În pragul Centenarului Mariei Banuş
Născută la 27 martie/10 aprilie 1914, poeta Maria Banuş a avut parte – în ciuda unei constituţii fragile – de o longevitate literară apreciabilă. Chiar asediată de obsesiile sumbre ale epuizării prin îmbătrânire, încă râvnea la emoţia aflării înaintea paginii albe cu condeiul în mână. S-a sfârşit în zorii zilei de 14 iulie 1999, după ce cu câteva luni înainte aşternuse pe hârtie ultimele rânduri răzleţe animate de preocuparea alcătuirii unei eventuale selecţii din recolta de versuri mai mult sau mai puţin recente.
Debutul ei de răsunet, cu placheta Ţara fetelor (1937), introducea în lirica românească o sensibilitate puternic tributară voluptăţilor senzoriale, de o spontană ingenuitate, reflex şi încununare a descoperirii dragostei. Nici o altă poetă anterioară nu-şi exteriorizase la fel de frenetic capacitatea feminină de totală dăruire în actul iubirii, dincolo de convenţii şi prejudecăţi. Este semnificativă intenţia iniţială de a grupa o serie de poezii (între care unele intrate ulterior în componenţa Ţării fetelor) sub emblema frondei rezumate în sintagma Zăbale rupte (vezi introducerea la „audio-book-ul” editat de Casa Radio, 2009).
Căutarea şi exprimarea propriei identităţi au însemnat pentru Maria Banuş strădania, uneori obstrucţionată de iluzii, de a concilia zbuciumul existenţei efemere cu revelaţiile împlinirii spiritului. „Zbucium” şi „Bucurie” reprezintă repere frecvent invocate de poetă, expresie a antinomiilor pe care încerca să le depăşească în concordanţă cu viziunea melioristă asupra societăţii. Bucurie s-a chemat volumul ei din 1949, irigat de o stare stenică a aşteptărilor legate de promiţătoare prefaceri în relaţiile umane pe urma radicalelor răsturnări politico-sociale din epocă. Până să se dumirească asupra procentului parazitar de utopie din spectacolul transformărilor impuse prin programe silnice, producţia poetei a plătit un greu tribut dogmatismului totalitar (Magnet, 1962, Diamantul, 1965, ca să nu mai pomenim piese de factură propagandistică: La masa verde ori Ţie-ţi vorbesc Americă!). Încercările sale timide de a se sustrage îngrădirilor cenzurii au fost suspectate de evazionism şi catalogate drept „intimism” primejdios. Supusă criticilor aberante, marginalizată, marcată de inhibiţii, Maria Banuş avea să-şi regăsească tonusul original cu destulă dificultate (Portretul din Fayum, 1970, Oricine şi ceva, 1972, Noiembrie inocentul, 1981, Fiesta, 1990).
În tot acest răstimp de debusolări, rătăciri în hăţişurile poruncilor de partid, vicisitudini lăuntrice grave, stigmatizări şi titanică voinţă a redresării, reazemul scriitoarei l-au constituit caietele discret botezate Însemnările mele. Este un jurnal intim ţinut cu intermitenţe din 1927 până în 1999, poate cea mai amplă scriere de acest gen la noi. În orice caz, o fereastră deschisă spre un dramatic laborator de creaţie. Întreg parcursul labirintic al Mariei Banuş se cristalizează inedit în sutele de pagini de manuscrise, păstrate de fiii poetei, Petre şi Tudor, cărora li se cuvine recunoştinţă din partea cititorilor. - Geo Şerban
Ce înseamnă 72 de ani (1927-1999) din viaţa unei poete din România, apăsată, încă din adolescenţă, de originea etnică, într-o Europă bântuită de stafia comunismului, de lipsa de spaţiu vital a nazismului, de evoluţia violentă a ambelor extreme?
Înseamnă refugiu timpuriu în doctrina marxistă, iluzii trăite în ilegalitate şi activism politic cultural în epoca dogmatică comunist-stalinistă din al şaselea deceniu al secolului 20. Toate urmate de regrete, dezgust, negare, revoltă împotriva unei ideologii, neconfirmate de realitate. Dar stigmatul „comunistă fostă stalinistă” o va urmări până la moarte.
Zeci, sute de personalităţi ale vieţii literare culturale şi politice ale ultimelor decenii, alături de o galerie pitorească de oameni obişnuiţi, devin personaje în mult visatul şi niciodată terminatul jurnal-roman Însemnările mele de Maria Banuş.
1989
Vineri 29 dec. ’89
Azi o săptămână, în 22 decembrie, eram pe stradă, la „Macul roşu”, după pâine. Demonstraţii. Spre Piaţa Palatului. Ceauşescu a încercat iar să vorbească. Au început să tragă cu pietre, să-l huiduiască, să rupă portretele. C. a fost scos de pe balcon de ai lui şi cu un helicopter a încercat, împreună cu Elena, să fugă din ţară. L-au prins.
Evenimentele s-au desfăşurat cu o repeziciune năucitoare. N-a mai fost noapte, n-a mai fost zi. Radio – televiziune.
De vineri, pe străzi, atmosferă febrilă.
Nu vă fie frică
Ceauşescu pică!
Olé, olé,
Ceauşescu nu mai e!
O femeie voinică, tânără, cu două fetiţe: „Vreau să-mi pot creşte copiii”.
Comandouri speciale instituite special, cu români şi „arabi” cum se spune (sirieni, libanezi, poate coreeni) au măcelărit populaţia şi armata prost înarmată pentru asemenea conflagraţii. Tineretul a dat multe victime.
Cele două aripi ale Palatului Regal arse. Ileana M. zice că muzeografii, trecând prin foc, au salvat opere de artă. Jenny Florescu îl înjură pe Cebuc, un „impostor”. Ea nu ştie nimic de ce a ars acolo. Ieri, cu Sorin, în Piaţa Palatului, pe Calea Victoriei, zloată, umezeală, se pun geamuri noi la vitrine, cu câte o stinghie de lemn la mijloc (nu au geamuri mari).
Cozi mari la carne, pachete din străinătate, la portocale. Lozinci pretutindeni, pe pereţi, pe geamuri, pe vitrine:
A căzut
Cizmarul limbut.
Jos Ceauşescu!
Fără violenţă!
Şi violenţa, şi zvonurile alarmiste domnesc pretutindeni, că armata n-ar fi alături de popor. Au loc acte de vendeta şi de vandalism.
Altare improvizate pe stradă, cu flori, portrete, lumânări şi chetă pentru victime. Jos comunismul!
La Uniunea Scriitorilor, ieri, joi 28, la 11 dimineaţa, şedinţă de consiliu.
Croh: Preşedintele şi-a depăşit mandatul (ca termen), totuşi, s-a spus, reprezintă voinţa scriitorilor. Au ales un comitet provizoriu (birou Ă conducere operativă).
Un grup de „noichişti” (adepţi ai lui Noica) Al. George, Sorin Mărculescu, Petrişor, însoţiţi de tineri: Fl. Iaru, Stelian Tănase, Groşan, iritaţi probabil că li s-au făcut dificultăţi, că n-au putut intra uşor la şedinţa de consiliu, au contestat valabilitatea consiliului. Radu Tudoran i-a pus la punct, a ţipat: Ce-i tupeul ăsta? I-a potolit Dinescu, venit mai târziu, şi Doinaş. S-a admis ca o delegaţie de 5 persoane să rămâne în şedinţă. Apoi s-a discutat constructiv. Comitetul a fost reconfirmat. Se va analiza şi situaţia la reviste. (Unul de la Cluj a cerut ca Aurel Rău să fie scos de la Steaua. Nu! Să se analizeze situaţia.). Balaci, Hobana şi-au dat demisia.
Adunarea generală a scriitorilor din Bucureşti va avea loc, probabil, destul de curând. Poate chiar în ianuarie. Am hotărât să nu plecăm în Franţa (chiar dacă s-ar putea) până nu are loc Adunarea generală. Congresul, adică cu participarea tuturor scriitorilor, va avea loc la primăvară?
Azi, 29, la ora 17,50, la radio, va avea loc emisiunea cu interviul şi lectura poeziilor mele (Spital, Coşmar cu acefali). Mi-a telefonat C. Vişan. Suntem nervoşi, surexcitaţi, obosiţi nervos. Contribuie şi prezenţa nevropatei care urlă tot timpul, cât lucrează la noi. Azi a venit cu vestea că „Buzeasca”, directoarea de la Confecţii a fost executată pentru că a dat ordin, bestia, să se tragă în muncitori. Fiică-sa, care lucrează la Confecţii: n-a fost executată. Au venit cu ea de la Tribunalul militar şi ea a arătat care sunt muncitoarele care au pistoale (Adică Gărzile patriotice). Trebuiau, conform decretului, să se prezinte la o unitate militară, să le predea. Această Buzeasca şi şefa ei de la Centrală, Filipaş, foarte rele. Nu aveau înţelegere pentru muncitoare. Şi e una care tace, nu vorbeşte, dar îţi face rău pe ascuns. Zice că e nevoie de tine în cutare loc, unde nu-ţi poţi face norma şi nu mai iei nimic. Maistrul nostru bun, înţelegător. Dacă trebuiai să pleci undeva, te lăsa.
Cu maistra lor nu mai vor să lucreze. Ele n-au voie să destituie. Dar nu mai vor să lucreze cu ea. Acum au programul de la 7 la 1. Femeile vor lucra numai 6 ore. Dar nu vreţi să mă credeţi.
– Te cred, dar e o măsură provizorie.
Sâmbătă, 30 dec. ’89
Transcriu note făcute la nu ştiu ce date, înainte de revoluţie, în decembrie ’89.
O emisiune Gelu Ionescu. Dosar Mircea Dinescu. La 14 martie ’89 – deci înaintea publicării, la 17 martie, a interviului din Beaubourg – M. D. e destituit de la România Literară. Aprilie ’89, scrisoarea celor 7 către D.R. (Bogza, Paler, Hăulică, Andrei Pleşu (azi, 30 dec. ’89, ministru al culturii), Mihai Şora, Paleologu), protest contra demiterii lui M. D. Noi scrisori la dosar: 22 iunie ’89, Alex. Călinescu (Iaşi) către D.R.. Al. Paleologu către D.R.: nimeni nu şi-a luat responsabilitatea deciziei de interdicţie a semnăturii, deci e ilegal.
Scrisoare către D.R. a lui Mihai Şora despre volumul lui de la „Cartea Românească”, Eu& tu& el& ea ... sau Dialogul generalizat. Etic şi politic.
Scrisoarea lui Radu Enescu de la revista Familia (foarte bună).
Scrisoarea celor 18 tineri scriitori, printre care Anca Oroveanu (Răutu) şi Andrei Cornea (fiul lui Paul Cornea), Magdalena Ghica, Angela Marinescu, Mariana Marin, Ioan Buduca, Bogdan Ghiu, Liviu Ioan Stoiciu...
Revin la tumultul acestor zile, la stările psihice contradictorii, la nervozitatea şi oboseala noastră psihică. Izbucnim mereu; doi bătrâni maniaci care se ceartă.
Nimic din stările euforice, naive ale revoluţionarilor care eram la 23 August 1944. Desigur, ne-au rămas stările, reacţiile fundamentale: mila de cei morţi, teama de acte de banditism, de violenţe.
Bucuria pentru libertatea dobândită de tineri, mai ales, în aceste zile, nu-şi face apariţia. Bătrâna luciditate care ştie câtă vanitate şi câtă josnicie se amestecă în manifestările omeneşti ce par animate de cele mai înalte idealuri face bucuria să avorteze.
„Europa Liberă” o discuţie despre pluralismul politic. Perioada de tranziţie în România, un grup care refuză pluralismul de la început (Toma Pavel).
Nestor Rateş: trebuie să existe un simţ al decenţei în faţa unui partid ş?ţ decepţionat, chiar cinic, care nu are încredere în alegeri cu adevărat libere. Actualii conducători trebuie abia să-şi câştige încrederea. Forţarea consimţământului e complicat şi greu să faci o populaţie care nu consimte să mimeze consimţământul. Toleranţa nu e de ajuns. E nevoie de instituţionalizarea democraţiei.
Uniunea Democrată Maghiară nu are caracter de partid. Legitimitatea şi consimţământul nu însemnează unanimitate, ci consens care se câştigă, se cristalizează în dezbateri, discuţii. Semne bune, semne de fraternizare: români, maghiari, germani, sârbi au luptat la Timişoara. Şi în religie, eventualele excese sunt evitate.
Problemele naţionale nu vor fi niciodată rezolvate. Dar nu prin oprimare şi vărsare de sânge, ci prin dialog. Toleranţa politică implică toleranţă religioasă, etnică. Instituţionalizarea libertăţii şînseamnăţ să nu fie la cheremul unui conducător. Separarea puterilor în stat ca în Constituţia USA. Sistemul federal USA asigură descentralizarea.
Renaştere a activităţii politice la nivelul oraşelor a început în România.
Executivul (o parte) Jaruzelski în Polonia iar restul în mâinile Solidarităţii.
USA: Republicanii au executivul – Preşedinţia. Democraţii au legislativul de 9 ani. Preşedintele nu e ales de Congres, ci de corpul electoral.
Dispreţul faţă de om în comunism aliat cu dispreţul faţă de natură. Dispreţ, interdicţie a ecologiştilor. (Mihai Speriosu)
Şi în Occident, ecologiştii au coloraturi politice. În Germania, partid „verzii”. De obicei de stânga.
Democraţia îşi propune să limiteze excesele sistemului liber. Ofensiva democraţiei există pretutindeni. E important să ştii că faci parte dintr-un sistem general, global. Se manifestă în ajutorul solidar şi se va manifesta şi în viitor.
Nestor Rateş – Toma Pavel – M. Speriosu – Virgil Nemoianu: masă rotundă (prin satelit, de la Washington), Univers american.
Nestor Ignat, cu morcovi de la piaţă, bocancii în băltoace ca să nu cadă pe zăpada îngheţată, denivelată (Eu: asta am făcut noi de multe ori).
La şuzineleţ „23 August” l-au omorât pe secretarul de partid.
Grup de iniţiativă al comuniştilor români cer un Congres Extraordinar pentru autodizolvarea Partidului. Predarea tuturor bunurilor poporului român. Să se constituie însă o formaţiune politică cu caracter socialist.
Prima şedinţă a cabinetului Petre Roman, ca să se cunoască miniştrii între ei.
Desfiinţarea cartelelor şi la benzină.
Unele elemente teroriste, proceauşiste, continuă să opună rezistenţă.
Rezolvarea problemei locuinţelor – 117 familii au căpătat noi locuinţe în Bucureşti.
Sergiu Celac, ministru de externe. Corneliu Bogdan, ministru Secretar de Stat la Externe.
Ajutoare sosesc în ciuda căderilor de zăpadă.
Regele Mihai, de Anul Nou, mesaj-omagiu poporului.
Iliescu a fost directorul Editurii Tehnice în ultimii ani; a refuzat să fie ambasador în Vietnam, pe motive de sănătate (Nestor Ignat).
Sergiu Celac va merge la Budapesta.
Václav Havel, disidentul, e acum preşedintele Cehoslovaciei. S-a întâlnit cu Soares, spaniolul care a suferit şi el.
Nicolae Stănişoara, editorialul săptămânii (23,10).
În Times, interviu Silviu Brucan despre urgenţa rezolvării nevoilor populaţiei. Dar nu despre nevoile cele mari ale populaţiei. Nu numai pentru ridicarea nivelului de trai şi-au vărsat sângele.
Libertatea: Dialog guvern-populaţie. Rezervă faţă de Andrei Pleşu la Ministerul Culturii. Aurel Dragoş Munteanu la Radio-Televiziune. După ce le face elogiul. Important să existe pluralism cu adevărat. Frontul Salvării să stea la aceeaşi masă (ca în Polonia) cu partidele de opoziţie.
Anul ’89 e mai lung cu o secundă decât precedentul.
Luni 18 dec. Au început transmisiunile „Europei Libere” despre Timişoara, după sesizările refugiaţilor:
Azi în Timişoara
Mâine-n toată ţara
Năvala oportuniştilor. Indecent să apară în lume. Ca şi cum nici usturoi n-ar fi mâncat, cei care au fost strâns asociaţi cu partidul comunist. Nu pot fi evitaţi comuniştii pentru că mulţi au fost obligaţi să intre în partid.
Din volumul Maria Banuş, Însemnările mele, ediţie îngrijită de Geo Şerban – fragmente din Volumul II (1945-1999)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
