Ziarul de Duminică

Insula cărţilor (III)/de George Arion

Insula cărţilor (III)/de George Arion

Autor: George Arion

14.11.2013, 23:55 45

Anchetatorul se întoarse la masa de unde fusese luat necunoscutul. Se vedeau urmele pe care le lăsase scaunul pe parchet.

Pe masă se afla o maşină de scris Consul în care era o coală de hârtie. Ba nu, erau două, una peste alta, fără indigo între ele, puse aşa doar ca să atenueze forţa loviturilor când se bătea un text, menajând literele, sporindu-le durata de viaţă. Însuşi Papanicolau, care nu folosea computerul, proceda la fel când întocmea vreun raport la vechea lui maşină de scris Olivetti. Acest amănunt i-l făcu dintr-odată simpatic pe necunoscutul care tocmai fusese scos din încăpere.

Fără să atingă nimic anchetatorul îl strigă pe Kostas:

- Vino aici! În ce limbă e scrisă porcăria asta?

Detectivul-sergent se uită îndelung la textul bătut la maşină care acoperea o jumătate de pagină. Într-un târziu rosti cu prudenţă:

- O limbă romanică.

- Care anume?

- Ar fi italiană dacă n-ar avea diacritice. Franceză nu e – n-are accente şi nici sedile sub c. Spaniolă? Semnele de exclamare ar trebui să fie nu numai la sfârşitul frazelor, ci şi înaintea lor. Mai curând e portugheză.

- Sigur?

Kostas îşi pierdu dintr-odată aplombul cu care vorbise.

- Nu ştiu, Patroane, zău că nu ştiu.

- O fi scrisoarea lui de adio?

În dreapta maşinii era un teanc de vreo 150-200 de coli. Pe prima dintre ele erau scrise doar două rânduri.

- Cla-ra Dul-ca, silabisi anchetatorul. Ăsta clar e un nume. Ia vezi dacă pe celelate mai e scris ceva.

Kostas Danos le răsfoi cu atenţie. Toate erau acoperite cu un text bătut la două rânduri.

- Individul pare să fi copiat o carte.

- De unde ştii?

- Colile astea n-au nicio ştersătură.

- Da? Şi unde e cartea? Nu văd niciuna pe-aici.

- Atunci o fi scris-o chiar el.

- Fără să aibă nevoie de nicio corectură? I-a dat drumu’ aşa, dintr-o suflare, la foc automat? Chiar şi cei mai mari scriitori mai au scăpări, mai revin asupra textului...

- Poate că a mai avut o variantă înainte de asta.

- Şi unde e?

- A distrus-o.

Papanicolau ridică din umeri.

- Nu spune căcaturi! Clara Dulca nu-mi pare a fi un nume de bărbat.

- Asta cam aşa e. Dar titlul e ceva cu o insulă.

Chiar dacă durerea din burtă nu-l slăbea, criminalistul încercă să fie binevoitor.

- Kostas! Nu eşti chiar aşa de tolomac.

- De, Patroane, mai ştim şi noi câte ceva, răspunse detectivul-sergent înfiorat de plăcere, fără să fie, totuşi, foarte convins, că lauda nu fusese, de fapt, o batjocură.

Pe masă se aflau şi mucurile câtorva zeci de lumânări arse până aproape de capăt. Ceara cursese pe tăblia de un maro închis.

- Se pare că amicul nostru a rămas, la un moment dat, fără lumină.

- Şi nu există nicio fereastră.

- Curios, foarte curios! Cine dracu o fi? Şi de ce-i la ţol festiv?

O tuse seacă se auzi în încăpere. Cei doi bărbaţi priviră cu surprindere la avocatul Nikos Cristodulo de care uitaseră cu totul. Acesta îi urmărise până atunci dintr-un colţ, mutându-se de pe un picior pe altul şi distrându-se în sinea lui de spectacolul pe care îl oferise foiala poliţiştilor. Avea ce să povestească amicilor săi şi acum înţelegea de ce în ţară infracţionalitatea era în creştere.

- De mine mai aveţi nevoie?

Papanicolau îi răspunse mieros:

- Imediat, domnu’ avocat. Doar să mai aruncăm o privire.

- Cum vreţi... Dar să ştiţi, mă cam grăbesc.

Ca şi cum nu l-ar fi auzit, inspectorul-şef îşi îndreptă atenţia asupra altor obiecte din încăpere – nu mai erau decât o măsuţă cu două fotolii, iar pe un perete un tablou care înfăţişa o femeie tânără, îmbrăcată într-un costum de epocă.

- Fumoase muieri mai erau altădată! remarcă Danos.

Papanicolau zise în sinea lui: “Dobitocule!” – el observase micul ceas de la mâna stângă a fetei.

- Hai să vedem ce e şi dincolo!

În încăperea alăturată era o canapea pe care se aflau o pernă, o pătură şi o pijama. Totul era strâns frumos, precum cazarmamentul într-o zi de inspecţie. Mai erau şi un mic birou şi un radiocasetofon. Frigiderul de lângă perete era gol. Nici aici nu era vreo fereastră.

Kostas controlă sertarele biroului. Când îl trase pe ultimul tresări.

-Patroane, aici e un pistol!

Criminalistul se apropie şi aruncă o privire. Imediat pufni cu dispreţ.

-Doamne, cu ce ţi-am greşit?

Luă cu o batistă pistolul şi-l îndreptă spre Kostas.

-Stai blând, Patroane!

Papanicolau apăsă, însă, pe trăgaci. La capătul ţevii se ivi o flacără.

-Sărace Kostas, sărace! N-ai mai văzut până acum brichete în formă de pistol?

Ticul lui Kostas se accentuă subit.

Inspectorul-şef apăsă pe clapeta PLAY a radiocasetofonului. Imediat uită de durerea de burtă auzind binecunoscuta Barcarolă a lui Offenbach.

- Trebuie să ascultăm ce e pe casetă, se scuză el. Poate fi ceva important.

În baie zăceau, claie peste grămadă, mulţi saci de plastic, plini şi legaţi la gură. De-abia aveai loc să te mişti din pricina lor.

- Ia vezi ce-i în ăştia!

Danos dezlegă sfoara unuia dintre ei. Un miros pestilenţial se răspândi îndată, mutându-le nasurile din loc.

- Căcat! Închide-l!

Danos execută ordinul, după ce aruncase înăuntru o scurtă privire.

- Sunt sticle, borcane, cutii de conserve şi resturi de mâncare.

Papanicolau păru dintr-odată a nu mai avea răbdare.

- Continuă să fotografiezi fiecare colţişor. Eu o să stau de vorbă cu domnul avocat. Trage cu urechea şi la aparat – poate pe casetă nu e numai muzică. După ce termini, ia blestematul ăla de manuscris, sau ce naiba o fi, şi sigilează încăperea.

- Iau şi coala din maşina de scris?

Privirea inspectorului şef fu mai grăitoare decât orice vorbă.

- Bine, bine, iau şi coala aia, zise iute Kostas Danos, preîntâmpinând o nouă furtună.

Stăteau faţă în faţă, în două fotolii din bibliotecă. De-abia acum Papanicolau se uită cu atenţie la avocat. N-avea mai mult de şaizeci de ani, purta ochelari cu rame de aur, un ceas Rollex şi un costum de firmă, pantofi comozi, cu tocul jos.

Oare câte mii de euro câştigă pe oră? Papanicolau de-abia se abţinu să nu-l întrebe direct.

Numai de-al dracului îşi mângâie sacoul pe care îl purta de câţiva ani. Nu se învrednicise nici măcar să-i descoase buzunarul ăla. Celălalt se prefăcu a nu-i observa gestul.

