se apropia nemediat de natura şi de viaţa elementară. El nu va extrage însă dintr-o asemenea observaţie concluzii textualiste, întorcând spatele realităţii, ci va prefera, în schimb, să pună în scenă această ciudată neputinţă. Căci, într-adevăr, aproape toate poemele lui Ion Pop sunt frânturi nostalgice după un "hors-texte", rostite de vocea unui copil bătrân, suprasaturat de lecturi. De aici, retorica egală, stinsă, "cuminte", în opoziţie aproape programatică cu desfăşurările grandilocvente ale şaizeciştilor. Dacă se poate vorbi de un anume patetism în poezia lui Ion Pop, atunci acesta este mocnit, atent filtrat prin autoironie. Un aer de resemnare pluteşte peste imaginarul unui eu pregătit să-şi trădeze la tot pasul limitele, eşecurile (deopotrivă individuale şi ale firii) sau doar neîndemânările şi micile stângăcii cotidiene.
Nu face excepţie de la respectiva formulă nici volumul recent apărut, În faţa mării, deşi trebuie spus că, începând cu Litere şi albine (2010), poate fi detectată o uşoară turnură în interiorul genului profesat de Ion Pop. Aceleaşi nesiguranţe ori nelinişti cu privire la relaţia dintre text şi viaţă străbat cele două volume, doar că, de data aceasta, eul militează mai decis în favoarea ultimei. Poate şi pentru că e vorba, în primul rând, de cărţi ale oboselii şi ale îmbătrânirii, stări când orice joc/artificiu începe să fie resimţit drept grotesc. Astfel încât, fără a pierde nimic din pudibonderia elegantă şi din delicateţea unui spirit prin excelenţă livresc, poezia lui Ion Pop începe să se radicalizeze în sensul autenticismului. Versuri precum "Deocamdată, însă,/ [Domnul] stă şi se uită./ Îl vede, poate,/ şi pe servul Ion Pop,/ cum gâfâie repede, alergând,/ cum moare încet, surâzând,/ cum citeşte, scrie,/ vorbeşte singur" (Dumnezeu vede) dau tonul unei dispoziţii de confesiune cu atât mai patetică, cu cât e redactată nu la persoana întâi a individualismului strident, ci la persoana a treia a demnităţii şi a discreţiei. Plăcerea asocierilor intelectuale şi a desfăşurărilor regizorale complexe lasă loc unei formule tranzitive (hieroglifele, încifrările, figurile de stil în general sunt din ce în ce mai reduse numeric), în care, însă, pasiunea pentru generalizare sau esenţializare face casă bună cu biografismul.
Aşa se explică nu doar impulsul tot mai accentuat al poetului de a-şi lua drept bibliografie esenţială propria viaţă, ci şi nevoia de a se documenta, după un model empiric în care n-a crezut niciodată, "la faţa locului". Fragmentele din ultimul volum sunt, citim printre rânduri, mărturii din pelerinaje la Ierusalim şi pe ţărmurile Liguriei. Cât pe ce să fi exclamat "ce poet ocazional extraordinar e Ion Pop!", dacă mărturiile poetice din carte ar fi avut, într-adevăr, ceva în comun cu hazardul sau evenimenţialul. În cel mai pur spirit neoromantic, uşor retro, de care poetul nu se mai fereşte odată ajuns în pragul retragerii (pensionării) din încifrările moderniste, orice mărturie devine aici mărturisire. Şi dacă spiritul religios e destul de firav - fragmentele despre Ierusalim sunt puţine şi convenţionale -, în schimb, cel "natural" e extrem de puternic. În faţa mării e un ciclu excelent tocmai pentru că, pornind de la o reţetă veche de când lumea poeziei (cea a contemplatorului în natură), reuşeşte să construiască un scenariu complex şi dinamic, în care "vocea poetică" pare, pentru prima dată, angajată total.
