• Leu / EUR4.9457
  • Leu / GBP5.7258
  • Leu / USD4.6715
Ziarul de Duminică

Incerta glorie (II)/ de Juan Sales

Incerta glorie (II)/ de Juan Sales

Autor: Ziarul de Duminica

28.11.2014, 00:01 43

Olivel, 19

 

O vizită neaşteptată. Soleràs.

A apărut acasă la tuşa Olegària: „Am auzit că ai fost bolnav”; mă bucur că eşti mai bine.

L-am invitat pe singurul scaun; eu eram întins pe pat.

–        Eşti un bărbat norocos. Admirabilă amigdalită, îţi permite să trăieşti regeşte... chiar

în satul unde ai gagica.

Şi-a scos geaca de piele şi i-a dat drumul jos.

–        N-am nicio gagică, nici aici, nici în altă parte. Te rog să nu-ncepi cu veşnicele tale

impertinenţe. Vrei să fumezi? Mi-au umflat pipa şi tabachera, dar uite-aici o casetă cu tutun şi foiţe.

–        Ţi-aş fi mai îndatorat pentru un pahar de coniac.

Cei din republica biberonului îmi lăsaseră o sticlă de rachiu, în opinia lor, inclusiv a doctorului, cel mai bun leac pentru amigdalită. Şi-a turnat o ceaşcă aproape plină – ceaşca mea de aluminiu ­– şi, cu picioarele pe masă, se întindea şi căsca.

–        Noi doi ar trebui să stăm de vorbă, Lluís; nu despre gagicele tale, nu mă interesează.

Poţi să ţi le păstrezi. Îţi spun sincer, e un aspect al vieţii care mă lasă rece; în fond, dacă gândeşti cât de cât, când un bărbat şi-o femeie se sărută nu fac altceva decât să-şi unească tuburile digestive prin extremitatea superioară.

–        Asta-i filosofie?

–        Da, dar foarte ieftină; la îndemâna oricărei inteligenţe, de exemplu a ta.

Râdea cu cloncănitul lui neplăcut, sorbind din când în când câte o înghiţitură, mare.

–        O să-ţi facă rău, Juli. E rachiu.

–        Ar trebui să stăm de vorbă pe bune, Lluís. Nu crezi că Nunţi macabre ar fi un bun titlu de roman? Într-o bună zi o să-l scriu; deocamdată, iată, am titlul. O superpornografie demnă de epoca noastră! Dacă ţi-aş spune că ideea aia cu nunta, la mănăstire, mi-a venit de la tine... de la tine şi de la Trini. Sau o să negi că sunteţi o pereche de mumii, unul pentru celălalt?

–        Insist să-ţi măsori cuvintele, ai putea să mă faci să-mi ies din pepeni, ca ultima oară.

–        Biata Trini! Nu-i ierţi că ţi-e fidelă.

 

Et lire la secrète horreur du dévouement...

 

–        Ai venit să-mi ţii o predică?

–        Nu, Lluís. Încă nu-s atât de sublim. Poţi să stai liniştit. Am venit să-ţi spun că noi doi n-o să fim niciodată notari. Notari! Am fi noi în stare să ne pregătim pentru concurs? Ce-am mai tocit! Digeste, Decretele papale... Muncă în zadar, Lluís. Să nu mai vorbim de Pandecte, pfuu. Cine-şi mai aduce aminte de Pandecte? Am gustat gloria şi chestia asta-ţi lasă, aşa, o senzaţie care face plicticoase Decretele, Pandectele, Digestele, până şi colaţionarea lui Papinian. Am făcut prostii, am făcut aia, aia, am fost liberi, am fost bărbaţi, am fost fiare... şi să te faci notar! Războiul e o tipă care-ţi otrăveşte sângele pentru totdeauna; în comparaţie cu el, orice altceva e palid. Gândeşte-te doar la un lucru: de ce citim încă Divina Comedie? Fireşte, presupunând că o citim; pot să-ţi spun că, în ce mă priveşte, a fost, după Coarnele lui Roland, cartea pe care am citit-o cu cea mai mare plăcereFiindcă în trei mii de ani de literatură s-a scris doar una. În schimb, câtă trăncăneală s-a secretat, oceane de monotonie! Dar doar o Divina Comedie. Acum, dacă la fiecare trei mii de ani se scrie una, asta dă, oricât de puţină algebră şi trigonometrie ai şti, trei mii de Divine Comedii după ce-or să treacă de trei mii de ori trei mii de ani, poţi şi tu să faci socoteala. Şi anii trec dintr-o suflare;  parcă mai ieri se plimbau diplodocii şi megatherium prin lume... au trecut două sute de milioane de secole ca nimica! Aşa că bietul Dante, fără să-şi dea seama, o s-ajungă uitat într-un colţ în nişte poduri imense pline de cărţi la fel de bune ca a lui, necitite de nimeni, cine-ar putea citi atâtea milioane de genii? Memoria umană n-o să reţină numele a treizeci sau treizeci şi cinci de milioane de Dante care or să se-adune, chiar dacă planeta pe care ne aflăm, în multe privinţe remarcabilă, va avea o durată modest astronomică în loc să facă poc!  ceea ce, de asemenea, nu e imposibil. De-aia am decis să nu scriu Nunţi macabre şi am renunţat să fiu un nou Dante.

–        Foarte interesant, dar nu înţeleg cum de-ai venit la Olivel special să-mi dai vestea

asta. Tu poate da, dar eu, ce-am eu în comun cu Dante?

–        Poate nu aspirai să ajungi un nou Dante, dar un notar, da. Acuma... pentru fiecare

Dante sunt aproximativ patru miliarde şase sute de mii de milioane şi ceva de notari.

–        Se vede că i-ai numărat bine.

–        Am făcut-o într-o noapte de insomnie; dacă vreodată nu poţi s-adormi, fă ca mine:

calculează câţi notari au fost, sunt şi-or să fie pe această remarcabilă planetă, începând cu primul despre care se ştie. Adormi mai uşor numărând notari decât capre sau berbeci. Ce puzderie de notari! mai degrabă numeri stelele de pe cer sau firele de nisip din mare! Întotdeauna am presupus că Avraam şi-a greşit vocaţia: trebuia să se facă notar. Ce notar mare ar fi fost! Citeşte chestia cu cumpăratul peşterii Macpela, grota în care voia să-şi îngroape nevasta; citeşte-o, o să vezi că a luat-o cu 400 de sicli de argint (Geneza, cap. XXIII, versetele 7-20) şi-o să vezi, în treacăt, că nu e posibil de pus la punct mai rapid şi mai bine un act de vânzare-cumpărare. Ce mare notar! Crede-mă, Lluís.

–        Şi?

–        Crede-mă, Lluís, substitutele căutate de om pentru unica glorie sunt false şi ridicole.

Gloria literară? Ce tâmpenie, o glorie de hârtie... S-ajungi o carte printre milioane de cărţi, o mumie printre milioane de mumii; s-ajungi bust din ghips pe-un fişet în birou la „Ruscalleda Fiul. Paste Fine pentru Supă”...

–        Şi autentica glorie care-ar fi?

–        Războiul şi dragostea; omorul şi contrariul lui! Nimic altceva; dar eu, încă din cea

mai fragedă copilărie, am suferit groznic de măsele...

–        Războiul şi dragostea; omorul şi contrariul lui... dacă-ţi închipui că eşti primul care-o

spune! Să zicem c-ai spune-o primul; lucrurile-astea obosesc, o ştim doar cu toţii.

–        Clar că obosesc. Gloria oboseşte, se suportă doar o clipă. Dar ce clipă! Toţi trăim

pentru clipa asta... Căsătorie? Cine vorbeşte de căsătorie? Nici vorbă! Tocmai am venit să-ţi spun că... Nu, nu; pe mine să nu contaţi! Nici gând de căsătorie! Taina căsătoriei e taina lor predilectă, sărăcuţele; mai mult, mult mai mult decât botezul. Dar cu mine, nu; cu mine, nu. Eu voiam o mare iubire, cine nu aspiră să fie protagonistul unei mari iubiri? O mare iubire; adică, nici vorbă de căsătorie. Nici în glumă; am venit să-ţi spun.

–        Mie? Pricepe că... şi ce-mi spui mie?

–        E ciudat că nu te prinzi. Dac-aş rămâne cu voi, m-aş trezi însurat şi cu plozi fără să

bag de seamă şi mie nu, ştii... Nu! Nu-mi veni mie cu prostii de-astea. O mare iubire, da, e ceva ce mereu te faci să mai uiţi, dar nu căsnicie! Cu-atât mai puţin dacă te trezeşti în cârcă cu plozii altora... asta mi-ar mai lipsi! Copiii, nu?, o spune comandantul, trebuie să fie din recoltă proprie. Războiul şi dragostea, da, omorul şi contrariul lui; dar cu condiţia să dureze doar o clipă. Că tot veni vorba, ştii că n-am omorât pe nimeni, niciodată?

–        Picó-mi spusese că tragi ca un tigru.

–        Cu mitraliera? Asta nu e omor, e lichidare. Ce vreau eu să spun e să omori tu

personal, din motive personale, pe cineva pe care ai pică. Cel mai bun prieten, de pildă. Să-l omori cu aceeaşi voluptate, cu aceeaşi, ştii, cu care... căci omorul şi chestia aia sunt echivalente.

–        Pfu, îţi repet: dacă-ţi-nchipui c-ai descoperit-o tu...

–        N-am descoperit eu nimic, înţelegi, nici nu râvnesc.

–        Mă bucur.

–        Descoperirea ar fi deja un triumf şi doar imbecilii triumfă, incapabilii să-şi propună

ceva imposibil. Exact de-aia am venit, să-ţi spun că unica iubire care mă interesează este iubirea imposibilă, nici gând de căsătorie! Unica posibilă este cea imposibilă; notează, poate, cine ştie, o fi deviza vieţii mele. Ce mult mi-ar plăcea să omor! Nu cu mitraliera, cu mâinile; să strângi un gât palpitând până-l omori... Am bicepşi, ştii?; am nervi şi muşchi! Tu nu crezi, n-ai crezut niciodată; n-ai binevoit niciodată să ai încredere-n mine; dar eu pot să omor! Numai cu mâinile, înţelegi?; tu veşnic m-ai crezut un bicisnic; eşti un imbecil ca locotenent-colonelul ăla...

–        Care locotenent-colonel?

–        Ăla de la Comisia medico-sanitară, care voia să mă declare inapt, pe motiv de piept

îngust.

–        Totdeauna ne-ai spus că din cauza miopiei.

–        Şleahtă de imbecili. Nu ştiţi că-s două feluri de muşchi, care se văd şi care nu

se văd. Străinul ăla, de exemplu, înalt şi lat în umeri, cu un piept ca de cal... spectaculos! Dar, dacă mi-aş fi propus, l-aş fi făcut knockout într-o clipă; sunt muşchii netezi, invizibili... – şi Soleràs îşi sufleca mânecile să-mi arate braţul lui slăbănog, lung, fără formă. Eu, dintr-un pumn..

–        Mereu ai avut mania asta, Juli, bietul de tine. Tu ştii că un derbedeu, cu un pumn, te-

ar pune la pământ. Lasă-te de muşchi invizibili, prezenţi doar în imaginaţia ta. Tu ai calităţi mult mai mari; e ciudat că te preocupă atât chestia asta cu muşchii. N-ai face schimb, sper, cu un hamal de pe chei.

–        Bineînţeles că da – şi mă privea uimit. De ce n-aş face? Străinu-ăla o fi fost un

hamal.

Ultrablond, ultrabronzat, de unde ştii că nu era un hamal de pe chei? Cu dinţi magnifici, cum numai brutele perfecte au... tu nu poţi să-ţi închipui cum am suferit de măsele toată viaţa! Există milionare suedeze cu toane; era mult mai în vârstă ca el, o nordică de-aia coaptă care se ţine bine. Lui i-ai fi dat 20 de ani; ea să fi avut 50. O pereche magnifică! Mereu, mereu va exista o pereche ca asta, cu barcă cu motor, care-o să creadă c-a descoperit un golf complet pustiu; un golf să se desfete ca doi cai! Şi mereu, mereu va exista un băiat de 12 ani ascuns printre tufe de anason care-o să verse că i-a văzut... Fiindcă, fii lucid, nu există golfuri pustii; tot ce facem în secret este văzut de nişte ochi inocenţi care nu iartă. Miop, eu? Mă faci să râd. Ce-aş vrea! Să nu văd dincolo de lungul nasului, ca voi toţi. Crezi că e plăcut să vezi totul pe dinăuntru? De exemplu: o să-ţi dau un exemplu ca să-nţelegi. Carlana e o tipă senzaţională, ca suedeza aia; când tu, Luís, te uiţi la carlana...

–        Ce-ar fi să nu mai scormoneşti povestea asta?

–        Omule, e un exemplu. Când te uiţi la ea, ce vezi? Ochii, părul, gura; nu-ţi trece

privirea de suprafaţă. Dac-ar fi ca razele Roentgen, ce-ai vedea? Creierul, nervii, laringele, plămânii.

–        De-ar fi aşa, nicio femeie n-ar putea să ne placă.

–        Cine ştie? Pot fi nişte plămâni splendizi. Ai carlanei, de exemplu; ca ai suedezei. Şi

ficatul, ştii? Ficatul, la tipe de genu-ăsta, ce ficat! Ca o vulpe de mare. De-un violet rafinat, cu irizări delicioase... Păcat că nu-s pictor! Ţi-aş picta vizunea mea despre carlana sau despre suedeză, de să cazi pe spate. Ce tipe! Sănătate la ele, gârlă! Nişte glande endocrine formidabile, că de-acolo vine marea lor feminitate. Eu, în schimb, bietul de mine, trebuie să recunosc cu modestie că glandele mele endocrine...

–        Lasă glandele-n pace, toate astea-s poveşti.

–        Poveşti? Se rostogoleau pe nisip şi nechezau ca nişte cai... Şi eu am vărsat. Îmi venea

să-l strâng de gât  pe cretinul ăla şi pe toţi cretinii ca el, risipiţi peste tot în lume.

S-a oprit, ca să mă fixeze cu ochii lui de miop, şi-a-nceput să râdă în surdină:

–        Nu vă invidiez, Lluís, pentru tipele-astea; fii sigur! Nu vă invidiez. Ambiţia mea era 

mult mai mare. Dar uite ce se-ntâmplă: e bine să te căieşti c-ai păcătuit, că aşa profiţi de timp dublu: întâi păcătuind, apoi căindu-te. Să te căieşti de ceva e o formă de-a face acel ceva să dureze... iar păcatul durează aşa puţin! Dimpotrivă, să te căieşti că n-ai păcătuit e un sentiment uscat, nu-ţi oferă nicio satisfacţie. Ferice de cine poate plânge abundent abundente păcate! E ca o ploaie peste un pământ bine îngrăşat cu gunoi de grajd; recolta e splendidă! Eu, însă, ce pământ uscat, ce secetă persistentă! Tu nu vrei să crezi că mătuşii mele îi apare Sfânta Filomena; cum nu vrei să crezi că eu eram ăla de fura cutiile de lapte marca El Pagès din depozitul Intendenţei. Eppur si muove. Dacă ţi-aş spune că-n curând o să te convingi? Foarte curând; n-ai mult de aşteptat. Imediat ce-am să ies din dormitoru-ăsta. Mă refer la cutiile de lapte, nu la Sfânta Filomena; în ce-o priveşte, va trebui să crezi în continuare în cuvântul meu. Mătuşa mea are o sănătate de fier, ceea ce ea atribuie regimului de viaţă, dar mai ales specialei protecţii a Sfintei Filomena; cât priveşte regimul ei, atât de sănătos, de viaţă, o să-ţi povestesc. Dar acum vorbim despre Sfânta Filomena. Ei bine, o dată, mătuşă-mea avea gripă; ca tine acum, cu febră mare. Cum n-avusese niciodată ceva, gripa aia cu 400 era pentru ea un eveniment deosebit; era, am putea spune, un jalon important în viaţa ei, căci, în afară de gripa aia, i se întâmplaseră prea puţine lucruri  demne de-a fi povestite. Ei, şi-ntr-o noapte cu febră, de insomnie, i-a apărut Sfânta Filomena şi i-a spus să nu-i fie frică, ea o s-o salveze: „No temas, yo te salvaré”. De ce i-a vorbit Sfânta Filomena în spaniolă? De un’ să ştiu eu, întreabă-mi mătuşa. Îmi închipui că motivul o fi că atunci – era în timpul dictaturii (regimul politic autoritar din Spania (1923-1930), condus de generalul Primo de Rivera) – catalana nu era încă oficială.

–        Vai de noi, dacă şi sfinţii din cer...

–                    A se consemna că mătuşa mea n-are nimic dintr-o spaniolistă înflăcărată; dimpotrivă, mereu a avut mai degrabă o slăbiciune pentru Don Carles (infantele Carlos, conte de Molina (1788–1855), primul pretendent carlist la tronul Spaniei, de care a fost privat în urma abolirii Legii salice în 1830 de către Ferdinand al VII-lea al Spaniei, tatăl Isabelei a II-a a Spaniei. Lupta pentru succesiune s-a materializat în mai multe războaie, numite carliste, după susţinătorii lui Carol, „carlişti”  tradiţionalişti, antiliberali, opuşi susţinătorilor Isabelei, „isabelini”) şi pentru Sfânta Tradiţie. Dar crezi c-am venit special să-ţi vorbesc despre mătuşă-mea? Dacă ne-am apuca să vorbim despre timpurile dictaturii, câte amintiri n-am putea evoca! Atunci, în dictatură, ne-am cunoscut noi doi, spre sfârşitul liceului. Adu-ţi aminte că-n 1929 am început împreună facultatea. Şi era-n decembrie 1930, dacă nu mă-nşel, când făcurăm tevatura-aia formidabilă, ţi-aduci aminte? Trini era cu noi; tu de-abia o cunoscuseşi, ne-am căţărat pe acoperişul Universităţii să agăţăm drapelul, drapelul republican federal. Ce de discuţii înainte, să hotărâm ce drapel să punem. Unii-l voiau negru, alţii roşu şi negru, alţii pe cel republican (cu specificarea că pe vremea-aia nimeni nu ştia cum arată drapelul republican); curios, ideea cea mai simplă, să înălţăm drapelul catalan – pe care-l ştiam toţi şi ne reprezenta pe toţi – nu ne-a trecut prin cap nicio clipă.

Pusă la vot ideea, a câştigat cel federal. Noi probleme: cum e drapelul federal? A trebuit întrebat tatăl lui Trini; Trini, după explicaţiile tatălui ei, l-a făcut rapidissim, din ţesături diferite. Nişte benzi roşii, galbene, violete, apoi un triunghi verde-marin şi-n el nişte stele albe; pe-astea le-am făcut din hârtie satinată şi le-am lipit cu cocă. Ce muncă pentru afurisitu-ăla de drapel! Stelele au născut noi discuţii, câte să fie? Câte una de fiecare stat federal, dar cine să ştie câte state federale vor fi? Nesiguri, ca să n-o dăm în bară, am stabilit berechet, 15 sau 16; să fie toată lumea mulţumită! apoi a venit problema practică, cum să-l introducem pe-ascuns; m-am încins cu el pe sub palton, cum puteam s-arăt de umflat! Singura dată în viaţă când am atras atenţia prin formidabilele dimensiuni ale burţii. În sfârşit...  înălţarea! Uf! Ţi-aduci aminte, Lluís, cum mergeam în patru labe peste ţiglele care trosneau, tu-n faţă, apoi Trini şi eu în spate? Câte discuţii, câtă muncă, câtă pasiune, cât mers în patru labe pe acoperişul Universităţii, totul ca să obţinem ce? ca trecătorii, care-l priveau din piaţă, să comenteze miraţi: Ce i-o apucat pe studenţi? De ce înalţă drapelul american?

(...)

–        Am venit să-ţi spun la revedere, Lluís.

–        Schimbi brigada?

–        Pfuu...

–        N-o să te duci la a „picioarelor plate”, presupun.

–        Ai picat în mania asta?

–        Nu. I-am văzut în operaţiunile trecute: mai mult sau mai puţin ca a noastră, ăsta e

adevărul. A fost la fel de distrusă ca a noastră, sau mai mult. Te-au expediat în altă parte, o nouă încadrare?

–        Poate... Şi m-am gândit să-ţi dau scrisorile-astea. Le-am păstrat până acum... ca un

idiot; mult mai idiot decât tine, când m-apuc. Doar c-o ascund cum pot. Nu vreau să le mai ţin. Ia-le! Dar nu te uita la ele acum. Ai timp destul când o să fiu departe... Plec, să nu fiu şi mai ridicol. Pa.

 

Fragment din Incerta glorie, de Juan Sales, în pregătire la editura Meronia. Traducere din catalană de Jana Balacciu Matei

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9457
Diferență: -0,004
Ieri: 4.9459
Azi: 4.6715
Diferență: -0,0321
Ieri: 4.6730
Azi: 5.7258
Diferență: -0,3585
Ieri: 5.7464
Azi: 4.8931
Diferență: 0,2623
Ieri: 4.8803