- Domnule Cristodulo, să începem cu începutul.

- Cu el să începem.

- De ce aţi venit aici? Din întâmplare?

- Nu, iată cum stau lucrurile... Cel mai important client al meu a fost domnul Sakis Pascalidy. Proprietarul insulei pe care ne aflăm.

Inspectorul şef de-abia se stăpâni să nu fluiere uşor de uimire. Hârşit în multe, celălalt îşi dădu seama ce efect avusese dezvăluirea asta.

- Da, Sakis Pascalidy, repetă avocatul cu aroganţă.

- Armatorul?

- Armatorul, bancherul, proprietarul unei uzine de automobile, al unui combinat siderurgic, al unei rafinării, dezvoltatorul imobiliar, filantropul... De fapt, având o activitate atât de complexă, casa mea de avocatură se ocupa mai ales de afacerile dânsului, timpul nu ne permitea să onorăm şi cererile altor clienţi. Încheiam contracte, rezolvam litigii, deschideam şi închideam firme, acordam consultanţă...

- Mare păcat că s-a pierdut. Am auzit că avea o minte strălucită, şi era şi un om cumsecade.

- Era ca pâinea caldă. Şi ştia să facă bani. Avea un formidabil talent de a-i înmulţi. Şi era cinstit. Nu se băga în afaceri litigioase, oricât de mare profit i-ar fi adus.  Nimeni n-a avut ce să-i reproşeze vreodată. Nu şi-a făcut averea dând ţepe.

Tăcură amândoi, gândindu-se fiecare la altceva. Papanicolau derula în minte secvenţele pe care le văzuse la toate televiziunile, în care reporteri precipitaţi anunţau lumii tragicul sfârşit al miliardarului Sakis Pascalidy într-un accident de elicopter. Cât trecuse de-atunci? Mai bine de un an, dacă nu cumva aproape doi.

- Nu mai ţin minte unde s-a petrecut accidentul.

- Chiar deasupra mării. Elicopterul în care se afla se îndrepta spre insula asta.

- Ca să vezi...

- Nu mai fusese demult aici. Intenţiona să-şi ia o vacanţă mai lungă. Vroia să facă şi nişte transformări.

- Când aţi vorbit ultima oară cu el?

- Cu o zi înainte de accident. La telefon. După câte mi-a spus în ziua aia, avea gânduri mari cu insula asta. Nu i-am priceput prea bine proiectul, mi-a dat de înţeles că vroia să fondeze aici un fel de complex cultural, în care să adune elite mai puţin ştiute din toate domeniile literaturii şi ale artei, urma să mai discutăm despre asta...

Papanicolau părea să-l asculte fără prea multă atenţie. Fruntea lui încreţită îl arăta muncit de gânduri.

- Tabloidele au insinuat la vremea aia că ar fi putut fi vorba de o mână criminală.

Avocatul pufni cu dispreţ.

- Tabloidele! Tabloidele inventează vrute şi nevrute numai ca să se vândă. A fost un nenorocit de accident. Mai ţineţi minte ce s-a întâmplat cu un Concorde în 2000? Cel mai frumos avion din câte s-au construit vreodată începuse manevrele de decolare. Un cauciuc de la trenul de aterizare a explodat, nimerind pe o lamelă de titan căzută pe pistă de la alt avion. Aparatul s-a ridicat, dar o bucată din cauciucul ăla păcătos a lovit rezervorul de combustibil şi l-a fisurat, şi a rupt şi un cablu electric, care a început să producă scântei. Trenul de aterizare n-a mai putut fi retras, aparatul n-a mai reuşit să ia înălţime şi s-a înfipt în flăcări într-un hotel de lângă Paris. Vedeţi ce înseamnă ghinionul? Au murit peste o sută de oameni în accidentul ăla, din pricina unei blestemate de lamele de titan.

 

Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Crime Scene Publishing

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO