Oricât ar părea de ciudat, forţând legile consecuţiei (crono)logice, titlul acestei cronici îmi pare adecvat pentru romanul Tache de catifea* al lui Ştefan Agopian. Un altul posibil, şi mai explicit, ar fi fost Amintiri din viitor, care ar fi deplasat însă discuţia spre zona science-fiction.
Apariţie cu totul insolită în peisajul literar al anilor '80, pe un teren prozastic altfel deschis experimentelor livreşti, Tache de catifea a luat prin surprindere critica de întâmpinare, repliată abia după verdictul hârşitului degustător Paul Georgescu.
Romanul - se vede mai bine astăzi - şochează deopotrivă prin structură, perspectivă şi scriitură. Prima este mobilă, deschisă, complexă şi derutantă ca la maeştrii modernismului epic (Faulkner e primul nume la care mă gândesc), dar răsucită, în punctele-cheie, într-o postmodernă bandă a lui Möbius. Despre perspectiva auctorială ar fi reductiv să spun că este răsturnată. E mai degrabă un joc deconcertant, însă extrem de bine controlat, de perspective. Ştefan Agopian îşi construieşte şi deconstruieşte ficţiunea interferând planurile temporale şi făcând personajele să trăiască vieţi cărora le cunosc deja finalul şi traiectoria. Toate aceste subtilităţi de compoziţie şi nexuri vizionare, puse în ecuaţia unei filozofii a deşertăciunii, de Ecclesiast, sunt absorbite într-un limbaj artistic de mare rafinament, mixând codurile lingvistice şi istorice. Cu întâmplări încă neîntâmplate, dar bine ştiute, şi cu un modernism manierist exhalând parfumul şi otrava vechilor cronici, Tache de catifea e un poligon al dislocărilor, rupturilor şi reinserţiilor, o sumă de contradicţii integrate la un nivel superior.
Eroul titular, boiernaşul de ţară îmbrăcat într-un costum de catifea şi cu o eşarfă de mătase verde la gât, ce-i dă un aer tineresc, a trecut prin multe. Tatăl îi rânjeşte încă, în memorie, din parul în care i-a fost înfipt capul, despărţit de trup de nişte insistenţi pasvangii, la 1803. Mama, o aventurieră după toate probabilităţile, a murit şi ea de mâna unui ucigaş, aşa zicând, individual, un serial killer mai înspăimântător decât cei din filmele americane: Mamona cel Tânăr. Dar, înainte de acest sfârşit violent, figura maternă nu se colorează în tradiţionalele nuanţe trandafirii. Fiindcă, după moartea soţului, aventuriera şi-a continuat aventurile matrimoniale: s-a însoţit cu Mamona cel Bătrân, apoi cu Vaucher Franţuzul, care, în colaborare cu Mamona cel Tânăr, l-a strangulat pe tatăl acestuia. Seria de omoruri en famille se lungeşte monstruos precum în istoriile cu reglări de conturi ereditare de la vârful Imperiului Otoman, patul morţii devenind parte a alcovului. După ce Mamona cel Tânăr, contraponderea demonică a lui Tache Vlădescu, îl face să dispară şi pe "guvernorul" Vaucher, vine rândul matroanei mereu disponibile. O dată lichidată şi aceasta, Tache de catifea se poate pregăti să ilustreze condiţia victimei.
Asemenea înlănţuiri de fapte sângeroase intră în regula epocii, nefiind un semn al patologiilor criminale, ci un aer al timpului. Invaziile, pogromurile, tortura, omorul de zi şi de noapte, ciuma şi alte blestemăţii survin periodic, ba chiar frecvent, sistematic. Mălura, moşia lui Tache ocupată succesiv de tot felul de stăpânitori (cu atât mai temperamentali cu cât sunt mai vremelnici), este o Valahie în mic, siluită alternativ ori concomitent de turci, ruşi, austrieci. Şi, nu în ultimul rând, de către domnitorii ei... Autorul nu şi-a propus să facă o cronică istorică literaturizată, în maniera inegalabilă a lui Sadoveanu. El vrea să reţină, din acest context convulsionat şi violent, sensul în care curg destinele individuale şi atmosfera dominantă. S-a vorbit până la saţietate despre abulia eroilor lui Ştefan Agopian, despre nepăsarea, indiferenţa, melancolia şi tristeţea lor. Dar acestea sunt mai mult contextuale decât structurale; determinate, provocate, nu apriorice. Sila de a acţiona, amânarea la nesfârşit a gestului iniţiator, greaţa de eveniment se datorează tocmai acestei supraaglomerări de evenimente tragice. Sufocate de trepidaţia infernală a timpului istoric, personajele se retrag în spaţii închise, ocrotitoare (până la proba contrarie), în conversaţii prelungite artificial, în somn şi în visare. Preştiinţa lor nu le aduce nici o bucurie, devenind de-a dreptul insuportabilă. Să vedem un fragment edificator: "Intrând în casa noastră în anul 1812, într-o joi, Vaucher a început prin a-l bate pe Mamona cel Tânăr sub privirile mele şi ale mamei mele nepăsătoare şi a sfârşit în anul 1821, în ziua sfântului apostol Simon Zilotul şi a cuviosului Ischie, omorât fiind de către Mamona cel Tânăr, ucenicul său necredincios. Numai că toate astea sunt departe şi încă de neînchipuit. Dar nu atât de neînchipuit încât, ieşind din băltoaca lui şi apropiindu-se de Mamona cel Tânăr pentru a-l lovi, să nu-mi închipui că peste puţină vreme mă va lovi şi pe mine şi atunci, închizând ochii, apăsându-mi pleoapele peste privirea din ei, frica şi nepăsarea m-au cuprins, precum şi gândul că într-o zi cineva îl va omorî pe Vaucher şi ştiind că nu eu o voi face, am ştiut şi cine. Şi poate că stând în băltoaca lui, Vaucher a ştiut şi el, arăta în orice caz ca unul care ştie, dar sperând că totul va fi altfel până la urmă. Fiindcă nimeni nu poate să creadă că tot ce face, chiar şi cel mai mărunt gest, îl va duce până la urmă la groapă. (...) mama şi cu Vaucher, ştiind, sperau să nu se întâmple întocmai. Fiindcă atât mama, cât şi Vaucher sperau ca eu şi cu boier Lăpai şi cu Piticul, în orice caz, eu, şi de abia pe urmă ceilalţi doi, să-l omorâm pe Mamona cel Tânăr. Nu numai că nu l-am omorât, dar, în afară de mine, este ultimul dintre noi care mai trăieşte. Şi acum dă târcoale casei mele, chiar în noaptea asta când scriu aceste rânduri, el şi cu oamenii lui au fost aici sau numai oamenii trimişi de el să mă omoare. I-am hăituit şi i-am prins şi acum este iar linişte şi iarnă şi noapte.".
Momentul de respiro, al redactării, va trece repede. S-a consumat, de fapt, de o bună bucată de timp, fiindcă, în introducerea romanului, Tache de catifea e "mort şi îngropat şi uitat de multă vreme, de atunci, de când, într-o zi oarecare din vara anului 1848, Mamona cel Tânăr mă va omorî.". Alternanţa timpurilor verbale este uluitoare, forţând gramatica pentru a integra, într-o aceeaşi structură narativă, ceea ce s-a întâmplat mâine, ceea ce se va întâmpla ieri. Viitorul a fost deja parcurs, trecutul va fi proiectat în scene vii şi făcut relativ impredictibil, iar prezentul este în Tache de catifea o funcţie a actualizării, mai puţin o iluzie realistă. Capitolele romanului sunt într-adevăr secvenţe ale unei istorii integratoare, numai că distribuţia lor nu e serial-cronologică, urmărind şi marcând cauzalitatea. Ştefan Agopian le amestecă bine, ca pe un pachet de cărţi de joc, împărţindu-le apoi cititorilor, cu "explicaţii" în avans şi în abundenţă care derutează şi mai mult. La a doua lectură însă, realizăm că jocurile sunt făcute, că toate aceste figuri avansate şi retrase printr-un fel de prestidigitaţie epică au un număr finit, câteva culori, valori diferite, dar bine precizate în convenţia-cadru.
Simptomatic, revoluţiile nu schimbă nimic din mecanica aceasta implacabilă a existenţei omeneşti. Mişcarea lui Tudor Vladimirescu sfârşeşte în derizoriul unor cete de panduri "cheflii şi batjocoritori", iar revoluţia de la 1848 reprezintă o nouă ocazie pentru ca Ucigaşul să tranşeze partida cu Victima. Surprizele frumoase fiind excluse, miza personajelor neispitite de partea întunecată a lumii este de a stoarce plăcerea de unde se poate. În primul rând, din amânarea faptelor care - o ştiu prea bine - intră în dinamica ducând la deznodământ.
Tache de catifea e astfel un roman memorabil al suspensiei ce substituie suspense-ul, al parantezelor şi digresiunilor, tratativelor şi pertractărilor infinite. Când nu vorbesc alandala, fiecare cu gândul la ale lui, precum eroii caragialieni, stăpânii şi servitorii Mălurei, ca şi prietenii din trio-ul tragicomic Tache-Lăpai-Piticul, se agaţă de orice prilej pentru a prelungi cât mai mult "comunicarea", colocviile. Acestea nu trebuie să ducă nicăieri, ci, dimpotrivă, să suspende, să fractureze, să perturbe vectorul cauzal. Aventurile celor trei personaje (grup dominat, nu întâmplător, de un Pitic ceva mai întreprinzător) au aceeaşi structură oximoronică şi abstrusă. Ar fi picareşti, dacă personajele ar binevoi să treacă la acţiune, să participe efectiv la momentele prezentului, influenţându-le pe acestea printr-o conduită a deciziei. Dar, la ce bun? "Mirosea a încins şi a praf, aşa cum miroase pe un drum pe care n-ai plecat încă, şi e zi şi e cald şi ţi-ai ridicat piciorul, dar nu l-ai aşezat încă, te afli într-o mişcare suplă şi veselă şi nu ştii că, atunci când îl vei aşeza, totul va începe într-o urnire continuă şi nesfârşită. Şi într-o parte albind, zidurile casei tale şi zgomotele liniştitoare pe care le ştii acolo şi uşor depărtate şi triste. Se gândi la toate acestea, dar ca şi cum pasul acela, primul, ar fi fost ultimul.".
În finalul romanului, melancolicul Tache de catifea, îndreptând pistolul spre unul dintre răufăcători, "încet şi necontenit începu să apese pe trăgaci". O carte excepţională se rotunjeşte şi se încheie - fiindcă istoria însăşi s-a încheiat deja - înainte ca glonţul să pornească pe ţeavă.
Ştefan Agopian, Tache de catifea, roman, ediţie definitivă, în Opere, I,prefaţă de Eugen Negrici, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 744 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