E vorba aici mai ales de un paradox fertil, pe care poetul îl speculează cu succes de-a lungul întregii cărţi. Căci, pe de o parte, pe malul mării, faţă cu intransigenţa ei naturală, siguranţa propriei persoane - destul de fragilă, la fel ca în ciclurile trecute - scade treptat. Complexele, frustrările sau readucerile în prim-plan ale unor vinovăţii de mult îngropate atacă permanent suprafaţa discursului. Figurile tatălui, ale mamei sau doar ale unor magiştri uitaţi devin simboluri ale limitelor de tot soiul - de la nesemnificative drame adolescentine, până la neputinţe metafizice. Foarte reuşit, de pildă, un poem al îmbătrânirii care poartă în efigie chipul mamei: "Cu o piatră în mâini, lăsată-n nisip de mare/ mă gândesc la mâinile tale, mamă/ din amurgul acelui septembrie/ în care-ai plecat, - aspre, tot mai grele/ pe măsură ce ţi se retrăgeau sângele, gemetele./ Ca acum, acest val ce se linişteşte, împăcat în verdele apei, curat./ De-atunci, mai grele parcă/ îmi sunt şi mie mâinile/ şi glasul ceva mai întunecat".
Pe de altă parte, cu cât frustrările şi neliniştile personale cresc, cu atât vocea care se rosteşte în volum e mai autentică - şi, de aceea, mai puternică. Permanenta nostalgie după autenticitate, adevărată obsesie ordonatoare a poeziei lui Ion Pop, pare să se rezolve, într-un fel, prin contactul cu această limită geografică absolută. Textul sau obsesia scrisului nu dispar cu totul, însă ele sunt asimilate complet peisajului, în ecuaţii şi geometrii naturale: "Dar nu şi nu, imaginaţia barocă/ nu vrea să stea cuminte, pretinzând/ că ceea ce văd eu în zare/ e numai o linie trasă/ sub socoteli cereşti, sub ceva unde/ nu ştiu ce se adună, se scade,/ cu nu ştiu ce şi din nu ştiu ce". Dacă marea i-a luat "libertatea cuvântului", cum mărturiseşte într-un loc poetul, dacă orice gest fals şi "orice mişcare a mâinii/ prin aer rămâne ca scrisă", într-o concordanţă perfectă, niciodată atinsă până acum, a gestului şi a textului, înseamnă că n-a mai rămas timp decât pentru mărturisiri esenţiale. De aici, frecventele pasaje despre sfârşit (despre moarte în general), din care nu mă pot abţine să nu citez aceste versuri extrem de precise în decupaj, cu toată emoţia lor revărsată în sfârşit la suprafaţa textului: "Oricum, mare,/ în ora asta, a refluxului meu,/ te rog să-ţi aduci aminte/ de ruda ta de pământ, săraca./ Mă încred în tine, în buna ta memorie,/ a ta, care eşti mai toată cer şi ştii probabil/ aproape tot ce se petrece/ în mintea lui Dumnezeu". La fel de proaspăt, tot în ciuda patetismului său manifest, e şi fragmentul care deschide "ciclul mării", poem al regăsirii comunicării esenţiale din cuplu: "Singuri noi doi,/ într-un târziu, pe-un ţărm stâncos de mare,/ nu încă foarte bătrâni, nu prea romantici, totuşi,/ cu un vuiet însă, rămas în noi,/ al anilor duşi, - ştim/ cât e-al nostru ori cât/ al valurilor lovind în pietre/ aici, la marea Liguriei.// (Dumnezeu sper să poată scuza/ această glorioasă comparaţie).// Mi-ai spus totuşi, că, păşind spre apă/ printre pini şi agave-n amiaza-naltă,/ ai plâns fără ruşine - prea multă frumuseţe aşa, dintr-odată,/ pentru numai doi ochi,/ pentru o singură, biată inimă".
Sunt, astfel de versuri aproape albe, simple şi clare ca picăturile de apă, semne ale unui reflux târziu din faţa livrescului şi a textului în favoarea atotvisatei autenticităţi. Fără a ieşi nicio clipă din propria formulă - contuzii ale înfruntării încrâncenate dintre viaţă şi scris se mai văd încă la suprafaţa discursului -, Ion Pop a reuşit s-o deturneze într-o asemenea măsură, încât e greu de aproximat cum va arăta volumul următor al poetului. De urmărit, în orice caz, cu interes maxim.
ALEX GOLDIŞ (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelorCultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
