Ziarul de Duminică

Insula cărţilor(II)/ de George Arion

Insula cărţilor(II)/ de George Arion

Autor: George Arion

08.11.2013, 00:02 117

Medicul legist Andreas Apostolidis se apropie şi el de masă. Era singurul care purta echipamentul recomandat pentru cercetarea unei scene a crimei – un combinezon de culoare albastră, iar pe cap o bonetă cu elastic, de aceeaşi culoare şi din acelaşi material special, mai rezistent decât părea la prima vedere.

- Îmi daţi voie şi mie?

Îi dispreţuia pe toţi cei care tratau cu superficialitate locul unde avusese loc o moarte suspectă. Oricât li se preda la Academie, cei mai mulţi habar n-aveau cât de multe chestii lăsa în urmă un ucigaş – fibre, amprente, secreţii. Tuturor le recomanda să-l citească măcar pe Jeffery Deaver, celebrul autor de thrillere. Lincoln Rhyme, anchetatorul din cărţile acestuia, avea un adevărat cult pentru analizarea probelor descoperite la locul unor fapte criminale. Le înşiruia pe o tablă, astfel încât în orice moment putea să aibă o viziune de ansamblu a lor.

Deseori îi muştruluia pe tinerii aspiranţi la titlul de criminalist.

- Bă, nătăfleţilor, aţi auzit de Edmond Locard?

Nătăfleţii nu auziseră.

- Hai să vă citesc despre el. „E un francez. Născut în 1877. El a fondat Institutul de Criminalistică al Universităţii din Lyon. El a formulat principiul de schimb al lui Locard. Omul considera că, de fiecare dată când două fiinţe umane intră în contact, ceva este transmis celeilalte şi invers. Poate fi praf, sânge, celule ale pielii, murdărie, fibre, reziduuri metalice.” V-am citat exact dintr-un roman al lui Deaver, Colecţionarul de oase. Poate vă stârnesc curiozitatea şi mai puneţi şi voi mâna pe-o carte. Datorită acestui schimb despre care vorbeşte tipul îi putem prinde pe ucigaşi. De aceea ar trebui să aveţi mai multă grijă când vă aflaţi la locul unde s-a comis o crimă. Dar, la urma-urmei, de ce mă bag eu unde nu-mi fierbe oala? Eu am meseria mea, voi o aveţi pe a voastră.

Referirile la Deaver şi Locard ale lui Andreas Apostolidis ajunseseră şi la urechile lui Papanicolau.

- Ce să zic, mare brânză! Mă doare-n cur de francezul ăsta! Şi să nu vă prind cu cărţi poliţiste în mână că vă belesc. Toate sunt nişte tâmpenii. N-au nicio legătură cu viaţa reală. Dacă vreţi să deveniţi criminalişti cu adevărat vă trebuie cât mai multă experienţă. Numai asta contează. Şi intuiţie. Asta bate orice prostie pretins ştiinţifică a lui Locard.

Chiar dacă refuza cu îndârjire să se echipeze ca Andreas Apostolidis, inspectorul-şef îl respecta mult pe omuleţul care se apropia şi el de vârsta pensionării şi făcuse întotdeauna o bună echipă cu el.

- Te rog, Andreas! E al tău.

Mai întâi, medicul legist se uită cu atenţie la bătrânul înţepenit pe scaun, ca şi cum şi-ar fi dorit să obţină o imagine de ansamblu. Era de mirare – nu răspândea acel miros caracteristic oricărui cadavru intrat în putrefacţie. E drept, trecuse destulă vreme de când îşi dăduse ultima suflare. Pielea pergamentoasă care îi acoperea oasele feţei mai păstra încă ridurile din jurul ochilor.

După ce-l cercetă din priviri, îl atinse cu mâinile înmănuşate, delicat, ca şi cum n-ar fi vrut să-l deranjeze. Îi examină barba şi părul, i se uită în găvanele ochilor, îl descheie la haină ca să pipăie cămaşa dintr-o ţesătură fină, cercetă şi ce se afla dedesubtul ei. Se vârî şi sub masă, ridicându-i pantalonii deasupra şosetelor, şi îi palpă picioarele descărnate, vârâte în nişte pantofi eleganţi.

Când se ridică, pe chipul său nu se putea citi nimic.

- Ei?

La rândul lui, Andreas Apostolidis îşi respecta colegul, chiar dacă, în atâţia ani de când lucrau împreună, nu reuşise să-l determine să acţioneze ca la carte. Totuşi, cu toate că era repezit şi coleric, inspectorul-şef rezolvase multe cazuri complicate, nu dăduse niciodată rateuri, într-o vreme era considerat o legendă, de la un timp o lăsase mai moale, ce-o fi cu el, deh, ce să fie, bătrâneţea, altă explicaţie nu-i.

- Trebuie să avem răbdare. Vorbim după ce îi fac autopsia. Nu vreau să fac vreo greşeală.

Inspectorul-şef era însă nerăbdător ca întotdeauna. Glasul îi deveni rugător.

- Totuşi, o primă impresie...

Prima impresie a lui Andreas Apostolidis era întotdeauna confirmată de autopsie.

- Nu pare a fi o crimă.

- Atunci ce dracului e? A făcut infarct?

- Nu.

- L-a otrăvit cineva? S-a otrăvit singur?

- Dacă ar fi fost vorba de otravă, mâinile i-ar fi fost cuprinse de convulsii. Individul, însă, arată destins, liniştit. Mai că-mi vine să folosesc cuvântul „fericit”.

Într-adevăr, nimic din atitudinea bărbatului nu exprima groaza de care e cuprins un om care simte că va muri. Lui Papanicolau îi aduse aminte de Scribul din Egipt. Aceeaşi atitudine de calm şi de împlinire, ca şi cum tocmai terminase realizarea unei opere măreţe.

- E uriaş!

- Ar fi fost bun la Panathinaikos!

Criminalistul nu gustă gluma lui Kostas Danos, nu numai din pricina faptului că el era fan al echipei de baschet din Pireu, Olimpiakos. Se uită cu ochi crunţi la detectivul-sergent. Cum naiba se pricopsise cu un asemenea specimen ca ajutor? Care mai avea şi un tic nesuferit – întorcea capul când la dreapta, când la stânga, de parcă ar fi asistat la multe meciuri de tenis de masă.

O, dacă ar fi fost aici Lukas Akakis! Bătrânul Lukas! Singurul prieten pe care îl avusese încă din şcoală. Împreună se înscriseseră la Academia de Poliţie, absolvind cu medii apropiate, amândoi îşi aleseseră locuri de muncă în oraşul Heraklion de pe insula Creta, ca să rămână împreună, amândoi fuseseră propuşi pentru a conduce Secţia Omucideri, rămânând la latitudinea lor ca să decidă care va fi şef şi care adjunct. Până la urmă trăseseră la sorţi cine să ocupe postul, după ce fiecare încercase să-l convingă pe celălalt c-ar fi mai potrivit pentru funcţia asta. Zece ani lucraseră împreună după aceea, şi nicio clipă Lukas nu simţise că prietenul lui i-ar fi şef. Fusese o singură deosebire între ei – Demetrios Papanicolau nu-şi întemeiase o familie. De un an de zile mai apăruse una: Lukas îşi dormea somnul de veci într-un cimitir de la marginea oraşului, ucis într-un schimb de focuri cu o bandă de traficanţi de droguri. Cineva le vânduse pontul despre o incursiune solitară a acestuia pe teritoriul lor, şi ei îl pândiseră şi-l doborâseră, ca să răzbune toate pierderile suferite din pricina lui. Nici până azi nu descoperise cine-l vânduse pe prietenul său.

Ca să-şi alunge durerea provocată de amintirea lui Lukas, izbucni din nou:

- Dacă infarct nu e, otravă nu e, atunci de ce pana mea a murit? L-a înţepat vreo insectă din alea care provoacă moartea instantaneu şi nu lasă nicio urmă?

Apostolidis nu era obişnuit să i se vorbească pe tonul ăsta, dar se prefăcu a nu-i observa iritarea. Răspunse sec:

- Vrei să ştii de ce-a murit? Asta vrei?

- Despre ce mama dracului vorbim? Sigur că asta vreau.

- Bine, atunci îţi spun: a murit de foame!

- Cum?

- Mai mult ca sigur că asta e cauza morţii. Îţi voi trimite raportul într-o zi, două. Poate mai mult, am o deplasare de făcut. O să vezi c-aşa e.

- Incredibil!

Medicul legist aruncă o privire obosită în jurul lui.

- Ei, eu o şterg. O să-l iau pe domnul ca să-mi ţină de urât pe drum.

Arătă în direcţia bărbosului îmbrăcat într-un costum Armani.

Kostas Danos zbieră:

- Aduceţi o targă!

Apostolidis se uită cu jale la el.

- O targă? Ce vrei să faci cu targa?

- Să-l cărăm pe ăsta.

- Măi băiatule, stai blând! N-ai cum să-l pui pe o targă, e înţepenit, doar dacă îi zdrobeşti oasele îl poţi întinde la orizontală.

Kostas Danos îl privi pierit.

- Atunci?

- Atunci cheamă doi flăcăi zdraveni să-l ia cu scaun cu tot.

- Cu scaun cu tot?

Încă nerevenindu-şi din uluială, detectivul-sergent  urlă din nou:

- Kios! Mirzaki! La mine!

Cei doi proaspăt absolvenţi ai Academiei intrară în fugă, era nevoie de ei, ce şansă, erau în miezul evenimentelor.

- Luaţi scaunul ăsta! Cu tot cu „pacient”. Duceţi-l în elicopter. Fiţi atent să nu-l scăpaţi pe jos, că pe urmă aveţi de-a face cu mine...

Băieţii se opintiră sub povara grea. De-abia o urniră. Trebui şi Danos să-i ajute.

Porniră păşind cu atenţie. Păreau că deschid o procesiune într-o zi de sărbătoare, când statuia unui sfânt e scoasă din biserică şi purtată prin oraş, în triumf, în urma ei îmbulzindu-se mulţimea cu flori în mâini, cântând cu patos imnuri de slavă.

Masa care sprijinea corpul de bibliotecă fu dată deoparte, pentru a face loc straniului convoi. Apoi Apostolidis o readuse în aceeaşi poziţie.

- Domnilor, mi-a făcut o deosebită plăcere! Salutare!

- Să nu ne laşi aici, strigă Papanicolau după el.

- În maximum trei ore elicopterul e înapoi.

Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Crime Scene Publishing

 
 
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO