M-am mai gândit şi rămâne cum am stabilit: nu mă interesează viaţa privată a creatorilor.
Un banc celebru cu Radio Erevan rezumă perfect tot ceea ce e de spus pe acest subiect: – Este adevărat că Piotr Ilici Ceaikovski a fost homosexual? – Da, dar noi nu pentru asta îl iubim.
Nu-l iubesc şi nu-l preţuiesc pe Mihai Eminescu pentru că a suferit din dragoste, pentru că a fost trădat, pentru că era mai degrabă sărac, pentru că a ajuns – în condiţii neelucidate – internat într-un ospiciu sau pentru că a murit tânăr.
Îl iubesc şi-l preţuiesc pentru ceea ce a gândit şi a scris.
Nu mă interesează absolut deloc dacă în spatele unei pagini dramatice de literatură se ascunde o experienţă frustrantă a autorului, a unei cunoştinţe de-a lui, o poveste auzită cine ştie pe unde sau – cum maliţios comentează Sommerset Maugham – o criză de ficat care l-a făcut să scrie cu durere.
Produsul artistic este singurul lucru care mă interesează.
Ştiu şi înţeleg că în majoritatea semenilor mei există o pornire irepresibilă de-a se uita pe gaura cheii şi de-a ciuli urechea atunci când se ceartă vecinii. De aceea şi au atâta succes tabloidele. Pe mine nu mă pasionează ce-a mai făcut Bote la el acasă, nu pentru că-l consider pe Bote sub nivelul preocupărilor mele, ci pur şi simplu pentru că nu mă pasionează nici ce-a făcut la el acasă Pleşu.
Nu judec pe nimeni. Nu susţin că atitudinea mea e cea corectă. Dar nu pot să nu observ că intruziunea în viaţa privată a personalităţilor are o serie de probleme de fond. În primul rând, oferă o perspectivă dezechilibrată asupra istoriei culturii, căci dacă despre Eminescu vom afla probabil la un moment dat şi ce dimensiuni anatomice intime avea şi în ce fel se reflectă ele în „Luceafărul”, sunt slabe şanse pentru analize similare în cazul lui Vergiliu sau chiar al lui Omar Khayyam. În al doilea rând, se ştie că de multe ori admiratorii descoperă într-o operă lucruri substanţial diferite faţă de ceea ce intenţionase creatorul să arate – asta fără a amesteca aici factorul vieţii private, strict la nivelul operei, d-apăi dacă ne mai băgăm şi nasul în toaleta lui.
Evident, dezinteresul meu are şi zone de excepţie. Sigur că mă interesează viaţa privată a creatorului atunci când am în faţă un jurnal de memorii. De asemenea, dacă nu doresc să aflu nimic legat de viaţa intimă, sex, alcool, droguri etc., nu mi-e indiferent, în schimb, dacă autorul e criminal.
În rest, de pildă, Petru Popescu rămâne pentru mine cel mai valoros prozator român, iar faptul că a avut o relaţie cu Zoe Ceauşescu mă interesează doar în măsura în care, drept consecinţă, pot afla – din „Supleantul” – unele detalii documentare pe care nu le ştiam din alte surse. Dar asta numai pentru că, de fapt, romanul este non-ficţiune. Dacă ar fi schimbat locul acţiunii şi numele personajelor l-aş fi citit strict ca pe un roman – mai bun sau mai rău.
Şi aici e o mică problemă. Am constatat că prea puţini oameni au disponibilitatea de a intra într-o convenţie. Degeaba ai pune pe prima pagină, ca pe generic la film, „Faptele şi personajele din această carte sunt imaginare. Orice asemănare...” – cititorul MOARE să încerce să-şi dea seama „cine e în realitate Ţaţa Florea” şi dacă scriitorul s-a îmbătat sau nu la 12 ani aşa cum se-ntâmplă cu eroul principal.
Trecând peste
„Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”,
senzaţia mea este că mulţi receptori ai artei simt cumva nevoia să se strecoare în pat cu Mihai Eminescu ca să-l înţeleagă mai bine.
Eu, nu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
