Francezii au fost, demult, fascinaţi de indienii americani. În secolul al XIX-lea, oameni de cultură şi artă precum George Sand, Charles Baudelaire şi Eugène Delacroix au fost fascinaţi de Galeria Indiană a lui George Catlin şi de spectacolele date de războinicii aduşi de el pentru a anima atmosfera şi a aduce o fărâmă de viaţă din Marile Preerii în sala de expoziţie (vezi articolul nostru Căpetenii şi războinici indieni la Birmigham în„Ziarul de Duminică nr. 41/17-23 octombrie 2013). Chiar dacă nu au produs o literatură western de anvergura celei germane a lui Karl May, cu personaje emblematice precum Winnetou şi Old Shatterhand, francezii au încurajat mitul Vestului şi, prin peridocele cu benzi desenate din a doua jumătate a secolului XX, au dat aripi visurilor multor tineri din ţara lor şi din restul Europei mai mult sau mai puţin francofone.
Aventurile lui Davy Crockett, ale lui Loup Noir şi Capitaine Apache au încântat pe mulţi cititori ai revistei „Pif” din anii 1970-1980.
La Musée du Quai Branly din Paris s-a deschis o expoziţie ce atrage un numeros public entuziast: Indiens des Plaines. Prin 140 de obiecte provenind din colecţiile muzeului gazdă ca şi din multe muzee americane selectate de curatorul expoziţiei, Gaylord Torrence, profesor emeritus la Drake University din Iowa şi conservator şef la Nelson-Atkins Museum din Kansas City, sunt revelate civilizaţia şi cultura indienilor din Marile Câmpii ce se întind de la râul Saskatchewan din Canada până la Rio Grande, în sudul Texasului. Acest ţinut imens a fost, cândva, franţuzesc, botezat cu numele de Louisiana în cinstea Regelui Soare, Ludovic XIV, atunci când exploratorul René Robert Cavalier, sieur de La Salle, l-a luat în stăpânire pentru coroana franceză, în 1683 pentru ca, 120 de ani mai târziu, Napoleon să-l vândă Statelor Unite, în 1803, cu bun profit de ambele părţi. Marea majoritate a triburilor din aceste ţinuturi erau nomade, cutreierând vastele câmpii în urma cirezilor de bizoni de care depindea întreaga lor existenţă. Iniţial vânătoarea se făcea pe jos dar, odată cu introducerea calului în Lumea Nouă de către exploratorii spanioli, în secolul al XVI-lea, lucrurile s-au schimbat. Caii pierduţi de conquistadori s-au înmulţit şi s-au sălbăticit, devenind nărăvaşii mustangi de mai târziu pe care indienii i-au prins şi redomesticit. În limba populaţiei Lakota, calul este numit „sunka wakan” ceea ce se traduce prin „câine sacru”. De dimensiuni mult mai mari decât un câine şi cu forţă pe potrivă, calul a înlocuit câinele în activităţile domestice pentru că, pe spinarea câinilor erau încărcate cortul şi bagajele familiei în marile deplasări prin câmpii. Deveniţi călăreţi neîntrecuţi, indienii au început să folosească nobilul cvadruped la vânătoarea de bizoni, lucru care le-a uşurat urmărirea vânatului, apropierea de acesta şi transportarea unor mari cantităţi de carne, după tranşare. Aceasta contribuia la opulenţa familie şi alunga spectrul foamei. Calul a devenit moneda forte în preerii: statutul şi averea unui războinic se cântăreau după numărul de cai pe care-i poseda şi după valoarea dată de performanţele acestora; o mireasă era cumpărată cu un anumit număr de cai; în negocierile de pace dintre triburi sau pentru compensarea unei crime erau adesea oferiţi bidivii. Calul era cel mai bun prieten al războinicului şi, când acesta pornea la luptă ori când defila prin sat, după victorie, animalul era împodobit cu pene, cu valtrapi din piele şi picturi pe crupă şi pe gât, la fel ca şi stăpânul. De aceea, nu este de mirare că, în expoziţie, figurează mai multe şei – care, însă, nu avea scări, ca acelea ale albilor – şi o mască pentru cal, datată în jurul anului 1900, cusută cu mărgele albe, roşii şi albastre, în care erau figurate mai multe drapele naţionale (Stars and Stripes).
Prin contactele şi comerţul cu albii, indienii au trecut de la arc şi lance la arma de foc şi au ajuns experţi ţintaşi, putând să doboare adversarul sau vânatul din goana calului. Securea de luptă, tomahawk-ul şi cuţitul – iniţial din piatră – au fost înlocuite cu acelea din oţel, obţinute prin negoţ, în schimbul blănilor preţioase pe care le puteau procura indienii pentru comercianţii albi. Hainele de piele şi mocasinii erau, la origine, decoraţi cu măiestrite împletituri făcute din ace de porc spinos colorate cu pigmenţi naturali. Dar, după contactul cu albii, au început să fie preferate mărgelele din sticlă produse, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, la Murano iar apoi, în următorul, procurate din Boemia. Mărgelele erau unul dintre articolele cele mai preţuite de indieni iar negustori albi obţineau profituri enorme transportându-le la mari distanţe, pe apă şi pe uscat şi schimbându-le pe blăni de castor, hermină, lutru. Fiind aduse, de obicei, în saci, pe spinarea cailor, fuseseră poreclite poney beads (mărgele de cal). După cumpăna dintre secolele XIX şi XX, modernizarea a pătruns şi printre indieni, ei adaptând decorul tradiţional la obiecte de producţie industrială: pe o geantă de voiaj, Nellie Two Bear Gates, indiancă Sioux din Rezervaţia Standing Rock, a cusut, cu mărgele, în 1903, o compoziţie cu scene din viaţa tatălui ei, o celebră căpetenie – astfel, ea perpetua istoria familiei pentru fiica ei, Josephine, absolventă a Şcolii Indiene de la Carlisle, din Pennyslvania, care era deja asimilată în lumea civilizaţiei urbane a albilor. Nişte pantofi de damă, cu toc înalt, au devenit, prin 1920, suport pentru un artizan Sioux care i-a acoperit cu mărgele albe, albastre, galbene şi roşii, într-un motiv asemănător celui de pe mocasinii din vechime.
Marile piei de bizon cu care bărbaţii şi femeile se înveleau în timpul iernilor grele din Preeriile Nordice erau ornamentate cu desene. Decorul diferea de la acelea purtate de femei, care foloseau exclusiv motive geometrice, şi acelea masculine care dezvoltau compoziţii figurative cu oameni şi animale în care erau reprezentate faptele de bravură ale războinicului, cronică în imagini a campaniilor sale. Una dintre robele expuse provenea de la Muzeul Peabody al Universităţii Harvard şi a fost adusă de exploratorii Lewis şi Clark din marea lor expediţie transcontinentală din anii 1804-1806. Pe ea sunt figurate, schematic, siluete antropomorfe şi cabaline care se confruntă într-un balet al războiului şi al vânătorii.
Pentru orice adolescent indian care din copilărie deprindea folosinţa arcului cu săgeţi şi viclenia prin care să-şi surprindă vânatul sau inamicul, momentul cel mai aşteptat era acela al primirii în rândul războinicilor, după ce avusese o viziune trimisă de Marele Spirit, în urma căreia îşi căpăta numele şi animalul protector cu care îşi picta scutul şi ale cărui relicve avea să le poarte tot restul vieţii, într-un săculeţ prins la gât, drept protecţie. Tutunul era planta sfântă cu care erau aduse jertfe zeilor. Când calumetul – pipa cioplită din roca roşie adusă dintr-o carieră aflată în Minnesota – era aprins, ritualul cerea ca fumătorul să trimită primele două fumuri către cer şi pământ, apoi alte patru către punctele cardinale, cinstind astfel Mama Natură în sânul căreia îşi ducea, cu pioşenie, existenţa şi pe care o înţelegea şi o respecta ca nimeni altul. Acesta era motivul pentru care, după concentrarea triburilor în rezervaţii şi modificarea modului de viaţă de la unul nomad şi vânătoresc la unul sedentar şi agricol, indienii tradiţionalişti au refuzat ani în şir să cultive pământul pentru că nu puteau concepe să are deoarece aveau impresia că fierul plugului sfârtecă trupul Gliei care pentru ei era sfântă.
