E un dormitor străin. Nu-l recunosc. Nu ştiu unde mă aflu, nici cum am ajuns aici. Şi habar n-am cum o să ajung acasă.
Ochii mi se obişnuiesc cu întunericul şi mă uit în jur. Pe partea interioară a uşii de la şifonier atârnă un halat - pare să fie de damă, dar e pentru o femeie mult mai în vârstă decât mine -, iar pe speteaza scaunului de lângă măsuţa de toaletă este aranjată cu grijă o pereche de pantaloni închişi la culoare. În rest, nu văd mare lucru. Mi se pare complicat să înţeleg cum funcţionează ceasul cu alarmă, dar în cele din urmă găsesc un buton şi reuşesc să opresc radioul.
Imediat după aceea, aud o respiraţie şuierătoare în spatele meu şi îmi dau seama că nu sunt singură. Mă întorc pe partea cealaltă. Văd un umăr gol şi nişte păr negru înspicat cu alb. Un bărbat. Are braţul stâng deasupra plăpumii, iar pe inelar poartă o verighetă de aur. Îmi înăbuş un oftat. "Deci pe lângă că e bătrân şi încărunţit, mai e şi căsătorit, îmi spun în sinea mea. Nu numai că mi-am tras-o cu un bărbat însurat, dar am făcut-o într-o casă care presupun că e a lui, în patul pe care presupun că, de obicei, îl împarte cu soţia." Mă întind pe spate ca să mă liniştesc. "Ruşine să-mi fie!"
Mă întreb unde e soţia. Oare trebuie să-mi fac griji că ar putea să se întoarcă acasă din clipă în clipă? Mi-o şi imaginez stând în uşa dormitorului, ţipând şi făcându-mă târfă. O adevărată meduză, cu şerpi în loc de păr. Oare ce-aş spune, cum m-aş apăra? Dar tipul de lângă mine nu pare să-şi facă griji. S-a întors pe spate şi sforăie mai departe.
Mă străduiesc să rămân nemişcată. De obicei, îmi aduc aminte cum am ajuns într-o astfel de situaţie, dar nu şi astăzi. Cred că am fost la o petrecere, la un bar sau la un club. Probabil că eram beată. Atât de beată, încât nu-mi mai amintesc nimic. Atât de beată, încât am venit acasă la un individ cu verighetă şi păr pe spate.
Dau plapuma la o parte cu multă grijă şi mă aşez pe marginea patului. Întâi de toate, trebuie să merg la baie. Privirea îmi cade pe nişte papuci, dar nici nu-mi trece prin cap să mă încalţ cu ei - una e să ţi-o tragi cu un bărbat căsătorit şi cu totul altceva să porţi papucii unei alte femei -, aşa că păşesc desculţă pe podea. Îmi dau seama că sunt goală şi mi-e teamă ca nu cumva să nimeresc uşa greşită şi să dau peste vreun chiriaş sau peste vreun fiu adolescent. Respir uşurată când văd că uşa de la baie e întredeschisă - intru şi am grijă s-o încui.
Mă aşez pe closet, îmi fac nevoile, apoi trag apa şi mă apropii de chiuvetă să mă spăl. Întind mâna după săpun, dar ceva mi se pare în neregulă. La început, nu-mi dau seama ce anume, dar apoi înţeleg: mâna care apucă săpunul nu pare să fie a mea. Pielea e zbârcită, unghiile sunt mate şi roase, iar pe inelar port o verighetă simplă din aur, la fel ca a bărbatului de lângă care tocmai m-am ridicat.
Rămân înmărmurită preţ de câteva clipe, apoi îmi mişc degetele. Iar degetele mâinii care ţine săpunul se mişcă şi ele. Mi se taie respiraţia, iar săpunul cade în chiuvetă. Mă uit în oglindă.
