• Leu / EUR4.9472
  • Leu / GBP5.8347
  • Leu / USD4.7020
Ziarul de Duminică

Incerta glorie (III)/ de Juan Sales

Incerta glorie (III)/ de Juan Sales

Autor: Ziarul de Duminica

04.12.2014, 23:46 38

Olivel, 20

 

Ramon, aş vrea să te am alături... şi să plâng, să plâng ore întregi. Scrisorile nevestei mele către Soleràs... Cum puteam bănui? Am lăsat-o atât de singură... Le-am citit cu o curiozitate oribilă. E mai rău decât luptele pe câmpurile alea.

(...)

 

12 aprilie

Biet Juli: sunt atât de singură, că mă agăţ de scrisorile tale, singurul meu tovarăş! Le păstrez pe toate şi, câteodată, le recitesc. Mi-ai scris mai mult, mult mai mult decât el; diferenţa de grosime dintre teancul  cu ale tale şi cel cu ale lui – le păstrez pe toate – este izbitoare. Chiar acum, e o lună de când nu mi-a scris, o lună întreagă fără să primesc nici măcar un rând!

Scoate-ţi din cap ideea deprimantă pe care ţi-o faci despre tine: de ce să nu placi niciunei femei? Tocmai tu, care ai calitatea pe care-o apreciem cel mai mult, delicateţea. Te gândeşti la toate, ştii să te pui în gând în locul celuilalt, ştii să fii alături când e nevoie de tine şi dispari când te temi că deranjezi. De ce zici că n-o să găseşti niciodată o femeie care să te iubească? Bineînţeles că într-o bună zi ai s-o găseşti. Tu eşti anume făcut să faci o femeie fericită: vei fi un soţ încântător, un soţ model, un tată de familie exemplar! Văd la Ramonet: e nebun după tine. Îşi aminteşte de toate şi de fiecare din poveştile pe care i le spuneai când veneai la noi, înainte de război; şi de cea pe care i-ai spus-o acum, în seara când ai apărut pe neaşteptate cu lădiţele cu lapte condensat, cea despre „cei trei înţelepţi prevăzători din Piteus”, de nu ştiu câte ori m-a pus s-o repet, atât de mult îi place. Se strâmbă de râs!

În seara aia m-ai întrebat uimit cum se face că acum merg la liturghie şi ţi-am promis că o să-ţi explic. Da, Juli, îţi eram datoare cu această explicaţie, căci tu eşti cel care, pentru prima oară în viaţă, m-ai dus la lucrul absurd care era pentru mine o liturghie. Dacă merg, e datorită ţie.

 

7 mai

Îmi ceri detalii despre botezul meu; e curios că tu îi dai atâta importanţă, iar pentru mine are atât de puţină! De-ai şti ce formală mi s-a părut ceremonia, ce goală de sens; ce indiferentă m-a lăsat... Cum ai insistat atât de mult şi nu ştiam la cine să apelez, i-am spus femeii ăleia, văduvei anarhistului; la ea în pod nu se mai face liturghia de când a dispărut bătrânul iezuit (am aflat acum de la ea că era iezuit); dar ştie o casă unde se face în fiecare duminică. O casă în care lucrează de ani şi de-aia au în ea încredere deplină.

Casa e pe-o străduţă din cartierul Sant Just, pe-afară greu de distins de celelalte; veche, cenuşie. Înăuntru... am rămas înmărmurită! În viaţa mea nu fusesem într-o casă ca aia. E de mirare că patrulele anarhiste încă n-au rechiziţionat-o; pesemne fiindcă nu şi-au dat seama că tocmai în cele mai vechi cartiere sunt palatele celei mai vechi şi mai râncede aristocraţii. De mirare şi că mulţi asemenea oameni sunt încă în Barcelona; cum or fi putut supravieţui atâtor orori?

Când am ajuns, văduva anarhistului, Ramonet şi cu mine, ne aştepta un grup de doamne, majoritatea de vârstă mijlocie; să fi fost douăzeci şi cinci sau treizeci. Am încremenit când am văzut atâtea, mă intimidau; mai ales că Ramonet a început să miorlăie că vrea acasă şi, cu cât îl mângâiau mai mult, cu-atât îşi vâra capul în fusta mea. Apoi, cum îl apucă des, a renunţat brusc la căpoşenie şi a decis să se facă simpatic, spre marea bucurie a tuturor doamnelor, care şi-l disputau. Cât îi aşteptam pe preot şi pe naş, încă nu sosiseră, mă uitam prin salon; imens, foarte înalt, nu-mi amintesc să fi văzut toată viaţa mea unul mai mare. Fireşte, ţineau ferestrele şi uşile închise; mai mult, ca să nu se poată auzi nimic afară, draperiile verzi, groase, erau lăsate. Un candelabru enorm, cu ciucuri din cristal, avea douăzeci-treizeci de lumânări aprinse, lumânări adevărate, din ceară, care parfumau tot salonul. Văzându-mi uimirea, stăpâna casei mi-a spus că îl aprind doar la mari ocazii: „Şi astăzi – a zis adresându-mi cel mai amabil zâmbet – este una”. Pe pereţi erau oglinzi mari cu rame aurite, alternând cu picturi de epocă („Vigatà” - Francesc Pla i Duran, (1743 - 1805), pictor catalan, născut în oraşul Vic şi, de aceea, supranumit „Vigatanul ” -, mi-a spus doamna). Tavanul era decorat  cu fresce, mi s-a părut că reprezentau judecata lui Paris sau vreo altă prostie mitologică. În fiecare din cele patru colţuri ale salonului erau o canapea şi patru scaune cu braţe, totul de epocă, totul din mahon masiv şi tapiţat cu catifea purpurie. Pe mijlocul unuia dintre pereţi era marea uşă de intrare în salon, din nuc decorat; pe peretele opus, două ferestre mari, iar pe ceilalţi doi pereţi, în centru, câte un scrin, cele mai mari şi mai frumoase scrinuri văzute de mine vreodată. Fiecare valorează, pesemne, o avere. De mărimi impunătoare, bogat incrustate şi cu plăci din argint decorate, că, vrăjit, ţi-ai putea petrece ore, zile, privindu-le; dar cel mai mare farmec era că rămânea atât de mult spaţiu, atâta perete alb de-o parte şi de alta a fiecărui scrin şi-a fiecărei ferestre şi, mai ales, a uşii de nuc cu două canaturi – ce frumuseţe!, pereţii albi-albi; parcă ţi se odihnesc pe ei ochii, ce tihnă!

În mijlocul salonului, sub lampadar, puseseră un guéridon şi pe guéridon un fel de platou din argint masiv. „Un lighenaş vechi, de familie”, mi-a explicat stăpâna casei, mereu gata să răspundă curiozităţii mele. Am înţeles că era necesar pentru ce urma să facem; n-aveam nicio idee despre cum se face un botez, nu văzusem încă niciunul. Ţi-am spus că aproape toate doamnele erau bătrâioare, toate de cincizeci de ani sau mai mult; era şi una tânără, blondă, din câte am înţeles nora cuiva, şi aceasta a-nceput să-mi vorbească cu-atâta înflăcărare despre decizia pe care-o luasem că, adevărul e că nu mi se părea chiar aşa, nu ştiam ce să-i spun. În sfârşit, a sosit preotul, precipitat, ca un om presat de timp; şi el era tânăr, spre treizeci, proaspăt ras, îmbrăcat ca muncitor, dar impecabil, cu gesturi sigure şi rapide, aproape automate. Cu mâna pe inimă-ţi spun: mi-a fost imediat antipatic. Ca să-mi înving acest sentiment îmi spuneam că omul ăla îşi primejduia viaţa ca să-şi facă meseria; că, la fel, toate doamnele alea erau în primejdie. Naşul întârzia şi preotul se tot uita la ceas nerăbdător; întindea brusc braţul, apoi şi-l ducea la ochi, şi la urechi, de parcă s-ar fi temut că a stat, foarte preocupat de minutele pe care-l făceam să le piardă. În sfârşit, a venit şi naşul; un domn bătrân, ultracivilizat, ultratimid, ultrasimpatic, care s-a arătat încântat să le vadă pe doamne; unora le-a sărutat mâna. Aş fi preferat să-mi fie naşă văduva anarhistului, dar reieşea că totul fusese pus la punct: urma să fie stăpâna casei. Ar fi fost nu ştiu cum să stric planul. Pe de altă parte, mă cuprindea tot mai mult un soi de indiferenţă faţă de pregătirile care pentru mine n-aveau niciun sens.

„Ei, acum, că suntem toţi”, a zis preotul ridicând vocea; şi doamnele au tăcut. Îşi pusese tunica albă scoasă de gazdă dintr-un scrin şi a început ceremonia. Al cărei unic farmec a fost clandestinitatea. Preotul explica sensul a tot ce făcea şi, cu cât explica mai mult, cu atât mai puţin sens vedeam. Poate ar fi mai bine să nu se explice nimic, să se limiteze doar la cuvintele strict necesare; căci, cu cât se adaugă, cu atât se strică. Noroc că Ramonet se distra; eu.... ce lung şi plicticos a fost! Preotul avea o expresie energică, hotărâtă, şi tocmai asta mi se părea de prisos: atâta energie, atâta hotărâre... atâta convingere! Vorbea cu un aplomb care mă irita, cum pot fi văzute atât de clar lucruri atât de obscure? Cum poţi să fii atât de sigur, atât de convins? La celălalt, la bătrânul iezuit, cel din podul din Arc del Teatre, se vedea că nu era sigur de nimic! privirea lui de apostol decrepit, bătut, avea atât de puţină convingere şi, în schimb, atâta credinţă...

Am impresia că, dacă m-ar fi botezat bătrânul iezuit din Arc del Teatre, aş fi simţit ceva; poate, cine ştie, m-aş fi simţit profund tulburată. Îmi venea-n minte prima lui liturghie, în podul dărăpănat – acolo sta ascuns, aveam să aflu de la văduva anarhistului; ea îl ascunsese. Toate astea aveam să le aflu pe urmă, treptat. Şi amintirea acelei liturghii îmi aducea căldura sufocantă din vara aia oribilă, când preoţii erau vânaţi peste tot în Catalunya. Cu câtă simplitate făcea liturghia, de parcă ar fi fost cel mai banal lucru, de zi cu zi, cel mai casnic; şi, cum prin lucarnele larg deschise intrau roiuri de muşte, mereu i se plimbau câteva pe buza de sus, toată brobonată de sudoare. Nu făcea niciun gest să le sperie; şi mie mi se părea că văd celălalt chip, al mortului, celălalt chip cu celelalte muşte. Dacă m-ar fi botezat el... cum de nu mi-a trecut prin cap să cer atunci, când îl aveam printre noi?

Cel de acum...

Preotul ne-a stropit, pe mine şi pe băiat, cu o scoică din argint, scoasă şi ea dintr-un scrin; în casa aia se găsesc de toate. Gazda a ţinut chiar să-mi arate o „rochie de botez” din secolul XVIII, folosită, încă se mai foloseşte, mi-a spus, pentru toţi copiii din casă din epoca arhiducelui, „fiindcă – a zis – fireşte, suntem adepţii Casei de Austria”. Era o rochie fastuoasă, toată dintr-o dantelă extraordinară, doar că neadecvată circumstanţelor: Ramonet nu-şi putea pune rochiţa aia bună pentru un nou-născut, iar eu cu atât mai puţin. „Imaginaţi-vă – mi-a mai  spus doamna – c-a fost folosită la botezul unui nepot de-al principelui de Darmstadt, născut la Barcelona în asediul din 1714; tot noi am fost naşi”. Dacă aş fi luat-o ad litteram, ar fi trebuit să-i dau doamnei şi socrului ei (s-a dovedit că bătrânul este socrul ei) venerabila vârstă de două sute şi ceva de ani.

Marchizul (o altă doamnă m-a informat în şoaptă că era marchizul de X, şi scriu X nu ca să imit romanele fine, nici ca să nu-l compromit dacă scrisoarea asta ar ajunge în mâini duşmănoase, ci, pur şi simplu fiindcă nu-mi mai aduc aminte titlul pe care mi l-a spus), marchizul, da, părea, foarte bătrân, dar nu chiar aşa; şi era, într-adevăr, încântător. Ce bătrânel atent, simplu, cu un nu ştiu ce infantil şi de iluzionat în privire! „Are aproape 90 de ani” – mi-a spus tot doamna care mă informase că era vorba despre marchizul X – „şi n-a vrut, cu niciun preţ, să fugă în străinătate; mereu a fost un original.” El a auzit şi-a replicat râzând:

- La vârsta mea, mai bine mori acasă decât să trăieşti printre străini.

Acum îmi dau seama că, vorbindu-ţi de doamne şi de marchizi, ţi-ai putea închipui toate personajele respective îmbrăcate ca atare; nimic mai departe de realitate. Toţi erau deghizaţi în proletari, ca toată lumea de la Barcelona, în afară de tatăl meu. Tata, nu doar că n-a vrut să renunţe la sacoul şi la cravata dintotdeauna, dar, de când cu revoluţia, şi-a pus pălărie, de unde înainte umbla cu capul gol. „Carnavalul revoluţionar”, cum zice el, îl irită. Cel mai curios e că se vede de la o poştă că-s domni, cu toată deghizarea; poate fiindcă exagerează aspectul proletar al hainelor şi asta sună fals, poate felul cum păşesc, cum se mişcă, cum vorbesc, niciodată al zidarilor – fiindcă în realitate sunt deghizaţi în ajutoare de zidari, de parcă n-ar bănui că există şi alte feluri de muncitori, că există şi muncitori înstăriţi la fel de bine îmbrăcaţi ca oricare alt om.

Stăpâna casei, după ceremonie, ne-a servit o gustare. Un servitor – şi el deghizat în ajutor de zidar – a adus scaune şi le-a aşezat în cerc în jurul guéridon-ului; a urmat o conversaţie generală. Preotul s-a mai uitat o dată la ceas şi-a spus că nu prea mai poate să stea; că între timp va înregistra cele două botezuri. Şi-a scos de sub bluză un caiet unde îi notează, din câte am înţeles, pe toţi cei pentru care oficiază de când Biserica trebuie să lucreze clandestin şi i-a cerut stăpânei casei două foi de hârtie, să-mi întocmească actele. Nu-şi face decât datoria, şi asta înfruntând atâtea primejdii, dar n-am ce face: toate complicaţiile astea mă depăşeau, mi se păreau atât de birocratice! Iar un mic detaliu m-a-ntors pe dos.

În actul de botez al lui Ramonet preotul scrisese: „Ramon de Brocà i Milmany, fiu natural al lui Lluís de Brocà i Ruscalleda şi al lui Trinitat Milmany i Catassús...” Mă crezi c-am simţit acest natural ca pe un pumnal? Nu conta c-a pus şi la mine, sunt obişnuită să văd că în actele mele scrie fiică naturală. Am întrebat dacă la Ramonet nu poate să scrie „fiu”, fără alte precizări: „Nu, doamnă, aşa sunt dispoziţiile”. „Dar el ce vină are că e nelegitim?” „Nu e nelegitim”, a zis, parcă oripilat de cuvânt; şi mi-a explicat că „natural” nu are în sine un sens negativ, căci toţi copiii sunt, în afară de cei adoptaţi, şi că fiii naturali devin legitimi prin căsătoria părinţilor, „spre deosebire de cei nelegitimi”, a zis, „care sunt cei procreaţi de părinţi care nu se pot căsători”. Pe tine, care eşti avocat, te-o face să râzi că ignor toate astea, dar am impresia că multă lume face confuzia. „Ei” – a adăugat preotul – „toţi sperăm că de îndată ce... soţul dumitale poate veni la Barcelona, vă veţi legitima uniunea prin căsătoria religioasă.” Am înţeles că el credea că suntem căsătoriţi civil şi m-am simţit datoare să-l informez că nu eram în niciun fel. „Pentru noi” – a zis el – „că sunteţi sau nu, lucrurile nu se schimbă. Pentru noi există căsătorie doar dacă există sacrament.”

Dacă ţi-aş spune, Juli, că şi pentru mine... dacă nu ar fi sacrament, ce-ar fi căsătoria? Dar nu puteam să mai fac nimic; chiar dacă simţeam că sunt de acord – cel puţin într-un anumit fel, pe care el poate nu îl percepea – cu multe din ce-mi spunea, preotul ăla mi-era antipatic. Aplombul, convingerea, expresia şi gesturile lui energice... şi uitatul întruna la ceas, parcă să ne arate că-l facem să piardă un timp preţios!

Între timp, servitorul adusese şi pusese pe guéridon o tavă mare, de argint masiv, ca lighenaşul folosit la botez; iar farfuriile pe care ni le dădea erau de Sèvres, cu marginile aurite. Preţioasa vesélă era în total contrast cu ce ni se servea: feliuţe de pâine prăjită, pâine din raţie, tăiate subţiri de tot ca să iasă mai multe, unse c-un strat străveziu de untură. Calde, abia prăjite, toată asistenţa le-a declarat delicioase:

- Dacă ne-ar fi spus cineva – a zis o doamnă – că o să vină o vreme când o să punem pe pâinea prăjită untură, nu unt...

- Bine că e şi asta, a zis alta.

- Am primit-o alaltăieri de la Londra – a spus stăpâna casei–, ne-a trimis-o cumnatul meu prin consulatul general al Marii Britanii. De n-ar fi pachetele cu alimente de la el, nu ştiu cum ne-am descurca.

- Noi – a intervenit alta – am primit acum câteva săptămâni de la New York, unde avem un unchi, o duzină de cutii de corned beef, tot prin consulat, cel nord-american. Înainte de război, nici nu auzisem de corned beef şi, dacă ne-ar fi spus cineva că există aşa ceva, carne la cutie, am fi leşinat de greaţă.

- Şi cât e de bun corned beef-ul – oftă stăpâna casei –; câte lucruri foarte bune nici nu bănuiam că există. Cred că după război o să mănânc tot untură în loc de unt şi corned beef în loc de friptură de viţel. În viaţa mea n-am mâncat ceva cu atâta plăcere!

Ni s-a servit apoi ceai; ceai găseşti la Barcelona cât vrei, evident fiindcă amatorii suntem puţini. Ce-a dispărut total e zahărul; gazda noastră primise însă de la Londra, împreună cu untura, câteva kilograme de zahăr şi-atât de bun mi s-a părut ceaiul ăla, îndulcit ca pe vremea noastră! Eu, acasă, beau în continuare, dar fără zahăr; zaharina, unora le place, mi se pare îngrozitoare.

Toate astea, pâine prăjită cu untură, ceai cu zahăr, erau, fireşte, ceva extraordinar; ceva extraordinar în onoarea botezului pe care toate doamnele de acolo îl considerau, după cum se vede, un eveniment istoric. Mă intimida că-i dădeau atâta importanţă, nu mi se părea chiar aşa; după comentariile lor euforice, am început să bănuiesc că pentru ele nu era doar un eveniment, ci şi o victorie.

Am ghicit asta mai ales din ce-mi spunea tânăra blondă: interpretau decizia mea ca pe-o recunoaştere, în sfârşit, că au dreptate; şi anume, ele! Când m-am prins, mi s-a părut comic; fiindcă mă simţeam la fel de străină printre ele cum m-aş fi putut simţi în mijlocul unui trib de papuaşi. La un moment dat mi-am exprimat nedumerirea că, printre atâtea femei, era doar un bărbat. Tânăra blondă a făcut o figură stupefiată.

- Toţi bărbaţii au fugit din zona roşie, nu ştiţi? doar bunicul nu, din spirit de contradicţie, ca întotdeauna. Imaginaţi-vă, când toţi erau republicani, el era monarhist şi-acum, când toţi...

- Acum, când toţi sunt fascişti – a intervenit el, ultraamabil – sunt în continuare un liberal incorigibil,  cum am fost toată viaţa, nu-i aşa?

Şi, adresându-se mie, cu un zâmbet copilăresc, dezarmant:

- Doamnă... sau domnişoară, căci, potrivit părintelui nu vă putem considera căsătorită dacă aţi fost doar civil...

- Nici măcar civil – am insistat.

- Doar ne-a spus părintele că asta nu contează. Mă credeţi că e prima oară în viaţă când îmi pare rău că nu am talent? Da: n-am regretat niciodată că n-am decât puţinul pe care mi l-a dat Dumnezeu; dar acum aş vrea să am cât Stendhal, să scriu un roman pe care l-aş intitula Nici roşu, nici negru.

- Nu-l luaţi în seamă, bunicul a fost mereu un pic... special – mi-a zis tânăra blondă şi-am înţeles că zicea „bunicul” fiindcă marchizul era bunicul soţului ei. Mă credeţi că nici măcar nu ascultă Radio Sevilla? Şi, dacă-i povestim ce-am auzit, îl lasă rece.

- Oricine ar câştiga, eu am pierdut – şopti el, tot zâmbind. Şi şi-a plecat capul, cuprins de-o subită melancolie.

 

Fragment dinIncerta glorie, de Juan Sales, în pregătire la editura Meronia. Traducere din catalană de Jana Balacciu Matei

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9472
Diferență: -0,0101
Ieri: 4.9477
Azi: 4.7020
Diferență: -0,4805
Ieri: 4.7247
Azi: 5.8347
Diferență: -0,7873
Ieri: 5.8810
Azi: 4.7195
Diferență: -0,3905
Ieri: 4.7380