Între naţiunile indiene existau duşmănii tradiţionale a căror consecinţă era o constantă stare de război concretizată în raiduri periodice şi reciproce. Acestea asigurau prestigiul şi ascensiunea războinicului victorios în ierarhia comunităţii. Pentru fiecare faptă de bravură prezentată public, bătrânii înţelepţi îi acordau câte o pană de vultur ca răsplată. Iar în lista isprăvilor ce meritau a fi astfel recompensate se înscriau nu neapărat uciderea inamicului ci strecurarea în tabăra sau chiar în cortul său, furarea calului şi a armelor acestuia, ori simpla pălmuire sau atingere cu un baston ornamentat cu şuviţe de blană scumpă şi pene – aceasta pentru că îşi pusese viaţa în pericol apropiindu-se atât de mult de duşmanul ce l-ar fi putut străpunge cu lancea ori împuşca. Faţă de alte naţiuni ale lumii unde decoraţiile erau făcute din metale şi pietre preţioase, la indienii din câmpii acestea erau din pene albe cu vârful negru, provenind din coada vulturului pleşuv ce erau relativ greu de procurat. Marile căpetenii care, de-a lungul glorioasei lor cariere, primiseră multe asemenea însemne, ajungeau să le monteze într-o adevărată coroană ce se continua cu o pelerină din postav roşu, care cobora până la pământ, şi pe care era prins restul penelor ce nu mai încăpuseră în jurul creştetului. În expoziţie figurează o asemenea coroană de pene. Numai căpeteniile aveau dreptul să poarte, la ceremonii, o cămaşă de piele moale, de căprioară, decorată cu franjuri, cu smocuri din scalpurile luate duşmanilor doborâţi şi cu mărgele multicolore, cusute în motive geometrice. Unele dintre aceste cămăşi erau şi pictate cu scene de luptă sau de vânătoare care atestau bărbăţia şi victoriile purtătorului.
Cămaşa era un obiect de mare valoare şi era purtată cu demnitate la ceremonii. Un plastician contemporan, Bently Spang (n. 1960), a preluat acest articol iconic şi l-a valorificat în lumea artelor vizuale printr-o sculptură din hârtie pe care a cusut, cu şuviţe de piele pe care au fost trasate mărgele colorate, o suită de fotografii de familie, iar în locul vechiilor franjuri, atârnă bucăţi de peliculă. Lucrarea glisează, cu delicateţă, între umorul suscitat de referirile la obiectele muzeale, într-o tratare kitsch, şi autoironie faţă de imposibilitatea de a se desprinde de tradiţii. Pe pereţi erau panotate picturi datorate altor artişti moderni, care au deprins sintaxa plastică a omului alb şi au elaborat compoziţii inspirate de viaţa străbunilor: Oscar Howe, Dick West, Francis Blackbear Bosin şi T.C. Cannon. La acestea se adăuga o suită de fotografii etnografice executate de maeştri consacraţi ai genului precum Alexander Gardner, William Henry Jackson şi Antonio Zeon Shindler, ce şi-au dedicat talentul şi măiestria imortalizării portretelor indiene. Aceste valoroase imagini fac parte dintr-un album aflat în patrimoniul muzeului parizian.
Tot cu picturi era acoperită şi învelitoarea cortului conic, din piele de bizon, numit tepee. În sală au fost expuse două tepee-uri moderne, din pânză, dar pictate în maniera tradiţională, care atrăgeau copiii dornici a se strecura înăuntru să se joace de-a indienii.
În semiobscuritate, cu texte explicative redactate în franceză şi engleză, cu proiecţii de filme documentare, conferinţe despre civilizaţia băştinaşilor americani – care până nu demult erau numiţi „piei roşii” – şi ateliere pentru cei mici în care erau deprinse dansurile şi era decodificat limbajul penelor şi al picturilor cu pigmenţi naturali, expoziţia Indiens des Plaines de la Musée du Quai Branly este una dintre marile atracţii ale actualului sezon la Paris. Ea poate fi vizitată până pe 20 iulie 2014. Nu ezitaţi a face o călătorie până în Oraşul Luminilor spre a redeveni copii în mijlocul indienilor poposiţi pe malurile Senei!
Fotografii de Adrian-Silvan Ionescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
