A apărut de ieri în librariile în Romania una dintre cărţile cele mai tăinute ale momentului: biografia lui Vladimir Putin. Cartea-supriză a fost scoasă pe piaţă cu doar câteva zile înainte de alegerile prezidenţiale din Rusia, care au loc duminică, 4 martie. Primele zvonuri legate de existenţa acestui manuscris au apărut anul trecut, în octombrie, la Târgul internaţional de carte de la Frankfurt. International Literary Agency din Londra a prezentat proiectul unei biografii scrise de jurnalista Masha Gessen pe baza unor surse pe care niciun alt scriitor sau jurnalist nu le mai accesase până atunci. "OMUL FĂRĂ CHIP. Incredibila ascensiune a lui Putin" este o carte lucidă şi necruţătoare despre istoria Rusiei din momentul în care Putin a intrat în scena politică, despre ascensiunea politică a acestuia şi despre cursul pe care l-a luat istoria din acel moment. Cartea a apărut simultan în 14 ţări, printre care România (SUA, Anglia, Romania, Germania, Italia, Spania, Croaţia, Olanda, Franţa, Polonia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda).
Pentru că încă n-a ajuns în mâinile cititorilor şi pentru a le stârni curiozitatea, publicăm în acest număr un fragment din această carte a cărei apariţie o anunţam în urmă cu o săptămână.
Autorul este Masha Gessen, o jurnalistă americană. S-a născut în Rusia, iar în 1981 s-a mutat în SUA împreună cu familia. Se reîntoarce la Moscova - unde şi locuieşte la ora actuală - în 1991. A documentat solid volumul, recurgând la numeroase interviuri, articole şi reportaje, la biografii oficiale sau nu, la cărţi de memorii, emisiuni radio şi tv, acte, contracte, transcrieri de discuţii, înregistrări video şi audio. A trăit istoria pe care o descrie "la prima mână".
Asasinarea lui Litvinenko
La 23 noiembrie 2006, un bărbat pe nume Alexandr Litvinenko murea într-un spital londonez. Avea patruzeci şi unu de ani, era ofiţer FSB, iar ultimele sale zile fuseseră transmise aproape în direct de presa britanică şi de o parte a celei ruseşti. "Cu doar trei săptămâni în urmă era un bărbat înstărit, fericit, cu păr des, care alerga câte opt kilometri pe zi", scria pe 21 noiembrie Daily Mail. O fotografie a lui Litvinenko însoţea articolul, înfăţişându-l sfrijit şi chel, într-un halat de spital deschis la piept, acoperit de electrozi. "Dl Litvinenko abia-şi poate înalţa capul, atât de slăbiţi îi sunt muşchii gâtului. Îi vine greu să vorbească şi poate pronunţa cuvintele doar în izbucniri scurte, dureroase." În ziua de după apariţia articolului, Alexandr Litvinenko s-a cufundat în comă. În următoarea, urme ale otrăvii care îl ucidea, au fost găsite în sfârşit în urină: era poloniu, o substanţă foarte rară şi extrem de radioactivă. Câteva ore mai târziu, inima lui Litvinenko s-a oprit pentru a doua oară în două zile, de data asta definitiv.
Litvinenko fusese un "informator" clasic. În 1998 a apărut la o conferinţă de presă televizată, împreună cu patru colegi de la poliţia secretă. Au declarat că primiseră misiuni ilegale de la FSB, printre care şi ordinul de a-l ucide pe Boris Berezovski. Conferinţa propriu-zisă fusese organizată de Berezovski, pe care Litvinenko îl cunoscuse în 1994, în urma unei tentative de asasinat eşuate, pe care Litvinenko o cercetase. Cei doi se preţuiau reciproc, şi fiecare părea să-şi pună prea multe speranţe în celalalt. Berezovski avea impresia că dacă ştie un om cinstit la FSB e o măsură de protecţie; Litvinenko spera ca influentul miliardar să-l ajute să repare erorile sistemului. Litvinenko fusese cadru încă de la vârsta de optsprezece ani. Ajunsese unul dintre cei mai tineri locotenenţi-colonei ai poliţiei secrete ruse; era devotat cu totul sistemului care-l crescuse, dar aparţinea acelui soi rar de oameni incapabil să accepte imperfecţiunile sistemului - ale oricărui sistem - şi care sunt complet surzi la cerinţele celorlalţi de a accepta lucrurile aşa cum sunt.
Vladimir Putin fusese numit şef al FSB în august 1998, în urma unor acuzaţii de corupţie la adresa fostei conduceri. "Când a fost numit, l-am întrebat pe Saşa cine era", mi-a zis văduva lui Litvinenko, Marina. "Mi-a spus că se zvoneşte printre colegii lui că n-ar fi fost niciodată în acţiune. Asta însemna că-l priveau de sus - nu avansase în grad pe merit." Însă Berezovski a aranjat o întâlnire între protejatul său, şeful serviciilor, şi prietenul său informator. Era în perioada aceea în care Putin credea că mediul său de lucru e atât de ostil încât se întâlnea cu Berezovski în liftul defect din sediul FSB. Berezovski şi-i dorea aliaţi pe cei doi. Litvinenko a apărut cu grafice care, spunea el, arătau legături nepotrivite între departamentele FSB şi căile pe care circulau atât ordine ilegale, cât şi bani. I-a spus lui Putin şi de ordinul de ucidere a lui Berezovski; şi oligarhul şi integrul Litvinenko erau convinşi că Putin nu are cunoştinţă de aşa ceva. Litvinenko, avea să-i spună mai târziu soţiei sale şi lui Berezovski, că Putin nu se arătase interesat; întâlnirea nu durase decât zece minute. Se întorsese acasă debusolat şi temându-se pentru viitor - şi, cum le este felul oamenilor ca el, se hotarâse sa acţioneze.
Următorul pas fusese conferinţa de presă pe subiectul activităţilor ilegale ale FSB. În afară de ordinul de a-l ucide pe Berezovski, a susţinut că primise instrucţiuni să răpească şi să agreseze fizic oameni de afaceri cunoscuţi. Putin a răspuns cu o declaraţie televizată în care îi reproşa lui Litvinenko caracterul mizerabil, susţinând că acesta refuza să-şi plătească pensia alimentară către prima soţie (a doua soţie a subliniat însă că ea personal făcea plata lună de lună şi că avea şi chitanţele doveditoare).
Trei luni mai târziu, Litvinenko era arestat sub acuzaţia de a fi tratat un suspect cu exces de forţă, cu trei ani înainte. Cazul nu a putut fi susţinut, şi o curte militară l-a achitat în noiembrie 1999. Dar n-a mai apucat să iasă din tribunal: ofiţerii FSB l-au arestat din nou, sub alte învinuiri. S-a renunţat fără proces la caz, însă o a treia acţiune în justiţie a fost iniţiată imediat. Un judecător militar l-a eliberat pe cuvânt până la începerea noului proces; când însă Litvinenko a aflat că audierile urmau să aibă loc într-un oraşel aflat la o sută de kilometri de Moscova, unde era prea puţin probabil să se aventureze prea mulţi jurnalişti sau observatori străini, a decis să părăsească Rusia.
În septembrie 2000, i-a spus Marinei că pleacă într-un oraş rusesc din sud, într-o vizită la părinţi. După aproape o lună a sunat-o şi a îndemnat-o să plece în vacanţă. "I-am spus că nu-i un moment potrivit", mi-a povestit Marina. "Tolia, fiul nostru, îşi începuse lecţiile de muzică, de ce să plecăm în vacanţă? şi el a zis: «Dar mereu ai vrut o vacanţă. Ar trebui să mergi acum» şi mi-am dat seama - avea uneori aşa, o voce - că trebuia să nu-mi mai bat capul şi să fac ce mi-a spus." Şi-a luat bilete pentru o excursie de două săptămâni în Spania şi a pornit acolo cu fiul lor de şase ani. La capătul celor două săptămâni, Litvinenko i-a cerut să fie în aeroportul din Málaga la miezul nopţii. A sosit, înfricoşată şi nedumerită, şi a fost întâmpinată de o cunoştinţă care a dus-o, împreună cu Tolia, la bordul unui avion privat ce-i aparţinea probabil lui Berezovski, până în Turcia, unde Alexandr o aştepta în staţiunea Antalia.
