Ziarul de Duminică

Incerta glorie (I)/ de Joan Sales

Incerta glorie (I)/ de Joan Sales

Autor: Ziarul de Duminica

21.11.2014, 00:01 134

„Oricine ar câştiga, eu am pierdut”

„Dar cel mai rău la războaie e că pe urmă se scriu romane; despre ăsta (un război, te asigur, de rahat, ca atâtea) or să se scrie unele ultraidioate, ultrasiropoase şi ultradeocheate: or să apară tineri eroi minunat de neînfricaţi, fetiţe angelice minunat de chipeşe. Tu, nu, Cruells; tu n-o să ne chinui cu cărţulii de-astea. Dar... străinii au nas foarte fin. Afacerile sunt afaceri, spun toţi străinii, iar timpul e aur; ca un roman cu subiect spaniol să se vândă e absolut necesar ca eroul să fie toreador, iar eroina ţigancă ...”. Profeţia lui Juli Soleràs, unul dintre cei trei tineri catalani care ajung la majorat pe frontul din Aragon, ca voluntari în tabăra republicană, cel mai complex personaj al romanului Incerta glorie, lucid, cinic, însetat de absolut, teoretician al eşecului, „antieroul”, cum îl consideră autorul însuşi, nu s-a împlinit.  

Căci, cum arată istoria, lăsând la o parte zecile de mii de analize consacrate de specialişti străini acestui război, şi astăzi un subiect care trezeşte pasiuni, în literatura inspirată de el, la fel de bogată, străinii au fost primii revelatori ai dimensiunilor lui tragice. Să amintim aici doar pe cei mai cunoscuţi în spaţiul românesc – Malraux, Bernanos, Hemingway. Şi, mai ales, Orwell, cel mai proaspăt în memoria noastră, cu al său Omagiu Cataloniei (apărut prima oară în română în 1991). El este, cu siguranţă, cel mai apropiat de  Joan Sales. Deşi cu experienţe şi viziuni diferite, Orwell – din interiorul POUM (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă), Sales – din perspectiva unui patriot catalan, îi apropie privirea lucidă, percepţia acută a dramatismului războiului civil din interiorul războiului civil, refuzul maniheismului, al oricărui totalitarism.

Scriitorul englez şi-a publicat cartea – reportaj şi reflecţie asupra experienţei din război – în 1938, la Londra. Polifonicul roman al lui Sales, ficţionalizare a propriilor experienţe şi trăiri din timpul războiului, primul scris din perspectiva învinşilor, apărut în 1956, a fost rescris până în 1971, când a cunoscut ediţia definitivă. Romanul lui Joan Sales nu este doar o viziune amară asupra războiului civil, asupra eşecului multvisatei republici catalane. Războiul, aşa cum subliniază chiar scriitorul, este doar un fundal pentru întâmplări ce reflectă „incerta glorie a unei zile de aprilie” (titlu împrumutat din Shakespeare), glorie în sensul de maximă plenitudine a trăirii, supusă însă rapidei erodări a timpului, deziluziei, eşecului.

 

Personalitatea şi biografia lui Joan Sales (1912 – 1983) sunt dificil de rezumat în puţine cuvinte. În 1928, când începe cursurile Facultăţii de Drept, se înscrie în Partidul Comunist Catalan, în care crede a găsi împletirea idealurilor democratice cu cele ale poporului propriu. Îl părăseşte însă rapid, constatând că „marxismul nu mai era în slujba Catalunyei, ci invers”. Când, la 18 iulie 1936, începe insurecţia franchistă, se înscrie ca voluntar pentru front şi în septembrie-decembrie urmează cursurile Şcolii de Război a Generalităţii (guvernul catalan), terminate cu gradul de sublocotenent, iar în ianuarie 1937 este repartizat, în pofida dorinţei sale de a lupta într-o unitate catalană, în coloana (anarhistă) Durruti. Evenimentele sângeroase din Barcelona din 3-7 mai 1937 – luptele dintre forţele de ordine ale Generalităţii, sprijinite de cele ale guvernului central, şi forţele anarho-sindicaliste („catalani de-o parte şi de alta, cât sânge pierdut” – îi scria prietenului său Màrius Torres, aflat în sanatoriu, cu tuberculoză) – îl îndepărtează şi mai mult de tovarăşii de arme anarhişti.  Joan Sales nu se putea identifica cu anarhiştii („mă unea cu ei doar duşmanul comun. Erau printre ei oameni buni, alături de asasini vulgari”), visul lui, exprimat de un personaj al romanului, era o republică catalană într-o Spanie federală, aşa cum fusese proclamată în 1931: „Cât de electrizantă era acea primăvară, din 1931! Va mai fi vreodată o primăvară la fel?  ... Câtă glorie în acel 14 aprilie!...Ţara întreagă mirosea a cimbru înflorit, a pământ ieşind dintr-o lungă iarnă; iar noi, tineri, liberi, cu senzaţia că nu trebuia decât să venim pe lume ca s-o facem să se schimbe. Cine ne-ar fi putut pune frâu? Pământul tot mirosea a cimbru, a Paşte! Era gloria unei zile de aprilie, nu bănuiam că atât de incertă; cui să-i treacă prin cap că bucuria aia molipsitoare se va sfârşi după cinci ani în cel mai absurd masacru...” 

După tragicele zile din mai Generalitatea însăşi iese amputată, căci rămâne fără armată proprie (abia organizată în 1936, spre a înlocui forţele paramilitare miliţieneşti), cu unităţile integrate în cea republicană, şi fără forţe de ordine proprii – trecute în subordinea celor centrale. Joan Sales avea să resimtă dureros intruziunea politicului în propria existenţă. Expulzat din brigada anarhistă şi integrat în divizia 30 a armatei republicane spaniole cu gradul de locotenent, a fost chemat de pe front şi încarcerat la Barcelona, alături de un alt frate, şi el voluntar pe front, spre a fi judecat la ordinul SIM (Servicio de Información Militar, dominat de Partidul Comunist Spaniol, în fapt un fel de poliţie politică a acestuia) pentru vina de a nu-şi fi denunţat cei trei fraţi mai mici, care nu se prezentaseră la înrolare (vor muri, de tifos, în lagărul de concentrare al SIM). Salvarea i-o oferă armata, cu bune referinţe şi ridicarea, în chiar timpul procesului, la gradul de căpitan, ceea ce duce la clasarea cauzei în 1938, astfel că Sales se întoarce pe frontul din Aragon, unde a slujit cu distincţie până la sfârşitul războiului, dobândind gradul de maior. „Şi totuşi, îi scria lui Màrius Torres, trebuie făcut un ultim efort disperat pentru câştigarea acestui război; gândul la cum va fi tratată Catalunya, dacă îl pierdem, este înspăimântător.” Pe 26 ianuarie 1939 trupele franchiste intrau în Barcelona. De pe front, unitatea lui Joan Sales trece în februarie 1939 graniţa franceză. La 1 aprilie (luna „incertei glorii!) 1939, învingătorul declara încheiat războiul. Pentru fostul combatant şi viitorul scriitor începe exilul, care îl va purta din Franţa în Haiti şi Mexic.

Dar Joan Sales îşi continuă altfel viaţa de luptător. În Mexic învaţă linotipia, editează revista „Quaderns d’exili” (Caietele exilului), scrie unicul său volum de versuri (publicat în 1952, abia în zilele noastre receptat ca valoare poetică autentică), Viatge d'un moribund  (Călătoria unui muribund), dedicat soldaţilor morţi pe front, publică în 1947 poeziile prietenului Màrius  Torres, mort în acelaşi an (gest decisiv pentru destinul, postum, al acestuia ca poet). În 1948, când represiunea se atenuează, revine în Catalunya şi se dedică unei febrile activităţi de editor de literatură în limba catalană (interzisă la orice nivel oficial), pe care o considera un factor esenţial în refacerea identităţii naţionale.

În acelaşi an începe redactarea romanului Incerta glorie; scrisorile trimise de pe front lui Màrius Torres (publicate parţial în 1976 şi integral abia în zilele noastre) sunt magma din care se încheagă romanul. În 1956 fondează „Club editor” (editură care funcţionează şi astăzi, sub conducerea nepoatei scriitorului), în condiţiile, nu greu de imaginat, ale cenzurii franchiste, căutând să profite de orice „truc” spre a introduce autori catalani. Printre cele 85 de titluri publicate se numără capodopere ale acestei literaturi – opere de Mercè Rodoreda (printre ele, renumita Piaţa diamantului), Llorenç Vilallonga, Blai Bonet ş. a. –, dar şi traduceri în catalană. El însuşi traduce din Dostoievski, Lampedusa, Salinger, Kazantzakis, cu aceeaşi acribie cu care se apleacă asupra textelor originale ale confraţilor săi (de exemplu, traducerea Fraţilor Karamazov o realizează– necunoscând limba rusă – prin confruntarea versiunilor spaniolă, italiană, franceză, engleză), cu aceeaşi dăruire cu care adaptează şi modernizează pentru tineri texte de referinţă din literatura catalană veche.

 

Istoria Incertei glorii a fost ea însăşi o lungă luptă. Manuscrisul (distins de juriu cu Premiul Joanot Martorell), declarat de cenzură „absolutamente IMPUBLICABLE. Es preciso PROHIBIRLA EN ABSOLUTO” (argumente: atac la morală, la dogmă), a putut vedea lumina tiparului în 1956 graţie, ironie! unui NIHIL OBSTAT i IMPRIMATUR – „nimic împotriva imprimării” – a arhiepiscopului Barcelonei. Romanul a fost primit mai degrabă cu rezervă, antagonismele nu se atenuaseră, iar Sales era decis să nu spună decât adevărul său. Se va bucura însă de succes ediţia franceză, mult extinsă faţă de originalul catalan, publicată de Gallimard în 1962 (ediţia spaniolă a apărut în 1969), la recomandarea referentului editurii, a pe atunci tânărului Juan Goytisolo, marele scriitor de astăzi (o a doua traducere în franceză a romanului, în versiunea lui definitivă, a apărut în 2007).

Ediţiile catalane dintre 1956 şi 1971 (în 1968 i-a fost acordat Premiul Ramon Llull, în 1970 Premiul oraşului Barcelona) au cunoscut continue modificări şi adăugiri, făcute spre a profita de orice fisură a cenzurii, dar şi din dorinţa autorului de a da mărturia sa deplină asupra experienţei dramatice trăite. Din acelaşi motiv, a dezvoltat ultima parte a romanului într-un nou roman (publicat prima oară în 1981), El vent de la nit (Vântul nopţii), în care este urmărit destinul personajelor după război.

Totul – în virtutea crezului căruia i-a rămas fidel toată viaţa: „adevărul împotriva minciunii roşii şi împotriva minciunii negre”, pe care îl simţea ca o datorie faţă de memoria celor care plătiseră cu viaţa setea de „glorie”, de ideal.  

 

Jana Balacciu Matei

 
 
 

Pobla de Ladron, 19 septembrie

(...)

Auzeam mitralierele de parc-aş fi fost în biroul unchiului Eusebi când cele patru dactilografe scriu deodată. Le auzeam, normal, în faţa noastră. Brusc, încep să se-audă altele, în spate. Suntem între două focuri? Sunau altfel; nu păreau maşini de scris, ci ciripit de potârnichi. Erau evident alte mitraliere, alt model. Ale noastre.

Ne-ajungea chiar, intermitent, purtat sau dispersat de vânt, câte-o bucată din imnul în versuri şchioape inventate de însuşi Picó, ca să-i pună pe-ai lui să cânte:

 

Mitralierele cântă

şi „fatxa” mi-alintă...

Cele două mortiere nu pluteau brambura. Stam sub paraboloidul trasat de bombele lor şi trebuie să spun că lucrau bine; cădeau aproape perpendicular pe cuiburile de mitraliere ale „fatxes” ­– cine-o fi scornit cuvântul ăsta? Pe front nu se spune altfel. Recruţii mă urmau; unii cădeau, ceilalţi deja nu-i mai luau în seamă. Înaintau ca inspiraţi... Şi-asta ce-i? Păi ce să fie, sârmele ghimpate. Cum de-am ajuns atât de repede?

Mortierele reuşiseră să arunce-n aer câţiva pari; încercam, cu lovituri de chiulasă, să lărgim breşele. Rapid! Dacă nu, n-o să rămână nici măcar unul, să povestească. Suntem de-acum între sârmă şi tranşee. Încă o sută de paşi şi gata! Încă o sută de paşi în pantă; trebuie învinşi dintr-o suflare dacă vrem s-ajungem vii.

– Se predau! – aud în stânga mea strigăte. În picioare, pe parapet, văd un bărbat înalt, slab, foarte slab, în zdrenţe, cu o barbă de cincisprezece zile, plin de praf. Un cerşetor, gândesc. Ce caută cerşetoru-ăsta pe parapet?

Ceva-i lucea pe-o mânecă a cămăşii sfâşiate; e un sublocotenent. Îşi întinde braţele de parcă ar vrea să ne îmbrăţişeze.

– Opriţi focul! Se predau – aud nişte strigăte răguşite: sunt oamenii mei.

Păcat că o asemenea clipă durează mai mult povestită decât trăită. Toţi fraţi!

Opriţi focul! Să nu ne mai omorâm! Să nu fim bestii! Ce frumoasă clipă!... o

fi deja Cerul? Poate suntem toţi morţi şi acest fatxa îmbrăcat în zdrenţe e un înger ieşit să ne-ntâmpine?

Îngerul zdrenţuit face cu ochiul spre ai lui, bine ascunşi în tranşee. Văd prin binoclu. Şi le face discret semne cu dreapta ca un dirijor. Ce simfonie vrea să-i pună să cânte? Evident, ceva în cinstea noastră. Moartea lui Aasse? Îl înţeleg de parcă l-aş citi pe dinăuntru: pregătiţi grenadele de mână şi, când or să vină să ne îmbrăţişeze...

E vechiul truc, noi înşişi l-am folosit alteori în circumstanţe identice. Ai mei aruncă armele, să urce cu braţele deschise, înfierbântaţi de entuziasm, îmi amintesc brusc că sunt recruţi, nu ştiu aceste trucuri răsuflate.

– Vă păcălesc! – dar nu mă aud. Strigăte şi confuzie, sunt ca fascinaţi de îmbrăţişarea

ce li se oferă. Dumnezeule!, să avem atât de profund în noi această dorinţă de-a fi fraţi şi s-o folosim ca să ne omorâm mergând la sigur...

– Imbecililor! – strig iarăşi, dar vocea mi se pierde în imensa larmă. Mâna, de parcă ar

fi gândit pe cont propriu, mi se duce spre buzunarul de la spate şi mă trezesc cu pistolul în mâini de parcă aşa m-am născut. Ţintesc calm; în spatele vârfului strălucitor al punctului de ţintire omul de pe parapet îmbrăţişează. Apăs cu blândeţe, cu voluptate; percutorul scoate un mic clic, sunt ridicol. Îmi amintesc: nu e niciun glonţ.

La doi-trei paşi e un soldat mort; mi-aduc vag aminte că îl chema Esplugues şi era din Arbeca. Îi iau puşca. Ori poate-l chema Arbeca şi era din Esplugues; nu contează, nu de-asta e vorba acum. Simt chiulasa, magnifică; şi îngerul zdrenţuit cade pe spate ca o păpuşă.

În sfârşit, ai mei au priceput; au înţeles acum tot. Asaltul e o execuţie cu arme albe. Înfig macetele în burţile tuturor, chiar şi-n cei care cad în genunchi cerând îndurare. Strigătele mi se pierd:

– Ce faceţi, bestiilor? Lăsaţi-i! Destul cu asasinatul!

Acum, cel puţin, toţi sunt morţi, n-or să mai poată ucide. Pe buze ni s-au făcut cruste, ce chin, setea! Picó reuşeşte să ne trimită unul dintre catârii lui cu un burduf cu apă. E caldă şi mocirloasă, ni se pare cea mai bună băută vreodată.

Ce linişte stranie, odată sătui de apă! Nu-ndrăznim să ne privim în ochi, de parcă de-acum înainte între noi ar fi un secret ruşinos. Vom mai putea, după asta, să ne privim în faţă?

Apoi, alte zile, alte lupte, alte tranşee. Reiese că inamicul, spre deosebire de noi, avea trei rânduri de tranşee etajate; era deprimant, după ce-ai luat una, s-o descoperi pe cealaltă la o sută de metri mai sus. Tot ce făcusem era inutil, trebuia revenit.

 

(...)

 22 septembrie

Povestea mă preocupă. Războiul are lucruri neplăcute. Dacă ai ucide pe cineva pe care ai pică! Sau, poate, mai bine aşa; tot o să murim toţi într-o bună zi, chiar de n-ar fi războaie; răul, deci, nu e că ne ucidem între noi, ci ura. Să ne ucidem, că asta ne e datoria, dar fără ură. E ce-mi spunea o dată Soleràs: să ne omorâm ca fraţii.

Nu sunt sigur ce-ar trebui să fac: să-i scriu fetei? Numele şi adresa figurează pe spatele plicului: Irene Natalia Royo Jalón. Curios: cum j şi i în latină sunt aceeaşi literă, iniţialele fetei ar da INRI.

Să-i scriu, ce? „Stimată domnişoară, am plăcerea să vă informez că tocmai v-am ucis logodnicul...” E absurd. Mai bine uit de asta. Şi ar fi complicat să fac să-i parvină scrisoarea. Clar, prin Crucea Roşie Internaţională; sau printr-o ambasadă. „Domnişoară, mă aflu în trista situaţie de a fi nevoit să vă comunic moartea eroică a logodnicului dumneavoastră Antonio López Fernández; în picioare, pe parapet, când noi înaintam...” Pot să trec sub tăcere că eu am fost. „L-am înmormântat cu toate onorurile, cum merita un inamic atât de curajos...” Şi mutilarea? Tăcere! De-aş fi putut să-l aflu pe ticălos... E un soldat, unul Pàmies, care-ar avea aerul de...: privire de şmecher stupid, expresie de câine bătut, chip viu al mumiei din mănăstire; dar nu pot să împuşc un om doar fiindcă nu-mi place faţa lui!

Nu pot să-l împuşc; nu e obiceiul să se împuşte mumiile. Intendentul a venit să mă anunţe că se serveşte masa: oamenii erau deja înşiraţi în faţa marmitei de aluminiu, neagră de funingine, toţi jerpeliţi, toţi ciufuliţi, toţi negri ca marmita; să nu mai vorbim de bărbile de cincisprezece zile, zburlite. Noroc că niciunul din noi nu-şi vede propriul chip; înspăimântător gândul la cum om fi puţind, noroc că nici nu mai simţim. Dar, cel puţin, ochii ne strălucesc, ochii noştri privesc şi văd; şi visează... Visează viaţa, viaţa caldă, puternică, fără mutilări, care ne-aşteaptă la sfârşitul războiului, care ne-aşteaptă întotdeauna; dincolo de atâta mizerie, în pofida a tot, visele noastre rezistă. „Pe două rânduri!”. S-au supus maşinal glasului meu poruncitor; toţi în mână cu farfuria de aluminiu, farfuria care nu se spală niciodată (de-abia ne procurăm apa de băut), care-şi transmite gustul de rânced la tot ce punem în ea. Îi treceam în revistă; treceam prin faţa fiecăruia, îl priveam în ochi, îi citeam visurile: poate o femeie sau un copil, poate o casă de ţară cu o claie de fân, în Vallès sau Urgell, sau poate un mic apartament muncitoresc în Gràcia sau la Barceloneta, poate un sărut ce n-a ajuns să fie dat, un sărut care-ar fi zguduit lumea.... În sfârşit, ochii fără vise, ochii de mumie; ochii de şmecher care nu crede în nimic. Simţeam cum mi se umple gura de salivă, ca atunci, dar de data asta scuipatul a izbit,  neauzit, chipul ăla şi-a alunecat lent ca un vierme gras prin părul zburlit. Pàmies nu clipea, ochii celorlalţi erau plini de visele proprii; din marmită urca spre cer un fum vertical, ca fumul de la sacrificiul lui Abel, şi răspândea un miros greu de lână: eternul berbec servit de Intendenţă. Dumnezeule Preaînalt, de ce-ai lăsat să dăinuie pe pământ sămânţa lui Cain?

Hotărât, mi-e greu să cred că sublocotenentul mort e nepotul tuşii Olegària. Ea nu mi-a spus niciodată c-ar fi logodit; sigur, ar fi putut s-o cunoască pe această Irene după ce-a ajuns în teritoriul fascist; această Irene e de foarte departe. Din cele patru scrisori nu afli mai nimic: puţina cultură a fetei, cum ar zice Picó, şi-alte mici mărunţişuri. Mai ales acel „tuya que te ciere”, acel „ să şti că te iubesc”, absolut autentic. Dar ăsta e un rău general... nu-mi scrisese o dată verişoara noastră Julieta „dragă Lluís, ştiu egzact ce simt...”?

 

Prefaţă şi fragment dinIncerta glorie, de Joan Sales, în pregătire la editura Meronia. Traducere din catalană de Jana Balacciu Matei

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO