• Leu / EUR4.7556
  • Leu / GBP5.5125
  • Leu / USD4.2732
Ziarul de Duminică

Îngerul încălecat/ de Radu Aldulescu

Autor: Radu Aldulescu

11 nov 2011 149

Radu Aldulscu (n. la 29 iunie 1954, Bucureşti) a debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (ediţia I, Editura Nemira, 1996; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2006); Îngerul încălecat (Editura Phoenix, 1994); Istoriaeroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (ediţia I, Editura Nemira, 1998; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (ediţia I, Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Editura Corint, 2006; ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, 2009); Mirii nemuririi (Editura Cartea Românească, 2006), Ana-Maria şi îngerii( Editura Cartea Românească, 2010). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneţia.

"Romanele lui Radu Aldulescu au irumpt in peisajul literar românesc cam asa cum a apărut Rasputin la curtea Ţarului Nicolae, intrînd cu opincile noroite în fiţele parfumate şi înzorzonate ale optzecismului, bagîndu-şi palmele muncite pe sub fustele Ţarinei proza scurta şi, în general, neţinînd cont de "progresele" tactice/teoretice ale prozei momentului. După ani buni de antrenament întru rafinarea ce ţinea loc de sinceritate, întru esopismul ridicat la rang de artă, apare un Aldulescu frust, decupat parcă atunci din lumea pe care o pune în faţa oglinzii. E salahorul care-i ţine loc fie de narator, fie de personaj principal, insul dezabuzat care nu se poate stabili nicăieri, tipul violent, în continua lupta cu propria viaţă, golanul." (Bogdan-Alexandru Stănescu)

"Versiunea actuală a romanului Îngerul încălecat reprezintă rescrierea şi, totodată, suplimentarea cu circa 80 de pagini a primei ediţii apărute la Editura Phoenix în 1994. Cel mai important câştig şi aproape singurul al scrierii şi rescrierii acestei cărţi îl socot a fi recuperarea-fixarea unei lumi ca şi dispărute. Nescriind, aş fi fost cu totul altul sau mai degrabă n-aş fi fost deloc. M-aş fi pierdut pur şi simplu concomitent cu pierderea acelei lumi în care subzistă trufaş şi strivit sub vremuri îngerul încălecat. Povestea lui se petrece în România anilor şaptezeci, într-un prezent narativ dominat de atmosfera unui sat de rudari lingurari din nordul Munteniei în care demonul vremurilor în schimbare pare să se împotmolească în cutume imemoriale.

În ce mă priveşte, e singura şansă a lucrurilor, a oamenilor şi locurilor de a rămâne exact ceea ce par a fi, dincolo de uitare sau aducerea aminte, dincolo de moarte în ultimă instanţă: povestea scoasă la lumină din adâncul cel mai adânc al memoriei afective, dimpreună cu sunetul subtil al patimilor, obsesiilor şi trăirilor de tot felul." (Radu Aldulescu)

*

Trebuie că-şi aminteşte de stagiul acela mai bine decât de altele, pentru că acolo a fost întrebat de maică-sa. Dacă a urât-o, auzi nenorocire! Nu dacă ar fi urât-o fără s-o cunoască, fiindcă l-a scăpat în lumea asta de rahat, sau fiindcă şi-a luat mâna de pe el atât de timpuriu şi irevocabil, ci dacă a urât-o în virtutea unei relaţii tensionate pasămite, roasă de conflicte absconse, despre care doctorul ăla era foarte avid să afle amănunte edificatoare. Omul nu ştia că el nu-şi cunoaşte mama, deşi avea în faţă un dosar pe care-l răsfoia de zor în timp ce punea întrebări şi nu se putea ca detaliul cu pricina să nu fie consemnat acolo. Poate că n-ajunsese încă la pagina şi pasajul respectiv, dar mai degrabă o făcea intenţionat. Cu cea mai rea intenţie, desigur, de vreme ce continua să-i stâlcească şi numele, după ce Robert îl corectase în câteva rânduri: Nu Satan, dom' doctor; Stan mă cheamă, la care el rânjea în bătaie de joc şi-l lua tot cu domnule Satan. O fi avut şi el în cap legenda tizului Diavol, mă rog, la şaptesprezece ani câţi avea s-ar fi zis că Robert chiar habar n-are pe ce lume trăieşte. Îi venea cam peste mână să fie respectat în aşa hal, cu domnule, dar totodată afla din mers că locul acela impunea de la sine acest soi de adresare. Domnii sunt cică la balamuc şi la puşcărie, şi numai cei din afara acestor stabilimente au dezlegare să-şi spună tovarăşi. În plus, el era domnul Satan, împroşcat cu deferenţă ostentativă de doctorul ăsta de nebuni. Ca să vezi pe cine ţineau ei încuiat aici. Robert Satan sau Robert Diavolul, acelaşi drac multicolor, potrivindu-se la o adică cu bolile ce-i fuseseră descoperite şi care le auzea pentru prima dată tot de la medicul ăsta. Cică priapism în curs de cronicizare de natură neurovegetativă, labilitate mintală congenitală, schizofrenie incipientă, anemie, distrofie, hipoproteinimie, reumatism poliarticular şi altele pe care n-a mai fost în stare să le ţină minte. Bolnav copt, putred pe dinăuntru la puţin peste şaptesprezece ani. Pe moment s-a îngrozit, da-bineînţeles că-n ritmul ăsta n-ar mai avea cum să apuce douăzeci de ani, dar numaidecât şi-a impus să nu mai aibă niciun strop de încredere în indiferent ce diagnostice i s-ar pune. Dintotdeauna el a fost sănătos tun, deşi deocamdată trebuie să se supună, să facă pe nebunul păcătos precum tizul care păcătuise în contul păcatului maică-sii, sau să se arate sănătos atât cât i s-ar cere pentru a fi eliberat...

Nu era pentru prima dată când ajungea într-o astfel de înghesuială. Când considerau că li se epuizaseră toate posibilităţile şi nu mai reuşeau cu niciun chip să cadă la pace cui îi e rândul să-l ţină pe Roberţel, mătuşile îl trimiteau la ospiciu sau îi făceau rost de un cămin-internat. Înghesuiala din balamuc era totuşi infinit mai apăsătoare decât cea din cămine. Dormeau câte doi şi trei în pat, mulţi se scăpau pe ei şi-şi înşirau căcaţii pe linoleumul salonului care trebuia spălat de nebuni încontinuu, de la şase dimineaţa până la zece seara când se dădea stingerea, deoarece şmotruiala susţinută făcea parte din tratament. Infirmierii ăia cu statut şi deprinderi de gardieni bătăuşi spuneau c-ar fi cel mai eficient mod de a te ajuta singur. Fără cârpă, găleată şi teu, fără frecatul linoleumului, cimentului, faianţei şi closetelor nu te mai faci bine în veci, oricât te-ai îndopa cu pastile, injecţii şi şocuri electrice.

Destul de anevoie avea să recunoască duhoarea de menajerie şi hazna din balamuc, în dormitoarele cu paturi suprapuse din penitenciare. Hoţii au tabieturi uşor diferite faţă de nebuni, la puşcărie e ceva mai linişte şi mirosul e cât de cât suportabil şi oricum ieşi la aer la muncă, ceea ce-i în definitiv o uşurare. Pleci cu autobuzul ca şi într-o excursie, pe şantiere, în fabrici, la cules de struguri, te amesteci la o adică cu civilii, cu ţărănimea muncitoare, ce mai, trece altfel timpul, uiţi că eşti închis... N-ar avea totuşi cum să uite că nicăieri n-a mâncat atât de bine ca la balamuc. Cinci mese pe zi cu multă carne, la prânz trei feluri şi supliment cât poţi să bagi în tine, seara musaca sau pilaf cu carne, plus desert, de se uită nebunii a milă la cazanele de fier ciocănite cu polonicul de infirmieri. Ghiftuiala aia furibundă face desigur parte din tratament, stimulând purgaţia, în timp ce porţiile austere, meschine de turtoi la tavă şi arpacaş pe care se bat hoţii, impun alt tratament, alt fel de activitate, nu prea diferită totuşi. Robert avea să observe cu timpul, recunoscând uneori figuri care, ca şi el, au făcut stagii în ambele genuri de instituţii, că nebunii şi infractorii de cele mai diverse orientări sunt de fapt fraţi şi surori, membri ai aceleiaşi familii a celor sortiţi să se ajute singuri, spălând neîncetat rahatul comun, al familiei dar şi al celor din afara familiei.

*

Patru medici îl întrebaseră la vizitele din ultimele săptămâni idioţenii de genul ce zi e azi?, de când eşti aici?, te înţelegi bine cu colegii de salon?, ai vrea să te întorci în familie?, de câte ori pe zi de masturbezi?, ai o prietenă?, eşti urmărit când mergi pe stradă?, cine te-ar putea urmări şi pentru ce?, auzi voci?, ce-ţi spun vocile acelea? Nu-şi amintea însă vreunul, precum tipul ăsta, să-i fi numit bolile de care se face vinovat. Îl considerau poate prea dus ca să-şi dea seama în ce situaţie se află, pe ce pământ calcă, incapabil la o adică să se ajute singur, urmând conştient etapele tratamentului, asudând totodată la şmotru... Adevărul e că nici nu-i stâlciseră numele, şi nu mai spun cu câtă insistenţă, dându-i parcă de înţeles că ăsta-i numele lui adevărat. Domnul Satan, desigur, doctorul ăsta nebun de nebuni vrea să-i boteze şi parcă i-ar cere acordul. Acordul lui, deh, mai degrabă al maică-sii. Scumpei, adoratei, păcătoasei Flavia, cea căzută pradă cruntei ispite... Doar că i-a pronunţat numele-n gând şi uite-l pe dobitoc cum clipeşte des... L-a întrebat de ea dobitocul. Face pe prostul, ca şi cum n-ar şti că-i moartă. L-a întrebat ca să nu dea de bănuit. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. N-a trecut pe-acolo, habar n-are... Pare totuşi să aibă în jur de patruzeci de ani, vârsta pe care ar trebui s-o aibă acum tăticul lui Robert. Are şi el ochi albaştri, lăcrimoşi şi pielea feţei cerată, cum trebuie să fie şi faţa lui Robert după lunile de când stă închis aici... Uneori se uită în oglindă, dar uită numaidecât ce a văzut acolo, asaltat cum e de atâtea figuri cum ar fi bunăoară a dobitocului ăsta debordând de o prestanţă funebră după cum e îmbrăcat tot în negru, pantaloni, sacou de catifea şi cămaşă cu guler răsfrânt. Omul negru cu părul nisipiu, scurt şi cârlionţat precum flocii pizdei din visul de azi-noapte, a unei fete căreia n-a apucat să-i afle numele... Părul şi pielea galbene şi halatul de pe umeri ca o pereche de aripi albe. Omul negru cu aripi albe şi pielea lui are culoarea hârtiei de ambalaj în care mătuşile aduc salam, brânză sau o felie groasă de marmeladă tăiată cu cuţitul dintr-un calup paralelipipedic. Culoarea aia i-a excitat dintotdeauna foamea şi curiozitatea lui Robert. Oare ce o fi dincolo de faţa asta? Trebuie că şi medicul simte ceva asemănător, după felul cum se uită la el ca la o insectă asupra căreia se pregăteşte să aplice un experiment interesant.

*

În momentul următor anulă irevocabil orice posibilitate de a-i fi tată. O înrudire de felul ăsta chiar nu l-ar avantaja, i-ar pica pur şi simplu greu la stomac, deşi privirea, surâsul stins, aerul medicului îi sunt extrem de familiare. Cu cine seamănă? Cu cine seamănă?... Cu cine dracu'? Seamănă cu dracu' să-l ia. Privirea stinsă care devine brusc înflăcărată a tipului care strigă lozinci cocoţat în vârful patului. Lozinci cu trăiască şi-nflorească, vibrând de patimă, amestecate cu discursuri despre clasa muncitoare în strânsă alianţă cu ţărănimea şi intelectualitatea, Stalin şi poporul rus! Stalin şi poporul rus! Stalin şi poporul rus! Zbiară preţ de o jumătate de oră, în timp ce unii încearcă să-l liniştească: ajunge, Vasile, ajunge. L-a luat dracu' şi pe Stalin, i-a căzut guvernu', hai să ne vedem d-ale noastre... Ţi-ai găsit, zbiară cu stropi de salivă care treptat se transformă într-o spumă care dă pe-afară pe la colţurile gurii. Nu-i ajunge până nu se prăbuşeşte epuizat peste marginea patului şi buşeşte de linoleum ca împuşcat, cuprins de un somn cataleptic de câteva ceasuri, după care o ia de la capăt cu puteri sporite... Aceeaşi privire ca a bătrânului care se masturbează concentrat în mijlocul culoarului dintre paturi, cu pantalonii de pijama pe umăr şi ţinându-şi poalele bluzei ridicate, strânse apăsat sub bărbia apăsată-n piept. Aceeaşi privire fixată în vârful penisului, da, Robert jubilează văzându-l pe doctor cum strigă lozinci şi masturbându-se de zor în mijlocul salonului.

Să nu lase să se vadă totuşi că se bucură. Abilitatea de a-şi camufla umorile avea s-o exerseze de altfel de altfel cu osârdie toată viaţa, poate fără a reuşi vreodată s-o înveţe până la capăt, perfect, căci imaginea unui om răsfoind un dosar şi punându-i întrebări dindărătul unei mese sau birou, avea să-i puncteze în răstimpuri traseul destinului. În plus, nu reuşea să răspundă niciodată îndeajuns de bine pentru ca imaginea să nu se mai repete, deşi nu e vorbă că de străduit s-a străduit mereu. Se străduia, desigur, cântărindu-şi vorbele atent, pentru a reieşi limpede că-i nevinovat. Da-bineînţeles că n-are cum să-şi urască mama, dacă nici măcar n-a cunoscut-o... Da-bineînţeles că mama lui a avut o moarte rea, urâtă, a luat otravă, pastile, leşie de sodă care a ars-o toată pe dinăuntru. A suferit, s-a perpelit în chinurile iadului, ceea ce l-a făcut pe el s-o iubească şi mai mult... Pe medic însă nu-l satisfac răspunsurile, de vreme ce-l întreabă şi el ce zi e azi. Robert şovăie, nu ştie dacă-i miercuri sau sâmbătă, a pierdut socoteala, ceea ce-i desigur un motiv întemeiat pentru a fi ţinut în continuare sub cheie şi care zi din lună, nici asta n-o ştie şi nici măcar luna n-o mai ţine minte. Da-bineînţeles că n-are calendar şi n-are rost. Oricum ei îl ţin aici închis cu nebunii cu un scop precis, să înnebunească şi el, asta urmăresc, nu degeaba se dă ăsta de ceasul morţii întrebându-l tot felul de tâmpenii, ca să-l scoată nebun... Robert Satan Diavolul nu ştie pe ce lume trăieşte, după ce c-a dat-o pe mătuşă-sa cu capul de pereţi. S-o omoare pe biata femeie şi mai mult nimic...

- N-am dat-o dom' doctor cu capul de pereţi! E o minciună sfruntată. Cineva special v-a minţit ca să-mi facă rău, da-bineînţeles, cineva îmi vrea răul. Vrea să mă distrugă.

- Înseamnă că te ţinem degeaba aici. Tu nu i-ai făcut de fapt nimic mătuşă-tii.

- Ne-am certat puţin doar. M-oi fi răstit la ea niţel. În rest, nu văd ce i-aş fi putut face.

- Doar te-ai răstit la ea? Minţi, diavole!

- Nu-mi mai spuneţi aşa, dom' doctor... Robert suspină, se încruntă, se gârboveşte lent, lovit parcă în plex de vorbele şi privirea medicului. Ochii i se scurg peste mâinile împreunate, strânse între genunchi. Se căieşte: I-am dat şi o palmă, dom' doctor, fiindcă altfel n-aş mai fi scos-o la capăt cu ea...

Fusese o ceartă şi o sâcâială de câteva zile şi care, într-adevăr, nu s-ar fi putut curma altfel. I-a dat o palmă şi încă una şi gata. N-a mai fost nevoie de nimic, fiindcă a proiectat-o cu tâmpla de perete şi a căzut jos moartă. Dăduse ochii peste cap, nu mai sufla, totul s-a petrecut atât de repede încât Robert nici n-a avut timp să se sperie, în afară că-l presa gândul cum să scape de cadavru. Trebuia împachetată într-un pled, s-o ducă s-o îngroape undeva, dar pentru asta ar fi trebuit să aştepte până după miezul nopţii şi oricum e prea grea ca s-o care în spinare. N-are încotro, trebuie s-o tranşeze. E singura soluţie, clasică, dar cea mai sigură la o adică. I-ar trebui o toporişcă, sau un satâr de măcelărit, ca să-i mărunţească şi oasele. Doar cu cuţitul nu s-ar descurca. Nu există satâr sau toporişcă în casa tuşei Dora, aşa încât va trebui să iasă, să caute, să cumpere şi să treacă neîntârziat la treabă până nu începe să prindă tuşica miros şi să bage de seamă vecinii.

Fragment dinromanul Îngerul încălecatde Radu Aldulescu, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7556
Diferență: 0,1769
Ieri: 4.7550
Azi: 4.2732
Diferență: -1,2388
Ieri: 4.2719
Azi: 5.5125
Diferență: 3,5795
Ieri: 5.5278
Azi: 4.3243
Diferență: -0,6867
Ieri: 4.3002