Iar in ultimii ani intalnirile acestor "varfuri" s-au multiplicat intr-un ritm incredibil. Asistam de fapt la o inflatie de intalniri la varf, la o multiplicare fara precedent a "summit"-urilor. Sa fie oare acesta un reflex al mondializarii? Au ei nevoie, mai-marii acestei planete, sa se intalneasca atat de des? Sau aceste "sommet"-uri sunt doar un fel de praf in ochii lumii, ca sa arate si ei ca lucreaza?
Nu sunt singurul care isi pune aceasta intrebare. Am mai gasit-o formulata in diferite publicatii. Practic, nu e zi de la Dumnezeu fara cateva zeci de intalniri la varf pe planeta. Cele mai numeroase sunt, bineinteles, intalnirile la varf bilaterale. In contextul constructiei europene, de exemplu, ele au devenit traditionale sau de rutina.
De pilda cele franco-germane sau cele franco-britanice sau cele franco-spaniole.
Tot de rutina sunt si intalnirile la varf ale Uniunii Europene, sefii de stat si de guvern ai celor 27 au ajuns sa se cunoasca de parca ar fi colegi de scoala, ceea ce nu inseamna ca se inteleg foarte bine intre ei. Numeroase alte tipuri de intalniri la varf au fost create insa in ultimele decenii: intalnirile Grupului G7 (devenit G8 cand participa si Rusia), intalnirile G20 si asa mai departe. Mai pompoase sunt intalnirile gen Franta-Africa sau Uniunea Europeana-Africa, Uniunea Europeana-America Latina etc. Pe acest model, avem acum si o reuniune China-Africa si una Spania-America Latina.
Ce nu fac mai-marii acestei lumi ca sa se intalneasca si sa stea la taclale! Cand nu se vad la sesiunea anuala a Organizatiei Natiunilor Unite, isi dau intalniri regionale ori se vad cu ocazia Forumului Economic de la Davos sau cu ocazia "summit"-urilor ecologice care rareori se lasa cu vreun rezultat.
Mai exista si un summit al francofoniei, dupa cum exista unul al Commonwealth-ului si unul al tarilor din Asia de Sud-Est (ASEAN). Mai exista si Grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), ca sa nu mai vorbim de OPEC (Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol), de Uniunea Africana sau de Comunitatea Statelor Independente.
In fata atator intalniri la varf, omul de rand ramane deseori stupefiat si isi pune, in mod legitim, intrebarea: De ce merg treburile lumii atat de prost, cand mai-marii acestei lumi se vad atat de des?
Sau acestia se prefac doar ca ar fi in treaba, dar de fapt le place sa se vada ca sa manance si sa bea impreuna, ca sa nu mai vorbim de placerea de a da interviuri si de a fi in atentia mediilor de informare.
Sigur ca e un lucru bun ca oamenii sa stea de vorba si mai ales ca sefii de stat si de guvern sa stea de vorba. Numai ca, zau asa, de ani de zile tot stau de vorba si uite ca n-au reusit sa evite, de exemplu, actuala criza bancara si financiara.
De ce s-au mai vazut atunci de atatea ori in cadrul nenumaratelor reuniuni G7 si G8, la Davos si cu ocazia altor forumuri economice? Poate ca banii cheltuiti pe aceste costisitoare reuniuni la varf ar fi putut fi utilizati mai cu folos, de exemplu pentru eradicarea foametei in lume.
Jacques Attali, fost consilier al presedintelui Francois Mitterrand, amintea intr-un articol ca bugetul pe care nu reuseste ONU sa-l adune de ani de zile in vederea eradicarii foametei pe planeta este ridicol de mic: 20 de miliarde de dolari. Or, astazi aflam ca America scoate din buzunar 700 de miliarde de dolari pentru a-si salva sistemul bancar, iar Japonia imprumuta 100 de miliarde de dolari Fondului Monetar International.
Impresia pe care o lasa in orice caz aceste infinite intalniri la varf nu este una de natura sa-i redea increderea cetateanului planetar de rand. El nu mai crede in acest ceremonial care s-a devalorizat prin practicarea sa excesiva. Iar comentatorii constata deseori ca mai-marii acestei lumi s-au intalnit degeaba, ca dialogul lor a fost unul "de surzi" si ca problemele arzatoare au fost de fapt lasate pe seama... viitoarelor inalniri la varf.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