"Era ca-n filme", a povestit ea, "nu ne venea să credem". Cu excepţia faptului că nu le scrisese nimeni scenariul evadării. Angajatul lui Berezovski, cel care-o însoţise pe Marina de la Málaga, trebuise să plece. După două zile în care şi-au sărbătorit revederea la un hotel din Antalia, Alexandr şi Marina au început să priceapă că erau fugari şi n-aveau încotro se duce. Berezovski promisese să-i sprijine financiar, dar nu ştia cum să-i ajute logistic, aşa că a apelat la prietenul său Alex Goldfarb din New York şi l-a rugat să zboare în Turcia şi să rezolve lucrurile. Goldfarb a acceptat, deşi implicarea sa în evadarea lui Litvinenko avea să-l coste slujba de la George Soros. Goldfarb l-a dus pe Litvinenko la ambasada americană din Ankara, unde "turnatorul" a fost anchetat şi refuzat politicos: era ofiţer al serviciului secret însă nu şi spion, iar SUA nu era interesată de informaţiile sale. Însă, ducându-se la ambasadă, Litvinenko îşi dezvăluise prezenţa agenţilor ruşi care, o ştia, ţineau sub supraveghere clădirea ambasadei. Era îngrozit şi avea nevoie, urgent, de o soluţie.
Goldfarb a pus la cale, în cele din urmă, un plan ingenios: toţi patru şi-au cumpărat bilete la o cursă cu schimbare în Londra; familia Litvinenko urma să se predea autorităţilor chiar în aeroport. Au făcut-o - au ajuns în Londra şi au rămas, cu chiria şi şcoala lui Tolia plătite de Berezovski.
După câteva luni de nesiguranţă, Litvinenko a început să scrie. Alături de istoricul ruso-american Iuri Felştinski, pe care-l cunoscuse când Felştinski lucrase, pentru scurtă vreme, în echipa media din Moscova a lui Berezovski, a scris o carte despre exploziile din blocuri produse în 1999. Litvinenko s-a folosit de experienţa sa profesională pentru a analiza probele ce fuseseră deja trecute în revistă la televiziunea rusă, indicând numeroase inconsecvenţe în versiunea oficială a FSB privind explozia eşuată din Riazan. Cei doi autori au analizat şi probele scoase la iveală de reporterii de la Novaia Gazeta, un săptămânal rusesc specializat pe investigaţii. Jurnaliştii găsiseră doi recruţi care se furişaseră într-un depozit al forţelor aviatice din Riazan, în toamna lui 1999, căutând nişte zahăr de pus în ceai. Găsiseră: zeci de saci de cincizeci de kilograme cu inscripţia ZAHĂR. Însă substanţa pe care o scoseseră din saci le făcuse ceaiul să aibă un gust atât de ciudat că raportaseră întreaga poveste, inclusiv pătrunderea lor frauduloasă şi furtul, unui ofiţer superior. Ofiţerul ceruse analizarea substanţei şi descoperise că era hexogen, explozibil adică. Litvinenko şi Felştinski au găsit dovezi şi că depozitul era folosit de FSB, care, credeau ei, depozitase acolo materialul explozibil.
Treptat începeau să iasă la iveală şi alte probe. Un deputat din opoziţie, Iuli Ribakov - unul dintre cei care refuzaseră să se ridice în picioare la intonarea imnului sovieto-rusesc - i-a oferit lui Litvinenko stenograma şedinţei din 13 septembrie a Dumei. Preşedintele Camerei întrerupsese şedinţa spunându-le: "Tocmai am primit veşti că o clădire de locuinţe din Volgodonsk a fost aruncată azi-noapte în aer". Clădirea, de fapt, avea să fie aruncată în aer abia peste trei zile: se pare că omul FSB plasat la biroul preşedintelui - pe care Litvinenko a reuşit mai târziu să-l identifice - îi transmisese acestuia informaţia nepotrivită la momentul nepotrivit, dar ştiuse dinainte de explozia de la Volgodonsk.
Un alt dezvăluitor de secrete, Mihail Trepaşkin, fost agent FSB ce participase la infama conferinţă de presă din 1998, s-a alăturat anchetei. El a reuşit să facă legătura dintre FSB şi blocurile de locuinţe din Moscova, identificând un om de afaceri al cărui nume fusese folosit pentru închirierea de spaţii în ambele clădiri, un agent FSB care se folosise de numele afaceristului, ba chiar şi pe doi dintre cei angajaţi să facă aranjamentele pentru explozia propriu-zisă. Şi mai şocant încă, Trepaşkin a găsit dovezi că portretul-robot al unui suspect fusese schimbat cu altul. Fuseseră arestaţi doi bărbaţi, iar Trepaşkin, care avea pregătire de avocat, planuia să reprezinte doi supravieţuitori la audierile în instanţă, folosindu-se de ocazie pentru a-şi prezenta probele. Însă, cu doar o săptămână înainte de audieri, Trepaşkin a fost arestat pentru deţinerea ilegală a unei arme de foc; îl aşteptau cinci ani de închisoare. Audierile au fost închise publicului; cei doi suspecţi au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă, însă fără să apară vreodată informaţii despre cine erau şi despre motivele pentru care comiseseră crimele.
În seara zilei de 23 octombrie 2002, doi prieteni au trecut pe la mine să bea ceva: aveam un copil de trei ani şi unul de un an, aşadar îmi petreceam acasă majoritatea serilor. Prietenii, dintre care unul era producător de televiziune, a sugerat să deschidem televizorul şi să urmărim un talk-show recent lansat, pe care nu-l văzusem încă. Nici n-a început bine emisiunea şi a şi fost întreruptă de o ediţie specială de ştiri. O criză a ostaticilor se desfăşura într-un teatru din Moscova. Lucram, la acea vreme, ca editor la un site independent de analize politice, polit.ru. Mă aşteptau, în următoarele trei zile, doar trei ore de somn: reporterii mei au făcut de veghe cu rândul la teatru, iar eu am postat noutăţile pe site.
Asediul teatrului a început după ora nouă seara. Musicalul prezentat în acea seară la teatru includea o scenă în care apărea un avion adevărat din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. În momentul acela apăruseră pe scenă şi înconjuraseră perimetrul sălii oameni mascaţi, cu automate în mâini; timp de câteva momente publicul crezuse că fac parte din piesă. În sală erau, în acea seară, cam opt sute de oameni; cu excepţia câtorva zeci de copii mici şi cetăţeni străini pe care atacatorii i-au eliberat curând - şi cu excepţia unor actori, printre care se numărau, iarăşi, mai mulţi copii, şi care au reuşit să scape pe un geam al unei cabine de machiaj - restul aveau să-şi petreacă în sală următoarele cincizeci şi opt de ore, tot mai sleiţi de puteri, deshidrataţi, înspăimântaţi şi, în cele din urmă, deznădăjduiţi. Deşi teroriştii le ceruseră să-şi predea telefoanele mobile, câţiva dintre aceştia vor izbuti, pe parcursul crizei, să sune la un post radio de ştiri, aşa că, pe durata asediului, oraşul, încremenit de spaimă şi nelinişte, va auzi voci din interiorul teatrului.
În jurul orei şapte a celei de-a treia zi de blocaj, câţiva oficiali guvernamentali au intrat în sala de festivităţi a unui liceu din apropiere, unde rudele celor luaţi ostatici îşi petrecuseră mare parte din intervalul celor trei zile. "Erau bucuroşi, încântaţi", îşi aminteşte o rudă. "S-au dus la microfon. În încăpere s-a făcut tăcere absolută. Şi au zis cuvintele astea dulci: «Operaţia s-a desfăşurat potrivit planului». Au zis că teroriştii fuseseră omorâţi şi că nu existau victime printre ostatici. Cei de acolo au izbucnit în aplauze, au început să chiuie de bucurie. Toţi le mulţumeau autorităţilor că îi salvaseră pe cei dragi lor." Totul, în această declaraţie de triumf, era o minciună.
Fragment din "OMUL FĂRĂ CHIP. Incredibila ascensiune a lui Putin" de Masha Gessen. Traducere din engleză de Bogdan Perdivară. Editura Pandora M, Colecţia Reality Shock
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