Chipul care se uită la mine nu este al meu. Părul nu are niciun pic de volum şi este tuns mult mai scurt decât îl port eu, pielea obrajilor şi cea de sub bărbie atârnă, buzele sunt subţiri, iar colţurile gurii sunt coborâte. Deschid gura şi scot un icnet mut - dacă nu m-aş controla, s-ar transforma într-un ţipăt de spaimă -, apoi văd ochii din oglindă. Deşi pielea din jurul lor e ridată, îmi dau seama că sunt ai mei. Persoana din oglindă sunt eu însămi, dar sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă. Cu douăzeci şi cinci. Poate chiar cu mai mult.
E imposibil! Încep să tremur şi mă agăţ de marginea chiuvetei. Din piept mi se ridică un alt ţipăt, dar acesta erupe ca un icnet sugrumat. Fac un pas în spate, îndepărtându-mă de oglindă, şi abia acum le văd. Fotografiile. Sunt lipite pe perete, ba chiar şi pe oglindă. Între ele sunt presărate post-it-uri galbene, umede şi încreţite, pe care e scris cu markerul.
Mă uit pe unul la întâmplare. Christine, scrie pe el, iar o săgeată indică o fotografie în care apar eu - cu înfăţişarea mea cea nouă, de femeie în vârstă -, stând pe o bancă de pe un chei, alături de un bărbat. Numele acesta mi se pare cunoscut, dar nu mi-e foarte familiar, şi parcă trebuie să fac un efort ca să cred că e al meu. În fotografie, eu şi bărbatul ne uităm în obiectiv, ţinându-ne de mână. E un tip bine făcut şi atrăgător, iar când mă uit mai de aproape, îmi dau seama că e bărbatul cu care am dormit, cel pe care l-am lăsat în pat. Sub fotografie, în dreptul lui, e scris: Ben, iar alături: Soţul tău.
Iarăşi mi se taie respiraţia, şi smulg fotografia de pe perete. "Nu se poate! îmi spun în sinea mea. Nu! Nu poate fi adevărat…" Mă uit şi la celelalte. În toate apărem eu şi cu el. În una dintre ele, sunt îmbrăcată cu o rochie urâtă şi desfac un cadou, în alta, amândoi purtăm impermeabile identice şi stăm în picioare în faţa unei cascade, în timp ce un căţeluş amuşină la picioarele noastre. În cea de alături, stau lângă el, cu un pahar de suc de portocale în mână, şi sunt îmbrăcată cu halatul pe care l-am văzut adineauri în dormitor.
Mă dau şi mai în spate, până când simt pe piele răceala plăcilor de faianţă. În clipa aceea, am intuiţia vagă a ceea ce se numeşte memorie. Încerc să mă concentrez asupra ei, dar îmi scapă, asemenea cenuşii luate de vânt, iar în cele din urmă îmi dau seama că, în viaţa mea, există un atunci - un înainte, deşi nu ştiu înainte de ce anume - şi un acum, iar între cele două se întinde un vid tăcut şi îndelungat care m-a adus până aici, în această casă străină, împreună cu un bărbat necunoscut.
*
Mă întorc în dormitor. Încă ţin în mână fotografia în care apar alături de bărbatul din pat.
- Ce se întâmplă? ţip eu, cu lacrimi pe obraji.
Bărbatul se ridică în capul oaselor, cu ochii pe jumătate închişi.
- Cine eşti?
- Sunt soţul tău, îmi răspunde el, fără să se uite la trupul meu gol.
Are o faţă adormită, pe care nu se citeşte nicio urmă de iritare.
- Suntem căsătoriţi de ani de zile…
- Cum adică? întreb eu.
Aş vrea să fug, dar nu am unde.
- "Căsătoriţi de ani de zile"? Ce vrei să spui?
Bărbatul se ridică în picioare.
- Poftim, spune el, întinzându-mi capotul, apoi aşteaptă să mă îmbrac cu el.
Poartă nişte pantaloni de pijama care sunt prea mari pentru el şi un maiou alb. Îmi aduce aminte de tata.
- Ne-am căsătorit în 1995. În urmă cu douăzeci şi doi de ani. Ai…
- Poftim…? îl întrerup eu.
Simt că mi se scurge tot sângele din obraji, iar camera începe să se învârtă cu mine. De undeva din casă se aude ticăitul unui ceas - parcă ar fi nişte lovituri de ciocan.
- Dar…?
Face un pas către mine.
- Dar cum…?
- Christine, ai patruzeci şi şapte de ani.
Mă uit la el, la acest străin care îmi zâmbeşte. Nu vreau să-l cred, nici măcar nu vreau să ascult ce spune, dar el continuă:
- Ai avut un accident. Un accident grav. Ai suferit leziuni la cap, iar acum ţi-e greu să-ţi aminteşti lucruri care s-au întâmplat în trecut.
- Ce lucruri? întreb eu, gândindu-mă că nu se poate să fi uitat ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce lucruri?
Face iarăşi un pas spre mine, apropiindu-se ca şi când aş fi un animal speriat.
- Totul. În unele zile, tot ce ţi s-a întâmplat după vârsta de douăzeci de ani. Alteori, chiar şi de mai înainte.
Simt că mi se învârte capul. Datele şi vârstele mi se învălmăşesc în minte. Nu vreau să pun nicio întrebare, dar ştiu că trebuie.
- Când… Când a avut loc accidentul?
Se uită la mine, iar pe chipul său se citeşte un amestec de compasiune şi teamă.
- Când aveai douăzeci şi nouă de ani…
Închid ochii. Mintea mea încearcă să respingă această informaţie, dar undeva, în adâncul sufletului, ştiu că e adevărată. Încep iarăşi să plâng, iar bărbatul din faţa mea, acest Ben, se apropie de mine, care am rămas în prag. Îi simt prezenţa alături de mine şi nu mă mişc atunci când îmi cuprinde mijlocul şi mă trage spre el. Mă strânge în braţe. Ne legănăm uşor şi îmi dau seama că mişcarea aceea îmi este cumva familiară. Mă face să mă simt mai bine.
- Te iubesc, Christine.
Ştiu că ar trebui să spun că şi eu îl iubesc, dar n-o fac. Nu spun nimic. Cum aş putea să-l iubesc? E un străin. Nimic nu are sens. Vreau să ştiu atât de multe lucruri. Cum am ajuns aici, cum am reuşit să supravieţuiesc. Dar nu ştiu cum să întreb.
- Mi-e frică, îi spun eu.
- Ştiu, îmi răspunde el. Ştiu… Dar nu-ţi face griji, Chris. O să am grijă de tine. Întotdeauna o să am grijă de tine. O să fie bine. Crede-mă.
*
Mi-a spus că o să-mi facă un tur al casei. Acum sunt mai calmă. Mi-am pus o pereche de chiloţi şi un tricou vechi pe care mi l-a dat el, apoi mi-am aruncat capotul pe umeri. Ieşim pe hol.
- Deja ai văzut baia, îmi spune, deschizând uşa alăturată. Ăsta e biroul.
Înăuntru se află un birou de sticlă, iar pe el văd ceva care pare să fie un computer, deşi e ridicol de mic - ai zice că-i un fel de jucărie. Alături de el e un fişet gri metalizat, deasupra căruia e atârnat un calendar. Totul e curat şi ordonat.
- Lucrez aici din când în când, îmi explică el, închizând uşa.
Apoi trecem de cealaltă parte a holului, iar el deschide o altă uşă. Un pat, o măsuţă de toaletă, un şifonier. E o cameră foarte asemănătoare cu cea în care m-am trezit.
- Uneori dormi aici. Dar de obicei nu-ţi place să te trezeşti singură. Intri în panică atunci când nu-ţi dai seama unde te afli.
Încuviinţez din cap. Mă simt ca un chiriaş căruia i se prezintă o nouă locuinţă. Iar bărbatul de lângă mine pare un fel de coleg de apartament.
- Hai să mergem la parter.
