- Ce mama dracului e asta?
Întrebarea inspectorului şef Demetrios Papanicolau rămase fără răspuns.
- N-auziţi ce vă-ntreb?
Chiar dacă tonul îi era ameninţător, toţi cei aflaţi în încăpere rămaseră în continuare tăcuţi, privind neputincioşi unii la alţii şi dând din umeri, cuprinşi de oroare. Doar bărbatul care stătea la masa din mijlocul încăperii rămase în continuare nemişcat, ca şi cum ar fi prezidat întâlnirea şi, prin atitudinea sa reţinută, solemnă, invita la calm şi dialog civilizat.
În afară de el şi de inspector, în cameră se mai aflau trei persoane, care păreau să nu ştie ce să facă.
- Băga-mi-aş!! Cine e ăsta? Ce mă-sa caută aici?
Inspectorul-şef arătă acuzator cu degetul spre insul aşezat pe un scaun în faţa unei maşini de scris. Stătea ţeapăn, de parcă n-ar fi fost obişnuit să poarte costume Armani.
În condiţii normale, acesta ar fi trebuit să se recomande singur, mai ales dacă dorea să conducă într-adevăr întrunirea. Dar nimic nu era normal în ambianţa asta. Iar răbufnirile criminalistului sporeau încordarea de care erau cuprinşi toţi.
Detectivul-sergent Kostas Danos îşi luă inima în dinţi şi răspunse spăşit, ştiind că vorbele lui vor stârni alte valuri de înjurături din partea şefului său.
- Încă nu ştim.
Explozia de mânie nu se lăsă mult aşteptată.
- Tonţilor! Vă foiţi pe-aici de o zi întreagă şi n-aţi aflat încă nimic. O să vă mănânce câinii după ce ies la pensie.
Nu era o ameninţare în vânt. Corpolentul inspector-şef îşi depusese, de vreo săptămână, cererea de pensionare. De aproape un an nu se simţea bine. Se balona chiar şi după o masă frugală, îl durea burta aproape zilnic şi de aceea lua pastile cu pumnul. Degeaba. Se liniştea pentru două-trei ore, apoi o lua de la capăt, înghiţind alte pastile – i se păreau scârboase, aveau un puternic gust mentolat. Şi acum îl cuprinsese o criză, îi venea să se încovoaie de durere, făcea mari eforturi să se poată concentra la cazul ăsta, care din start promitea să le dea bătaie de cap. “Trebuie să las dracului totul şi să-mi văd de sănătate, dacă nu vreau să dau în primire înainte de termen. Trebuie să mă duc la doctori, oricât de şarlatani i-aş crede. Numai să-mi aprobe cererea dobitocii ăia de şefi ai mei, să nu încerce cumva să mă convingă să mai rămân, pentru că n-ar şti, chipurile, ce să se facă fără mine, n-ar avea pe cine să numească în locul meu. Pe dracu, cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.”
La început, nimeni nu dădu atenţie fâşâitului uşor care se auzea de câteva clipe. Chiar dacă era ocupat să facă fotografii, Kostas Danos fu primul care văzu cum intrarea în camera asta aproape goală începea să fie acoperită de un corp de bibliotecă aflat, până atunci, într-o altă poziţie. Se repezi ca să-şi vâre pantoful în deschizătura care se micşora implacabil, dar ajunse prea târziu. Începu să bată cu pumnii, apoi să lovească şi cu picioarele, în lemnul gălbui, de culoarea peretului, fixat pe spatele rafturilor.
-Hei! Deschideţi!
Şeful izbucni într-un râs fără veselie.
- Iată-ne închişi ca într-un cavou. Ca Radames cu Aida. O să avem tot timpul din lume să ducem la bun sfârşit ancheta asta. Mai greu o să fie cu transmiterea rezultatelor.
Demetrios Papanicolau era înnebunit după operă. Dar în Heraklion, chiar dacă era cel mai important oraş din Creta, rareori avea prilejul să asculte la Teatrul Kazantsakis vocile unor cântăreţi faimoşi. De aceea, cumpăra de zor DVD-uri pe care erau înregistrate celebre spectacole de operă. Din când în când se mai ducea şi la Atena. Deplasarea până acolo şi biletul la Opera din oraş îl decavau, dar după ce se întorcea din urbea cu nume de zeiţă era alt om pentru câteva zile – nu se mai înfuria din te miri ce, înjura mai puţin. Subalternii se şi gândeau să pună mână de la mână şi să-l trimită, măcar o dată la două-trei săptămâni, în capitală, să-şi facă damblaua, şi să-şi asigure astfel un trai mai puţin stresant. Operaţiunea primise şi un nume de cod, “Cheta pentru linişte”, însă nimeni nu îndrăznise s-o pună în aplicare, dacă ar fi descoperit-o, criminalistul ar fi tras mai întâi un răcnet care ar mai fi fisurat puţin clădirea Comisariatului de Poliţie, iar după aceea ar fi dizolvat Secţia Omucideri, i-ar fi trimis pe toţi să dea din mâini prin intersecţii, la dirijat circulaţia.
În curând, intrarea fu deblocată. În prag erau doi puştani în uniformă de poliţie, cu feţele roşii şi încurcaţi.
Kostas Danos îi apostrofă mai dur decât o făcea deobicei, ca şi cum ar fi vrut să-şi descarce toţi nervii pe ei, după ce fusese şi el muştruluit mai înainte.
- Tonţilor! Iar aţi uitat să puneţi o opritoare ca să nu ne închideţi aici.
Imediat, “tonţii” aduseră o măsuţă, blocând rotirea în jurul unui ax a unui corp de bibliotecă din cealaltă încăpere, mişcare care îngăduia accesul în camera unde se afla inspectorul-şef. Cei doi de-abia absolviseră Academia de poliţie, pentru prima oară participau la o anchetă, erau vizibil emoţionaţi, nu ştiau cum să se facă utili. Rămaseră în prag, aşteptând noi ordine.
Danos izbucni din nou.
- N-aveţi treabă? Cercetaţi casa! Răscoliţi toată insula! Marş!
Răcorit, se întoarse lângă şeful lui. Imediat acesta îl repezi.
- Ce te dai aşa mare sculă?
Detectivul-sergent se pleoşti dintr-odată. Păru şi mai pirpiriu decât era în realitate.
- Danos!
- Ordonaţi!
- S-a mişcat ceva din camera asta?
- Până azi doar domnul avocat Nikos Cristodulo şi cu mine am intrat aici.
- Aţi lăsat urme pe parchet.
Danos se scărpină în cap încurcat.
- Da. Dar nu mai erau alte urme, aşa că n-are relevanţă. Am fost foarte atent. Şi n-am mutat nimic din loc. Şi am purtat mănuşi.
- N-are relevanţă, îl îngână criminalistul, folosind de data asta un ton mai blând – simţea din nou dureri, îşi muşcă buzele ca să nu geamă. Scoase din buzunar flaconul cu pastile – era gol. Vru să-l izbească de perete, dar se abţinu în ultima clipă.
- Vreţi să vă aduc nişte mănuşi?
- Ce să fac cu ele? Doar nu crezi că am chef să răscolesc prin rahatul ăsta!
Înaintă până la masa acoperită de praf la care stătea bărbatul. Acesta era îmbrăcat într-un elegant costum gris-fer, acoperit şi el de praf, iar cravata îi era frumos înnodată. Mâinile şi le ţinea pe braţele unui scaun ca un jilţ. Barba deasă îi ajungea până la piept, părul de culoarea cenuşii îi trecea dincolo de umeri. Aţintea peretele din faţa lui, ca şi cum acolo s-ar fi aflat ceva ce numai el vedea.
- L-aţi controlat prin buzunare?
Kostas Danos ridică din umeri neputincios.
- Nu.
Sprâncenele stufoase ale criminalistului se zbârliră şi mai mult.
- Cum aşa? Sunteţi de comă!
Detectivul-sergent simţi că-i vine apa la moară. Răspunse cu o vădită satisfacţie în glas.
- Buzunarele sunt cusute, aşa cum vin costumele din fabrică. Dar le-am pipăit, nu par să ascundă nimic.
Fără să vrea, Papanicolau îşi duse mâna stânga la buzunarul de sus al sacoului său - nici acesta nu era descusut.
- Să le descoaseţi, ca să fim siguri. Niciun act de identitate rătăcit pe undeva? O legitimaţie?
- Nimic, nimic, nimic.
- Vreo amprentă?
- Nema. Totul e acoperit de praf.
- Cine dracu’ eşti, amice? Ce cauţi aici îmbrăcat într-un costum Armani?
Întrebarea inspectorului-şef rămase fără răspuns.
Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
