• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

INTERVIU / Mihaela Mihai: “Artiştii, dacă se plâng astăzi, nu au decât ce merită”

INTERVIU  / Mihaela Mihai: “Artiştii, dacă se plâng astăzi, nu au decât ce merită”


- Cum a apărut hotărârea de a obţine postul de preşedinte al Uniunii Artiştilor Liber Profesionişti din România?

- Eu am promis că fac o lege. Am făcut-o. Numai eu ştiu cât m-a costat şi ce m-a costat. În plus de asta, am mai luptat încă un an şi jumătate ca să o văd pusă în aplicare - şi este pusă în aplicare! Când au trecut cei patru ani în care mi s-a terminat mandatul de preşedinte al sindicatului, am căutat cu orice preţ să pun pe altcineva acolo, pentru că nu este visul vieţii mele să fiu lider sindical! M-am folosit de această poziţie pentru că legea sindicatelor îmi dădea dreptul să am iniţiativa legislativă, să propun o lege în Parlament. Pentru asta am ocupat acest post. Hotărârea a venit din întâmplare! Mi-au vorbit unii despre un sindicat care fusese construit pe hârtie, la Tribunal, cu vreo trei ani şi jumătate înainte, sindicat care dormea într-un sertar, pentru că nu făcuse nimeni nimic. Elena Cârstea fusese numită preşedinte atunci când acest sindicat a fost creat. Cineva mi-a zis: "Hai, dom'le, să-l resuscităm, e păcat, e deja constituit la Tribunal, formalităţile sunt făcute, hai să-i dăm viaţă!" Bun. Şi m-am uitat în dosar să văd cine era în consiliul de conducere, am dat telefoane şi am zis acelaşi lucru: "Haide, măi, să ne apucăm de treabă!" Asta se întâmpla în 2001, în condiţiile în care sindicatul stătea în sertar de trei ani şi jumătate, nu avea cont în bancă, nu avea sediu, nu avea niciun leu cotizaţie - avea zero activităţi! Punct! Nişte hârtii într-un sertar! Atunci, artiştii au venit şi au spus: "Dom'le, dacă Mihaela Mihai preia preşedinţia, noi revenim. Altfel, nu!" Probabil vedeau, din felul în care discutam, că eu cam ştiu despre ce vorbesc şi sunt sigură pe ce spun. În general, când ne întâlnim, ei discută între ei în contradictoriu pe nişte teme, eu tac, stau şi ascult, şi deodată vezi pe unul care zice: "Uite, dom'le, dacă nu mă crezi, întreab-o pe Mihaela!"

- Ce speraţi dumneavoastră de la acel sindicat, care erau planurile, ce mai aveaţi trecut pe listă?

- Eee, mai erau multe de făcut! Multe de făcut! Dacă artiştii ar fi fost mai solidari, poate că aş fi continuat. Dar pe ei nu i-a interesat decât cariera lor! Măi, dacă nu veneau nici măcar o dată pe an la adunarea generală?! Dacă voiam să fac un miting, nu veneau! Am sunat o dată, am vorbit cu 200 de artişti, au promis o sută că vin - însă la miting au venit şase! Nu se poate aşa ceva, nu se poate! Artiştii sunt foarte invidualişti şi nu au deloc noţiunea de breaslă, de comunitate. De fapt, în general, românii au pierdut noţiunea de comunitate. Aşa că am decis ca, pentru onoarea mea, să mă ţin de cuvânt şi să duc mandatul până la capăt, cu foarte multe sacrificii şi multă suferinţă. Artiştii, dacă se plâng astăzi, eu am ajuns să spun că nu au decât ce merită! Punct! Pentru că nu au fost alături de mine, m-au trădat! Au fost doar câţiva - culmea, cei mai solidari au fost lăutarii, ţiganii lăutari! Dar, altfel, ăştia mari, numai fiţe si minciuni, promisiuni deşarte!

- Aţi fost dezamăgită de artiştii români?

- Foarte! Foarte! Eu am vrut să modific legea aia şi am mai muncit şase luni ca să gândesc fiecare virgulă, ca să restructurez toată legea şi să o fac! M-am dus cu ea în Parlament şi am prezentat-o, a intrat în Comisia de Cultură a Senatului, unde era Adrian Păunescu! M-am rugat de ei, am dat telefoane, am vorbit cu Beligan, am vorbit cu Florin Piersic, erau în repetiţii amândoi! "Vă rog, haideţi, veniţi cu mine, la ora cutare, la Parlament, nu aveţi nevoie de nimic!" - "Păi nu ştim despre ce este vorba, n-am citit!" - "Dar nici nu e nevoie să spuneti ceva, spuneţi că aveţi încredere în mine şi că îmi susţineţi legea!" Lege prin care eu ceream bani mai multi şi pentru ei, de fapt! Şi mi-au zis: "Da, sigur că da, venim, sună-ne peste o oră şi venim!" Şi din clipa aia n-au mai răspuns la telefon. N-au mai răspuns la telefon şi am sunat de zeci de ori dup-aia. Şi ştiau că e numărul meu, apărea pe ecran. E clar, asta nu-i trădare?!"

- Practic, simtiţi că aţi fost trădată chiar de colegii de breaslă.

- Absolut, absolut! Şi de aia am ajuns să zic: Artiştii români, dacă nu sunt multumiţi, nu au decât ce merită! Mi-a spus odată un francez, când eu mă plângeam de nu-ştiu-ce. Mi-a zis: "Ţine minte că în viaţă ai întotdeauna ceea ce meriţi!" Dar vezi că nu în sensul pe care îl folosim noi în România, meritul: "Uite ce grozav sunt, sunt inteligent, deci merit!" Nu. A merita, la francezi, înseamnă a face ceea ce trebuie pentru a obţine lucrul pe care îl doreşti! Dacă artiştii români nu au făcut ce trebuia ca sa obţină mai mult decât au acum, să nu se plângă!

- Cum aţi gândit această lege, cum a ajuns să fie un fapt real?

- Cu legea asta, eu am creat un drept de la zero, pentru că nu exista. Timp de 45 de ani, artiştii liber profesionişti au funcţionat oficial cu atestat de liber profesionişti, s-au reţinut automat impozite de cinci-şase ori mai mari decât se reţineau salariaţilor din toata ţara, procentual vorbind. Dar nu a existat niciodată o lege care să dea nişte drepturi sociale în schimbul acelor impozite. Tot timpul noi întrebam: "Dom'le, da' noi de ce nu avem?" Şi ni se răspundea: "Noi am vrea să vă dăm, dar dacă legea nu ne dă voie?" - "Păi dacă nu e lege, să o facă cineva! Faceţi legea!" Nu a făcut-o nimeni. Eu am plecat din ţară şi am aflat că doamna Dina Cocea, care era o foarte mare actriţă - a fost preşedinta Asociaţiei Oamenilor de Teatru şi Muzică -, a încercat foarte mult să schimbe lucrurile. Mi se pare că era membră în Adunarea Naţională, alături de Beligan, care a fost şi el membru în Adunarea Naţională pe vremea lui Ceauşescu. A încercat doamna Dina Cocea - dar nu a reuşit să obţină o lege pentru ca artiştii să aibă pensii. După aceea, am auzit că şi Aurelian Andreescu a încercat să facă ceva în sensul ăsta - n-a reuşit nici el. M-am întors în ţară, m-am întâlnit cu Horia Moculescu şi mi-a zis: "Ce mai încerci şi tu să faci chestia asta? Eu am încercat şi am vorbit şi cu cutare, şi cu cutare, şi cu ministrul cutare - nu se poate face aşa ceva!" Şi am zis: "Bine, eu încerc!" Ca să îmi dau seama după aceea că marea diferenţă a fost următoarea: ei au încercat să obţină de la alţii, să facă alţii legea! Ori eu am făcut-o singură! Am pus mâna pe carte şi am făcut-o, am scris-o! Şi tocmai ca să nu cer lucruri care să fie în disonanţă cu legislaţia românească, am consultat şi o directoare de la Ministerul Muncii, cu care m-am înţeles foarte bine. Şi am muncit pas cu pas. Eu voiam lucruri despre care ştiam, din Franţa, că există ca drepturi pentru artiştii francezi - dar ele nu erau neapărat compatibile cu legislaţia românească. Deci trebuia mereu să navighez printre ele. Aşa că am scris legea, efectiv!

- Acuma care este situaţia Uniunii Artiştilor Liber Profesionişti?

- Legea functionează, artiştii îşi iau banii, din iunie 2006 au început să intre în plată primii artişti. Pe urmă au tot venit dosare noi, dosare noi… am creat comisia de punere în aplicare a legii mele, am condus-o, am pus-o pe picioare… Am luptat, a fost ingrozitor, a fost mai greu să o pun în aplicare decât să o fac, propriu-zis, pentru că l-am avut pe Adrian Iorgulescu, care era Ministrul Culturii în acea perioadă. Şi care, nu ştiu dacă din considerente politice, dar… am fost în război cu el şi mi-a pus atâtea frâne ca această lege să nu intre în aplicare, ca să nu intre artiştii în plată, încât am consultat un avocat şi am depus plângere la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru abuz în serviciu. Şi am făcut o conferinţă de presă, iar când el a aflat de chestia asta, într-o săptămână s-au rezolvat toate problemele! Şi tot ca mine a ieşit! Iar legea este pusă în aplicare! Dar eu mi-am tocat nervii, pentru că eram singură!

- Ce greutăţi aţi întâmpinat, de-a lungul carierei, numai pentru că sunteţi femeie?

- Limitele bărbaţilor. Propriile lor limite, nu ale mele. Limitele lor. Şi asta o să o spun întotdeauna şi am spus-o chiar şi în Parlamentul European, pentru că anul trecut, de 8 martie, am fost invitată la un seminar pe tema egalităţii de drepturi! Acolo am vorbit în numele delegaţiei române şi am făcut o impresie foarte proastă, pot să-ţi spun, pentru că am început prin a le spune doamnelor: "Dacă femeile suferă din cauza acestor inegalităţi dintotdeauna, primele vinovate sunt femeile!" Femeile! Dacă noi ne-am creşte copiii într-o mentalitate de egalitate şi băieţii pe care îi naştem i-am creşte în spiritul unei egalităţi de drepturi şi în respectul femeilor din jur, atunci n-ar mai fi probleme! Dacă noi ne-am creşte fetele în ideea ca sunt egale bărbaţilor şi că de fapt nu există problema, ar fi mai bine!

- Multe femei avansează în carieră pe baza relaţiilor intime cu superiorii lor.

- Nu, asta e o chestie veche de când lumea…

- Dumneavoastră vi s-a propus aşa ceva?

- Bineînţeles. Bineînţeles. La începutul carierei chiar m-am supărat. Pentru că mi s-a spus: "Dacă vrei să faci emisiunea cutare, dacă vrei să intri nu-ştiu-unde, trebuie să fii amanta mea!" Şi atunci, reflexul meu a fost năvalnic: "Du-te-n…!" Uite că-mi place cuvântul ăsta, a venit spontan! Reflexul a fost năvalnic, adică m-am ridicat şi am spus: "Dacă-i vorba pe aşa, chit că nu mai intru niciodată în viaţa mea în televiziune, eu aşa ceva nu fac!" E o chestiune de demnitate! Am trântit uşa şi am plecat! Dar concret, am trântit uşa! Apoi am fost invitată din nou, fără niciun comentariu, să revin la emisiunea respectivă, iar persoana aceea nu mi-a mai cerut niciodată aşa ceva şi s-a purtat foarte respectuos!

- În 1974 aţi semnat un contract pe şase ani cu casa de discuri Philips din Paris. În ce fel era diferit acel contract de modul în care eraţi obişnuită să lucraţi în ţară, ca artist român?

- În primul rând, în România nu exista ideea de contract cu casele de discuri. Era o singură casă de discuri, care era de stat şi nu făceai niciodată contract cu ea. Te invitau, înregistrai un disc, îţi făceau o sumă fixă pe numărul de piese pe care le înregistrai şi se termina! Nu aveai nici măcar procent la vânzare, la numărul de discuri vândute! Iar eu, acolo, am descoperit toate detaliile astea şi eram foarte stresată, pentru că eu nu ştiam să îmi apăr interesele! Nu eram deloc pregătită pentru aşa ceva! Eu proveneam dintr-o cu totul altă lume, o altă planetă, şi nu mă simţeam în siguranţă! Artiştii români nu erau absolut deloc pregătiţi pentru ceea ce se întâmpla în afară! Eu nu ştiam cum arăta un cec de bancă, să îl semnez, cum arăta un cont în bancă, nu avusesem un cont în bancă niciodată, în România nu exista asa ceva! Am avut primul meu card de credit în 1978! A trebuit să învăţ să trăiesc din nou într-o altă lume, într-un alt sistem, de la cel mai mic detaliu până la lucrurile cele mai importante! Noroc că l-am întâlnit pe tatăl fetei mele, care e francez şi care, sub atitudinea asta protectoare, m-a ajutat. Pentru că eram complet pierdută şi descoperită într-o lume în care nu mă descurcam! Dar asta se întâmpla cu toţi artiştii români care cântau în afară: toţi erau blocaţi de şocul ăsta cultural! Dacă Gheorghe Zamfir a venit la mine la Paris, ne-am întâlnit cred că prin 1990. Şi mi-a adus un morman, dar un morman de dosare, fiecare reprezentând un proces cu o altă casă de discuri. El, în inconştienţa lui de artist român, a semnat contracte de exclusivitate mondială - subliniez, exclusivitate mondială înseamnă că nu mai înregistrezi timp de şase ani, sau cât durează contractul, cu nicio altă casă de discuri din lume! Nu ai dreptul, te angajezi! Iar el semnase contracte de exclusivitate mondială cu toate casele de discuri! Normal că l-au dat in judecată, nu? Habar n-avea! Deşi era de ani de zile acolo. Nu-i uşor, să ştii, să te integrezi în afara ţării, nu numai pentru că concurenţa e mare din punct de vedere artistic. Ci şi pentru că este o cu totul altă cultură!"

- Aţi luat cuvântul aici, în ţară, la momentul respectiv, ca să vă exprimaţi dezaprobarea referitor la felul în care erau plătiţi artiştii?

- Am cerut ca Ministerul Culturii să organizeze o şedinţă cu toţi cântăreţii şi compozitorii de muzică uşoară. Şi ne-au adunat pe toţi, pentru că eu am cerut chestia asta! Am spus: "Hai să vorbim pe faţă, hai să discutăm, situaţia nu mai poate continua aşa, hai să căutam o soluţie împreună!" Demersul meu era foarte transparent şi foarte normal. Am spus: noi plătim impozite, nu avem niciun fel de drepturi în schimbul acestor impozite, nu avem o uniune de creaţie! Compozitorii au uniunea de creaţie care protejează intereseze lor. Scriitorii, artiştii plastici, arhitecţii - numai noi nu avem! Nu avem nimic care să ne protejeze şi totuşi impozite plătim de 5-6 ori mai mari decat salariaţii - inclusiv în valută! Faceti-ne şi nouă o uniune de creaţie! În plus, aveam o problemă cu Festivalul de la Mamaia. Eu cântam piese care luau premii, dar în concursul de creaţie, adică serveam compozitorul. Dacă compozitorul avea o piesă în primă audiţie, trebuia să i-o cânte cineva, nu? Şi eu i-o cântam. Dacă piesa aia lua premiul întâi, care era 20.000 de lei - pe vremea aia 20.000 de lei erau o avere; şi de obicei îl cam lua Gigi Grigoriu, da? -, bun, eu primeam pentru seara aia 250 de lei brut. Şi rochia mea de scenă mă costa 1.000 de lei, din buzunarul meu. Iar eu încercam să le spun: eu când sunt pe scenă, sunt singură. Compozitorul nu e lângă mine. Eu pot să îi fac piesa mare sau să i-o distrug! Aşa că depinde şi de mine succesul unei piese, nu e numai meritul lui! Şi atunci, dacă ia premiul, nu e normal să împartă câştigul cu interpretul? Şi aici nu era vorba numai de mine, ci de toţi colegii mei, nu? Am luat cuvântul în calitate de interpret, de artist, dar când am ieşit de acolo m-au considerat cap de revoltă şi m-au interpelat: "Da' ce, vrei să faci tu sindicat?" - "Nu m-am gândit la chestia asta, dar ar fi o idee!" Pentru această ieşire, care se întâmpla prin 1972-1973, m-au suspendat şase luni de la radio şi televiziune!

- V-a fost greu să locuiţi atâta vreme la Paris sau a fost o uşurare, într-un fel?

- Nu a fost o uşurare, pentru că eu nu mi-am dorit niciodată să părăsesc România. Eu am dorit să am dreptul, la fel ca Aura Urziceanu, care bătea drumurile şi cânta prin baruri prin America jazz… a scos şi discuri pe acolo, se întorcea în ţară, era frumos primită, iar pleca… şi mare lucru era! Zamfir, la fel! Eu n-am înţeles niciodată de ce ei au putut şi la mine nu s-a putut! Pentru că ei n-au luat niciun fel de poziţie socială, şi-au văzut de interesul lor personal, de cariera lor! La mine, s-a văzut că gândeam şi la altceva decât la a cânta şi probabil că au considerat că pot reprezenta la un moment dat un pericol! Deşi nu, eu nu sunt un pericol!

Eu ştiu că nu am niciun merit în chestia asta, dar m-am născut un copil precoce! Şi mama mea a încercat odată să mă pună la punct, nu ştiu ce discuţie aveam între noi, iar eu îi tot răspundeam, dar într-un mod foarte logic! S-a enervat, pentru că nu mai avea răspuns, şi mi-a spus: eşti de o inteligenţă diabolică, fata mea! Ceea ce pentru ea era un reproş, pentru mine a fost un compliment! Bine, nu cred că sunt de o inteligenţă diabolică, pentru că inteligenţa mea are mereu o trăire foarte pozitivă! La mine până şi invidia - care e un sentiment normal! -, automat, când simt invidia pentru că cineva a făcut ceva foarte frumos sau are ceva foarte bun, pasul meu următor este să imaginez o soluţie care să fie şi mai frumoasă decât ce a făcut persoana respectivă! Niciodată nu îmi orientez energia spre a distruge ceva, ci spre a crea, a construi mai departe! Pentru mine, afectiv vorbind, e preferabil să o pot face cu ceilalţi! Îmi place să lucrez cu oamenii foarte tare, ceea ce e un lucru foarte greu, pentru că nu toată lumea înţelege chestia asta. Şi atunci oamenii se blochează, frânează! Mai ales în România, acesta este un mod de a funcţiona, al românilor, un mod care ne frânează pe toţi, pe noi toţi! Când propui ceva, cuiva, orice, la orice nivel, de la ultimul ţăran la un cap de sus, propui, vii cu o idee: primul reflex, primele cuvinte care le ies pe gură românilor sunt: nu se poate! Şi intru într-o furie neagră: dom'le, de unde ştii că nu se poate dacă nu ai încercat? Încerci! Sunt lucruri pe care chiar nu poţi să le faci, da! Dar atâta vreme cât n-ai încercat, n-ai căutat soluţia, nu ţi-ai înfierbântat imaginaţia ca să cauţi o soluţie, nu ai dreptul să deschizi gura şi să spui "Nu se poate"! Au făcut oamenii de-a lungul istoriei şi pe parcursul omenirii atâtea lucruri extraordinare, care ni s-ar fi părut imposibile şi fac şi acum! Păi nu ajungeam pe Lună dacă nu se putea!

- Şi atitudinea asta a dumneavoastră, împotriva lui "nu se poate", de unde vine? Că doar şi dumneavoastră sunteţi româncă! Vine din educaţie, din firea dumneavoastră sau pentru că aţi petrecut atâta timp în străinătate?

- E din firea mea şi probabil că, atunci când am petrecut timp în afară, am absorbit de acolo ceea ce se potrivea cu firea mea! Şi am găsit, finalmente, confirmările la ceea ce gândeam! Şi acolo sunt frâne, şi acolo sunt oameni proşti, dacă e să o spunem pe şleau! Peste tot sunt! Aş vrea să fiu bine înţeleasă, când spun despre unii că sunt proşti, nu înseamnă că am eu prezumţia de inteligenţă sau că mă consider superioară! Pentru faptul că m-am născut cu o anumită inteligenţă şi cu anumite haruri, vorbesc la plural, pentru că într-adevăr, am mai multe haruri, nu numai cel al muzicii, nu am niciun merit, apriori! Nu am niciun merit, pentru că atunci când te naşti cu un bagaj, nu ai un merit! Meritul începe atunci când începi să munceşti pe aceste haruri şi să faci ce trebuie cu ele! Marele regret al vieţii mele va rămâne întotdeauna că nu am putut face tot ce aş fi putut cu harurile mele! Nu ai timp, nu ai energie, nu ai curaj întotdeauna şi nici nu eşti ajutat întotdeauna!

- Acuma ce se întâmplă în muzica românească? Sunteţi în ţară de destul de mult timp, aţi putut să urmăriţi evoluţia muzicii noastre…

- După Revoluţie a fost un fel de dezlănţuire din asta primitivă, de copiere simplistă a muzicii proaste americane - că şi acolo există muzică bună, muzică proastă, ca peste tot. Era mai uşor, toate piesele semănau între ele, cântăreţele aveau voci pe calculator. Iar acuma au început sa apară, totuşi, unii buni. Uite, îmi place piesa asta pe care o cântă Paula Seling pentru Eurovizion, îmi place foarte tare: e frumos scrisă, e bine structurată, are vâna aia modernă, dar consistentă, nu ca alte piese care se vor moderne, dar sunt banale! Şi Paula s-a maturizat, e bună. Acum, e bună!

- Ce s-a întâmplat după ce vi s-a terminat mandatul?

- Am pus în locul meu un individ care tot zicea că este cascador, dar care s-a dovedit a fi o persoană de nimic. Aşa că i-am lăsat locul şi am plecat. Nu vreau să mă bălăcăresc într-o lume care nu este a mea.

- Atunci lumea dumneavoastră care este?

- Lumea mea este lumea oamenilor de bun-simţ, a oamenilor cu carte. Toată vulgaritatea asta care ne înconjoară în România este o agresiune permanentă împotriva bunului-simţ şi o insultă la adresa oamenilor necăjiţi, care muncesc din greu ca să îşi întreţină familiile. Oamenii, după atâţia ani, încă se întreabă dacă eu am mulţi bani sau am puţini; nu va şti nimeni niciodată câţi bani am pentru că urăsc sa-mi etalez bogăţiile. Valoarea mea reală stă în valoarea mea umană, în valoarea mea intelectuală, în talentul meu şi în ceea ce fac bine pentru alţii. Asta este marea mea valoare.

Se spune că marea dramă a femeilor Scorpion este faptul că… nu s-au născut bărbaţi. Cred că, în mare taină, asta este şi tristeţea Mihaelei Mihai şi a multelor sale lupte. Nu i-am spus, dar în alte timpuri, în altă viaţă, mi-o închipui Giuseppe Garibaldi, cu barbă deasă şi cămaşă roşie, în fruntea revoluţionarilor din... America de Sud.

Etichete:

Principalele valute BNR - ieri, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867