Ziarul de Duminică

Inteligenţa pe înţelesul tuturor/ de Felix Nicolau

Inteligenţa pe înţelesul tuturor/ de Felix Nicolau

Autor: Felix Nicolau

09.09.2011, 00:02 281

Când Horia Gârbea mi-a dăruit volumul de poeme pantera sus, pe clavecin (Editura Tracus Arte), i-am spus că îi preţuiesc inteligenţa. Răspunsul a fost că el speră ca în poezie să i se observe şi sensibilitatea. Şi mă gândeam că arta fără inteligenţă nu poate ajunge decât până la sirop sau reţete comerciale penibile, aşa cum a ajuns mai toată civilizaţia noastră. Inteligenţa este sigur că nu poate plictisi. Pe de altă parte, e adevărat că inteligenţa de una singură poate crea focuri de artificii - spectacol superficial. Gogoriţa este însă alta. Aud de atâtea ori că inteligenţa ascuţită este un handicap pentru artist. E limpede că inteligenţa înseamnă luciditate, iar luciditatea împinge la cinism. "Câtă luciditate, atâta dramă", decreta Camil Petrescu. Şi totuşi, de ce un om fără inteligenţă nu ar putea fi şi sensibil? Pentru că, aşa cum bine ştim, există două tipuri de inteligenţă: una pragmatică şi alta artistică. Bineînţeles, nu dau doi bani pe această dihotomie. Cine are inteligenţă artistică, o posedă şi pe cea pragmatică, numai că, de multe ori, ea i se pare rudimentară, vulgară. Aşa cum un afacerist de succes, care vede lumea în procente şi profit, nu poate fi decât un nătărău care se crede nemuritor şi refractar la frumos. De parcă banii ar avea şi alt scop decât sporirea frumosului.

Aşa că îl asigur pe poet că ascuţita lui inteligenţă nu impietează în niciun fel asupra dozei de sensibilitate a cărţii. Ba din contră, ea păzeşte versurile nostalgice de pericolul însiropării. De exemplu, în ciclul trecătorul din Karoma spaţiile şi vremurile se încalecă întru amuzantă relativizare postmodernă: "cine e ăsta să meargă la efiria/mai aşteaptă nu te sfătuim/e departe pericole/ce ştii tu despre asta,/mai bine ia-ţi un bilet/pentru motru pentru mizil/unde-am ajunge dacă/am ajunge toţi la efiria/cer un bilet pentru efiria/mă huiduie mă gonesc mă lovesc/toţi călătorii impiegaţii acarii//cum ţi-ai petrecut vacanţa/mă întreabă indiferent/marele inchizitor/am fost în efiria" (călătoria). Fiecare voiaj devine un pelerinaj la Mecca într-o noapte de decemvrie. Însă hai să fim contemporani, să părem cool şi cu picioarele pe pământ. Şi totuşi, finalul de la milioane de dimineţi aduce cu ultima mişcare a Simfoniei a IX-a de Beethoven, exploziv şi zen, totodată: "la capătul străzii/răsare soarele/şi gara se înroşeşte/ca o negustoreasă pudică//în fiecare dimineaţă/aflu că dacă ar fi ea/ultima din viaţa aceasta/dincolo de calea ferată/mă aşteaptă milioane de dimineţi" (milioane de dimineţi).

Titlul se reflectă în poeme de cărţi de colorat ("ce viaţă dulce/să fii hipopotam bătrân/într-un circ/de provincie") încheiate naturalist, neaşteptat pentru spiritul acid-ludic al autorului ("ce bine e să fii bătrîn/să nu mai ieşi în arenă/nici măcar duminica//să miroşi şi tu a putregai/a hipopotam bătrîn/atît de tare/încât toţi să te lase în pace" - menajeria).

Alt aspect plăcut este claritatea meditaţiei, sintaxa limpede. Poetul nu se ruşinează să exprime simplu ceea ce îl uimeşte/întristează. Hotărât lucru, Horia Gârbea nu face parte dintre poeţii muzicali care bat ritmul cu mâna/piciorul în timp ce recită. O muzicalitate absolută, în care înţelesul devine inutil. Filmul pe care l-am mai văzut este unul ne-experimental, dar care te pune pe gânduri: "păcat că nu poţi muri/decât o singură dată/cînd şi cele mai proaste/spectacole au parte/de repetiţii//ce-o fi fost în capul lui dumnezeu cînd/ne-a dăruit o singură moarte". Deşi pare atât de simplu, mă gândesc ce discuţie s-ar putea încinge pe marginea acestui poem în contrast cu disperarea eminesciană de a nu obţine moartea definitivă, ci doar simulacrele ei.

La fel, întrebarea, poemul celor două pisici alintate, una albă, alta neagră - asemenea celor doi corbi din mitologia nordică ce dau roată frunţii lui Odin - se încheie în suspans premonitor, nu în poantă: "amîndouă se alintă/rotesc cozile/mulţumindu-mi pentru/hrana zilnică şi/din priviri/amîndouă mă întreabă/cînd/cînd".

Simplitatea construcţiei şi a imaginii este condimentată, totuşi, cu senzaţii bogate, mereu problematizate, împinse dincolo de descriptivismul tranzitiv: "cel mai mult/îmi plăceau omizile/îmi cădeau în păr şi/pe braţe/cădeau din cireşul/atunci tînăr şi/nu le striveam pe toate/deşi îmi plăcea/mirosul lor terciuit//pe cîteva le păstram/pe cele mai groase/le puneam în gură şi/ nu le mîncam ci le lăsam/să le simt perişorii pe limbă/pînă se umezeau/bine de salivă/şi nu-mi mai erau/de folos" (eu şi omizile).

Sincer să fiu, sunt surprins de forţa, delicateţea şi varietatea poeziei lui Horia Gârbea. De la un autor jucăuş şi mordant ar fi, teoretic, de aşteptat o singură direcţie. Parabolele lui sunt pline de miez şi spectaculoase scurt-metraje. Bunăoară, pînă sus: "mi-a spus: fiul meu/ia puşca asta/nu uita trepiedul pentru ea/mai ia aceste patruzeci de cutii/cu câte patruzeci de cartuşe şi/gîndeşte-te cum ai să le duci pînă sus/că în spate ai sacul cu grenade/iar pe faţă ai masca". O minunată lecţie de simplitate şi de claritate a construcţiei, în spatele cărora se deschide un peisaj semantic cu puternice forme de relief. De citit, l-am citit cu lejeritate. Când a fost vorba să scriu, însă, am avut nevoie de suportul sonor al simfoniilor lui Anton Bruckner - un compozitor peste măsură de nesurâzător.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO