La depărtare de 16 mile de Cascada Niagara se află un important obiectiv istoric, Old Fort Niagara. Plasată la gura fluviului cu acelaşi nume ce se varsă în Lacul Ontario, fortificaţia a avut o importantă valoare strategică în perioada colonială şi în primii ani ai tinerei uniuni americane. Primul post militar a fost stabilit aici de exploratorul francez René Robert Cavalier, Sieur de la Salle, în 1678, şi numit Fort Conti. La Salle luase în stăpânire imensul teritoriu ce se întindea de la Canada la Golful Mexic şi-l botezase Louisiana în cinstea monarhului său, Ludovic XIV. Peste câţiva ani, în 1687, postul a fost amplificat şi rebotezat Fort Denonville. În 1726 era ridicată, la marginea falezei înalte, o clădire cu trei nivele, din piatră, ce avea să fie numită „Castelul franţuzesc”. Ea slujea de cazarmă pentru soldaţi şi de cartier general pentru ofiţerii din garnizoana respectivă. O fortificaţie de proporţii, cu arhitectură specifică de tip Vauban (chiar dacă nu are formă stelară), cu ziduri de piatră, o poartă cu pod ridicător, turnuri, şanţuri şi valuri de pământ întărite cu palisade din buşteni ascuţiţi la vârf, a luat fiinţă în anii următori. În timpul Războiului Francez şi Indian – echivalentul american al Războiului de şapte ani (1754-1763) ce se desfăşura în Europa şi în urma căruia Canada a trecut din mâini franţuzeşti în acelea ale majestăţii sale britanice – fortul a fost cucerit de englezi după un asediu de 19 zile. În timpul Revoluţiei Americane a continuat să fie folosit de britanici dar, în 1796, e cedat guvernului Statelor Unite pentru ca, în războiul anglo-american izbucnit în 1812, să fie recucerit de red coats, pe 19 decembrie 1813, pentru a fi returnat la încheierea conflictului, în 1815. A rămas cazarmă americană şi tabără de instrucţie pentru soldaţii ce au luptat în primul şi al doilea război mondial, iar după ultima conflagraţie a folosit drept lagăr pentru prizonieri. După ce a fost dezafectat şi ultimele unităţi militare l-au părăsit definitiv în 1963 s-a început reamenajarea sa pentru a deveni în muzeu.
Astăzi, deasupra sa sunt arborate, în mod curent, drapelele celor trei ţări care l-au avut în stăpânire de-a lungul vremii. De asemenea, în arcul porţilor sunt plasate armoriile aceloraşi ţări încadrate de anii cât le-a aparţinut fortul, mai întâi crinii Franţei pe un ecuson albastru deschis, apoi inorogul şi leul britanic purtând însemnele Regatului Unit. Iar când am ajuns eu acolo, în ajunul Zilei Naţionale a Statelor Unite, 4 Iulie, se pregătea reconstituirea Războiului Francez şi Indian şi a altor conflicte din perioada colonială. La aceasta se adăuga un târg al meşteşugurilor tradiţionale.
Am păşit, cu evlavie, pragul turnului de poartă. În faţa ochilor se întindea o pajişte de un verde crud, sănătos, scăldată de soarele blând al după-amiezii târzii. În acest spaţiu larg era un adevărat furnicar: unii îşi descărcau portbagajul de cele necesare viaţii de tabără, alţii întindeau corturi, alţii înteţeau focul sub câte un ceaun, femeile pregăteau masa frugală de seară. Multe corturi erau deja ridicate şi sub pânza albă locatarii îşi schimbau îmbrăcămintea contemporană cu haine de epocă. Pentru a fi în ton, mi-am pus şi eu haina de piele cu franjuri, căciula de raton şi mocasinii, alăturându-mă celorlalţi. Un trapper cu puşca ţinută în cumpănă şi chip hazliu se apropie de mine şi mi se adresează, amical: „G’day! Have you met any Injuns up river, pardner?” Ce era să-i spun? Nu întâlnisem nici un indian încă. Aveam să-i văd ceva mai târziu. Aşa că am zis şi eu ce mi-a venit în minte: „Don’t worry, pardner: no Injuns down there, only some of ours looking for them...” „Good t’hear this, be damn’d.” Şi mi-a întins o plosca, îndemnându-mă să gust şi să închin pentru victorie.
Mai mulţi meseriaşi îşi expuseseră deja produsele pe câte o pătură curată şi stăteau, mândri, în spatele acesteia, în aşteptarea clienţilor. Vase de ceramică şi sticlă, obiecte de lemn şi os, recipiente din corn sau din metal pentru păstrarea prafului de puşcă, pipe din lut, amnare, cuie, potcoave şi ale piese de fierărie, cuţite şi securi – unele în forma cunoscută de tomahawk, atât de apreciat de indieni –, materiale textile brute sau deja croite în cămăşi, veste şi pantaloni de pânză groasă, rezistentă, cizme, pantofi, centuri şi genţi de piele, pălării şi basmale, puteau fi achiziţionate în banii actuali sau obţinute prin troc, dacă amatorul avea ceva demn de a fi schimbat pentru bunul dorit. Un om în puterea vârstei, îmbrăcat în cămaşă de piele şi cu o pălărie neagră, obosită, pe cap, expunea pe o scândură, sub un umbrar din pânză, mai multe cuţite de diverse dimensiuni, o secure, nişte curse pentru animale şi alte ustensile necesare unui trapper. Alături avea câteva piei tăbăcite, spre a nu se strecura vreo îndoială înprivinţa ocupaţiei sale.
Am intrat în impunătorul „Castel franţuzesc” – impunător pentru ţinutul sălbatic în care fusese edificat căci, în orice oraş colonial, puteau fi întâlnite multe construcţii de acest fel, chiar mult mai impozante. În prima încăpere de la parter era o factorie cu tejghea şi rafturi doldora de mărfuri râvnite de indienii ce veneau aici să-şi schimbe blănurile scumpe pe produse de „lux” : pături, mărgele, topoare, arme de foc, pulbere şi silex, ceaune şi ustensile de bucătărie, cafea, zahăr şi alte delicatese. Peste tot se aflau baloturi sau piei de castor şi alte animale cu blană scumpă întinse pe rame de nuiele. De plafon era suspendată o canoe din scoarţă de mesteacăn, pentru ca negustorul să o aibă la îndemână în orice moment ar fi fost solicitat să se deplaseze la o factorie îndepărtată. Asemenea luntrii uşoare, ce puteau fi cărate în spinare de la un curs de apă la altul, erau mijlocul de transport cel mai comod într-un ţinut străbătut de multe râuri şi mărginit de Lacul Ontario.
Urma unul dintre dormitoarele garnizoanei care, pe o întreagă latură, avea un prici lung, cu perini şi pilote curate întinse pe el. Un rastel cu arme era de-o parte a marelui şemineu cu vătraiul şi butucii pregătiţi pentru un foc zdravăn. De cealaltă parte era un cuier în care erau agăţate uniformele albe ale soldaţilor francezi. În preajma focului era aşezată o masă simplă, ce părea abia părăsită de comeseni : blide, căni de ceramică smălţuită sau de zinc, linguri de lemn sau de fier rămăseseră, în dezordine, pe blatul gros, de brad. Bănci grele erau de-o parte şi de alta a ei. Iar cei care nu mai încăpeau pe bancă, foloseau fie un butoi, fie un taburet, fie chiar marea tobă a fanfarei. Felinare mari erau aninate de grinzile groase, cioplite din bardă.
Alături de dormitor era capela iezuită, foarte sobră, cu masa altarului acoperită cu un ştergar alb şi unul verde, suprapuse. Crucifixul era sculptat în lemn, la fel ca şi cele două statui ce încadrau masa. Pe o placă de bronz era menţionată restaurarea acestui lăcaş de cult în 1931, prin eforturile organizaţiei creştine americane Knights of Columbus (Cavalerii lui Columb).
La primul etaj se afla camera ofiţerului comandant, care nu se deosebea prea mult de dormitorul subalternilor. Pereţii erau tot din piatră netencuită şi fără vreun ornament pe ei. Avea doar un pat înalt, de stejar, cu polog ale cărui draperii grena îl apărau de lumină. La acest semn de rafinament se mai adăuga un dulap cu uşile pictate cu motive florale pe a cărui uşă era prinsă o oglinjoară şi un scaun cu spătarul sculptat aşezat la masa pe care era desfăşurată o hartă. Pe o policioară, la fel ca şi pe colţul mesei, erau lumânări albe, de calitate, din spermanţet, înfipte în sfeşnice din zinc. Spada, plosca, gâtarul de alamă strălucitoare – însemn de servici pentru militarii din secolul al XVIII-lea – şi haina locatarului erau atârnate în nişte piroane bătute în uşa grea. Pe pat, alături de cartea de rugăciuni, era aruncat tricornul cu galon auriu pe margine.
Un alt mare dormitor pentru trupă, tot cu prici, era în continuarea cercului ofiţerilor, amenajat ca un mic club provincial, cu mese de joc, sticle pentru licori fine pe poliţe şi pahare de sticlă sau chiar de cristal pentru uzul exclusiv al gradelor superioare ce nu era anormal să facă parte din vechea nobilime a Franţei.
La ultimul etaj, direct sub acoperiş – unde se ajungea urcând treptele inegale ale unei scări ordinare, din lemn – erau tot spaţii de locuit în cazul unui conflict armat ce necesita dublarea garnizoanei. Acolo îşi pregăteau cucluşul pentru acea noapte câţiva dintre reînscenatorii sosiţi mai tîrziu şi care nu posedau corturi. Cu pălării sau bonete pe cap – spre a fi identificaţi ca participanţi la spectacolul de a doua zi – dar cu pantaloni scurţi şi maieuri, se grăbeau să-şi aleaga un loc mai ferit pe prici, pe care îşi trânteau, cu zgomot, rucsacul de care era legată perechea de bocanci sau de cizme şi sabia ori baioneta potrivită rangului militar ce-l deţineau.
În incintă se mai adunase lume costumată. Inamicii de acum 250 de ani – soldaţi francezi în tunici albe cu guler şi manşete albastre şi englezi în uniformele lor roşii – se plimbau braţ la braţ şi râdeau la o glumă bună. Apoi se opreau sa bea o bere, la tejgheaua unui cârciumar, lăudându-se cu faptele lor de arme şi cu locurile vizitate. Trappers cu haine de piele şi căciuli de raton, la care erau păstrate capul şi coada animalului, pufăiau, tacticos din pipe şi răvăşeau cu vărful degetelor unsuroase mărfurile întinse pe iarbă ale negustorilor. Meseriaşi cu şorţul legat pe pântecul rotund şi tricornul dat pe ceafă se concentrau asupra obiectului ce-l lucrau : fie dădeau formă unui recipient învârtit cu piciorul pe roata olarului, fie ciopleau o bucată de lemn, fie ornau cu mărgele o pungă de piele. Orăşeni mai spilcuiţi, cu haine negre ori cafenii, tricornuri peste peruci şi ciorapi albi, se preumblau, sprijiniţi în bastoane cu măciulie de argint, şi cercetau mărfurile. Femei corpolente, ale cărăr bucle roşcate le ieşeau de sub boneta albă, aduceau apă în căldări de lemn pe care le deşertau în hârdaie mari ori în ceaune de tuci puse la fiert. Altele, cu rochii lungi, de stambă albastră sau roşie peste care prinseseră şorţuri albe, cu volane, curăţau cartofi şi alte zarzavaturi pentru cină. Indieni mândri, cu feţele vopsite şi înveliţi în pături - pe sub care, desigur, ascundeau arme redutabile – păşeau uşor cu mocasinii lor moi şi dădeau târcoale focurilor de tabără unde sperau să fie poftiţi la masă. Alţii îşi fumau pipa, în tihnă, rezemaţi de peretele de buşteni ai unui Trading Post din afara palisadei, după ce-şi schimbaseră pieile pe diverse produse. Unul dintre ei, deşirat şi cu trăsături ascuţite, ascunse sub vopseaua neagră ce-i acoperea obrazul, îşi căuta, cu atenţie, locul unde păşea pentru că era desculţ şi drumul era plin de pietre ascuţite. Era îmbrăcat cu o tunică roşie de soldat englez dar în rest avea toate ornamentele neamului său: cercei în urechi şi-n nas, un turban cu pene şi şiraguri de mărgele, jambiere de piele de căprioară şi cozi de blană pe umeri şi un corn de pulbere aninat de grumaz. Strângând puşca în mână, însoţea un militar american din trupele coloniale. Calea le-a fost intersectată de un tinerel cu păr roşu, creţ, peste care avea tuflit bicornul, ce mergea, preocupat şi cam înfumurat, cu mâinile înfundate în buzunare. Purta ciorapi cu dungi, pantaloni albaştri deschis şi o cămaşă albă, largă, peste care era trecută cureaua cartuşierei. Era un perfect tip de Yankee Doodle Dandy, exact ca în celebrul cântec popular – pe vremuri semnal al emisiuni radiofonice „Vocea Americii”, aşteptată cu nerăbdare de ascultătorii din lagărul socialist.
M-am amestecat printre negustori şi cheflii, privind mărfurile şi luând aminte la fizionomiile foarte variate şi la vestimentaţia celor coborâţi la poalele palisadei. L-am revazut şi pe războinicul cu chip fioros de mai înainte: ajuns la sălaşul său, s-a apropiat de focul pe care fierbea un ceaun din care şi-a umplut o strachină şi a început să mănânce, hulpav. De sub spoiala neagră a feţeie mă privea cu ochi vicleni, suspicioşi. Se temea, poate, să nu-i cer de mâncare! Dar eu am trecut mai înainte.
Am inspectat palisadele şi redutele de la nordul şi sudul fortăreţei, unde se aflau tunuri puse în baterie. De la acea înălţime era o vizibilitate perfectă asupra teritoriului din jur. Undele Lacului Ontario sclipeau sub utilmele raze ale soarelui ce asfinţea. Fiind o zi senină, în depărtarea albastră, pe celălalt mal, se distingea semeţul turn al televiziunii din Toronto. Vederea acestuia m-a trezit din visul de secol XVIII şi m-a readus în contemporaneitate. Părăsind acest loc încărcat de istorie, am mai privit odată, de rămas bun, monumentul: cele două redute şi „Castelul franţuzesc” se profilau, întunecate, pe cerul asfinţitului, ca o amintire concretă a unui trecut de legendă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