Cobor în urma lui. Îmi arată camera de zi - o canapea şi nişte fotolii, un ecran plat prins de perete, care cică e un televizor -, sufrageria şi bucătăria. Niciuna nu mi se pare familiară. Nu simt nimic, nici măcar când văd pe un bufet o fotografie înrămată care ne înfăţişează pe noi doi.
- În spate e o grădină.
Mă uit prin uşa de sticlă a bucătăriei. Abia se crapă de ziuă, iar cerul întunecat începe să se coloreze în albastru. Disting silueta unui copac mare, iar la capătul grădinii, un şopron - în rest, nimic. Îmi dau seama că nici măcar nu ştiu în ce parte a lumii mă aflu.
- Unde suntem? îl întreb eu pe bărbatul din spatele meu.
Mă uit în geam şi ne văd pe amândoi. Pe mine şi pe soţul meu. Doi oameni de vârstă mijlocie.
- În nordul Londrei, îmi răspunde el. În cartierul Crouch End.
Fac un pas în spate. Simt că mă cuprinde panica:
- Dumnezeule! Nici măcar nu ştiu unde locuiesc…
- Nu-ţi face griji, îmi spune el, luându-mă de mână. În scurtă vreme, o să te simţi mai bine.
Mă întorc cu faţa spre el şi aştept să-mi spună cum, cum o să mă simt mai bine, dar nu primesc nicio explicaţie.
- Vrei să-ţi fac o cafea?
Întrebarea lui mă enervează preţ de o clipă, dar apoi îi răspund:
- Da, te rog.
Iar el pune apă într-un ibric.
- Neagră, te rog, adaug eu. Fără zahăr.
- Ştiu, îmi spune el zâmbind. Vrei şi nişte pâine prăjită?
Îi spun că da. Îmi închipui că ştie o mulţime de lucruri despre mine, dar tot am impresia că e dimineaţa de după o aventură de o noapte: mă simt de parcă ar urma să iau micul dejun cu un străin, în casa lui, după care va trebui să aleg momentul potrivit pentru a pleca acasă.
Dar problema e că, din câte se pare, chiar sunt acasă.
- Vreau să stau jos, îi spun eu.
- Du-te şi ia loc în living. Vin şi eu imediat.
Ies din bucătărie.
În scurtă vreme, mi se alătură şi Ben. Îmi întinde un album cu fotografii.
- Uite, albumul ăsta ar putea să te ajute.
Îl iau în mână. Are o învelitoare de vinilin care imită - fără succes - pielea uzată şi e prins cu o panglică roşie, ale cărei capete sunt legate într-o fundă neglijentă.
- Mă întorc repede, îmi spune el, apoi mă lasă singură în cameră.
Mă aşez pe canapea. Albumul îmi atârnă greu în poală. Am impresia că, dacă îl voi deschide, va fi ca şi când mi-aş vârî nasul în viaţa altcuiva. Dar îmi dau seama că albumul mi-a fost dat de soţul meu şi că tot ce se află în el are legătură cu mine.
Desfac funda şi îl deschid la întâmplare. Dau peste o fotografie cu mine şi Ben de pe vremea când eram mult mai tineri.
Îl închid la loc. Îmi trec mâinile peste copertă, apoi îl răsfoiesc uşor, spunându-mi în sinea mea: "Cred că fac asta în fiecare zi".
Nu-mi pot da seama ce se întâmplă. Am impresia că s-a produs o mare greşeală şi totuşi îmi dau seama că nu este aşa. Am toate dovezile: chipul pe care l-am văzut în oglinda de la etaj şi mâinile îmbătrânite care mângâie albumul. Nu sunt persoana care credeam că sunt atunci când m-am trezit.
Dar cine îmi închipuiam că sunt? Şi când anume am fost persoana aceea, care s-a trezit în patul unui străin şi tot ce avea în minte era să se ducă acasă? Închid ochii. Simt că plutesc. N-am repere. Sunt în pericol să mă rătăcesc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
