Ziarul de Duminică

INTERVIU / Mihaela Mihai: “Artiştii, dacă se plâng astăzi, nu au decât ce merită”

INTERVIU  / Mihaela Mihai: “Artiştii, dacă se plâng astăzi, nu au decât ce merită”
07.07.2010, 15:39 364


-Cum a apărut hotărârea dea obţine postul de preşedinte al Uniunii Artiştilor LiberProfesionişti din România?

- Eu am promis că fac o lege. Am făcut-o. Numai eu ştiu cât m-acostat şi ce m-a costat. În plus de asta, am mai luptat încă un anşi jumătate ca să o văd pusă în aplicare - şi este pusă înaplicare! Când au trecut cei patru ani în care mi s-a terminatmandatul de preşedinte al sindicatului, am căutat cu orice preţ săpun pe altcineva acolo, pentru că nu este visul vieţii mele să fiulider sindical! M-am folosit de această poziţie pentru că legeasindicatelor îmi dădea dreptul să am iniţiativa legislativă, săpropun o lege în Parlament. Pentru asta am ocupat acest post.Hotărârea a venit din întâmplare! Mi-au vorbit unii despre unsindicat care fusese construit pe hârtie, la Tribunal, cu vreo treiani şi jumătate înainte, sindicat care dormea într-un sertar,pentru că nu făcuse nimeni nimic. Elena Cârstea fusese numităpreşedinte atunci când acest sindicat a fost creat. Cineva mi-azis: "Hai, dom'le, să-l resuscităm, e păcat, e deja constituit laTribunal, formalităţile sunt făcute, hai să-i dăm viaţă!" Bun. Şim-am uitat în dosar să văd cine era în consiliul de conducere, amdat telefoane şi am zis acelaşi lucru: "Haide, măi, să ne apucăm detreabă!" Asta se întâmpla în 2001, în condiţiile în care sindicatulstătea în sertar de trei ani şi jumătate, nu avea cont în bancă, nuavea sediu, nu avea niciun leu cotizaţie - avea zero activităţi!Punct! Nişte hârtii într-un sertar! Atunci, artiştii au venit şi auspus: "Dom'le, dacă Mihaela Mihai preia preşedinţia, noi revenim.Altfel, nu!" Probabil vedeau, din felul în care discutam, că eu camştiu despre ce vorbesc şi sunt sigură pe ce spun. În general, cândne întâlnim, ei discută între ei în contradictoriu pe nişte teme,eu tac, stau şi ascult, şi deodată vezi pe unul care zice: "Uite,dom'le, dacă nu mă crezi, întreab-o pe Mihaela!"

-Ce speraţi dumneavoastră de la acel sindicat,care erau planurile, ce mai aveaţi trecut pe listă?

- Eee, mai erau multe de făcut! Multe de făcut! Dacă artiştii arfi fost mai solidari, poate că aş fi continuat. Dar pe ei nu i-ainteresat decât cariera lor! Măi, dacă nu veneau nici măcar o datăpe an la adunarea generală?! Dacă voiam să fac un miting, nuveneau! Am sunat o dată, am vorbit cu 200 de artişti, au promis osută că vin - însă la miting au venit şase! Nu se poate aşa ceva,nu se poate! Artiştii sunt foarte invidualişti şi nu au delocnoţiunea de breaslă, de comunitate. De fapt, în general, românii aupierdut noţiunea de comunitate. Aşa că am decis ca, pentru onoareamea, să mă ţin de cuvânt şi să duc mandatul până la capăt, cufoarte multe sacrificii şi multă suferinţă. Artiştii, dacă se plângastăzi, eu am ajuns să spun că nu au decât ce merită! Punct! Pentrucă nu au fost alături de mine, m-au trădat! Au fost doar câţiva -culmea, cei mai solidari au fost lăutarii, ţiganii lăutari! Dar,altfel, ăştia mari, numai fiţe si minciuni, promisiuni deşarte!

- Aţi fost dezamăgită de artiştii români?

- Foarte! Foarte! Eu am vrut să modific legea aia şi am maimuncit şase luni ca să gândesc fiecare virgulă, ca să restructureztoată legea şi să o fac! M-am dus cu ea în Parlament şi amprezentat-o, a intrat în Comisia de Cultură a Senatului, unde eraAdrian Păunescu! M-am rugat de ei, am dat telefoane, am vorbit cuBeligan, am vorbit cu Florin Piersic, erau în repetiţii amândoi!"Vă rog, haideţi, veniţi cu mine, la ora cutare, la Parlament, nuaveţi nevoie de nimic!" - "Păi nu ştim despre ce este vorba, n-amcitit!" - "Dar nici nu e nevoie să spuneti ceva, spuneţi că aveţiîncredere în mine şi că îmi susţineţi legea!" Lege prin care euceream bani mai multi şi pentru ei, de fapt! Şi mi-au zis: "Da,sigur că da, venim, sună-ne peste o oră şi venim!" Şi din clipa aian-au mai răspuns la telefon. N-au mai răspuns la telefon şi amsunat de zeci de ori dup-aia. Şi ştiau că e numărul meu, apărea peecran. E clar, asta nu-i trădare?!"

- Practic, simtiţi că aţi fost trădată chiar de colegii debreaslă.

- Absolut, absolut! Şi de aia am ajuns să zic: Artiştii români,dacă nu sunt multumiţi, nu au decât ce merită! Mi-a spus odată unfrancez, când eu mă plângeam de nu-ştiu-ce. Mi-a zis: "Ţine mintecă în viaţă ai întotdeauna ceea ce meriţi!" Dar vezi că nu însensul pe care îl folosim noi în România, meritul: "Uite ce grozavsunt, sunt inteligent, deci merit!" Nu. A merita, la francezi,înseamnă a face ceea ce trebuie pentru a obţine lucrul pe care îldoreşti! Dacă artiştii români nu au făcut ce trebuia ca sa obţinămai mult decât au acum, să nu se plângă!

- Cum aţi gândit această lege, cum a ajuns să fie un faptreal?

- Cu legea asta, eu am creat un drept de la zero, pentru că nuexista. Timp de 45 de ani, artiştii liber profesionişti aufuncţionat oficial cu atestat de liber profesionişti, s-au reţinutautomat impozite de cinci-şase ori mai mari decât se reţineausalariaţilor din toata ţara, procentual vorbind. Dar nu a existatniciodată o lege care să dea nişte drepturi sociale în schimbulacelor impozite. Tot timpul noi întrebam: "Dom'le, da' noi de ce nuavem?" Şi ni se răspundea: "Noi am vrea să vă dăm, dar dacă legeanu ne dă voie?" - "Păi dacă nu e lege, să o facă cineva! Faceţilegea!" Nu a făcut-o nimeni. Eu am plecat din ţară şi am aflat cădoamna Dina Cocea, care era o foarte mare actriţă - a fostpreşedinta Asociaţiei Oamenilor de Teatru şi Muzică -, a încercatfoarte mult să schimbe lucrurile. Mi se pare că era membră înAdunarea Naţională, alături de Beligan, care a fost şi el membru înAdunarea Naţională pe vremea lui Ceauşescu. A încercat doamna DinaCocea - dar nu a reuşit să obţină o lege pentru ca artiştii să aibăpensii. După aceea, am auzit că şi Aurelian Andreescu a încercat săfacă ceva în sensul ăsta - n-a reuşit nici el. M-am întors în ţară,m-am întâlnit cu Horia Moculescu şi mi-a zis: "Ce mai încerci şi tusă faci chestia asta? Eu am încercat şi am vorbit şi cu cutare, şicu cutare, şi cu ministrul cutare - nu se poate face aşa ceva!" Şiam zis: "Bine, eu încerc!" Ca să îmi dau seama după aceea că mareadiferenţă a fost următoarea: ei au încercat să obţină de la alţii,să facă alţii legea! Ori eu am făcut-o singură! Am pus mâna pecarte şi am făcut-o, am scris-o! Şi tocmai ca să nu cer lucruricare să fie în disonanţă cu legislaţia românească, am consultat şio directoare de la Ministerul Muncii, cu care m-am înţeles foartebine. Şi am muncit pas cu pas. Eu voiam lucruri despre care ştiam,din Franţa, că există ca drepturi pentru artiştii francezi - darele nu erau neapărat compatibile cu legislaţia românească. Decitrebuia mereu să navighez printre ele. Aşa că am scris legea,efectiv!

- Acuma care este situaţia Uniunii Artiştilor LiberProfesionişti?

- Legea functionează, artiştii îşi iau banii, din iunie 2006 auînceput să intre în plată primii artişti. Pe urmă au tot venitdosare noi, dosare noi… am creat comisia de punere în aplicare alegii mele, am condus-o, am pus-o pe picioare… Am luptat, a fostingrozitor, a fost mai greu să o pun în aplicare decât să o fac,propriu-zis, pentru că l-am avut pe Adrian Iorgulescu, care eraMinistrul Culturii în acea perioadă. Şi care, nu ştiu dacă dinconsiderente politice, dar… am fost în război cu el şi mi-a pusatâtea frâne ca această lege să nu intre în aplicare, ca să nuintre artiştii în plată, încât am consultat un avocat şi am depusplângere la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru abuz înserviciu. Şi am făcut o conferinţă de presă, iar când el a aflat dechestia asta, într-o săptămână s-au rezolvat toate problemele! Şitot ca mine a ieşit! Iar legea este pusă în aplicare! Dar eu mi-amtocat nervii, pentru că eram singură!

- Ce greutăţi aţi întâmpinat, de-a lungul carierei, numaipentru că sunteţi femeie?

- Limitele bărbaţilor. Propriile lor limite, nu ale mele.Limitele lor. Şi asta o să o spun întotdeauna şi am spus-o chiar şiîn Parlamentul European, pentru că anul trecut, de 8 martie, amfost invitată la un seminar pe tema egalităţii de drepturi! Acoloam vorbit în numele delegaţiei române şi am făcut o impresie foarteproastă, pot să-ţi spun, pentru că am început prin a le spunedoamnelor: "Dacă femeile suferă din cauza acestor inegalităţidintotdeauna, primele vinovate sunt femeile!" Femeile! Dacă noine-am creşte copiii într-o mentalitate de egalitate şi băieţii pecare îi naştem i-am creşte în spiritul unei egalităţi de drepturişi în respectul femeilor din jur, atunci n-ar mai fi probleme! Dacănoi ne-am creşte fetele în ideea ca sunt egale bărbaţilor şi că defapt nu există problema, ar fi mai bine!

- Multe femei avansează în carieră pe baza relaţiilor intimecu superiorii lor.

- Nu, asta e o chestie veche de când lumea…

- Dumneavoastră vi s-a propus aşa ceva?

- Bineînţeles. Bineînţeles. La începutul carierei chiar m-amsupărat. Pentru că mi s-a spus: "Dacă vrei să faci emisiuneacutare, dacă vrei să intri nu-ştiu-unde, trebuie să fii amantamea!" Şi atunci, reflexul meu a fost năvalnic: "Du-te-n…!" Uitecă-mi place cuvântul ăsta, a venit spontan! Reflexul a fostnăvalnic, adică m-am ridicat şi am spus: "Dacă-i vorba pe aşa, chitcă nu mai intru niciodată în viaţa mea în televiziune, eu aşa cevanu fac!" E o chestiune de demnitate! Am trântit uşa şi am plecat!Dar concret, am trântit uşa! Apoi am fost invitată din nou, fărăniciun comentariu, să revin la emisiunea respectivă, iar persoanaaceea nu mi-a mai cerut niciodată aşa ceva şi s-a purtat foarterespectuos!

- În 1974 aţi semnat un contract pe şase ani cu casa dediscuri Philips din Paris. În ce fel era diferit acel contract demodul în care eraţi obişnuită să lucraţi în ţară, ca artistromân?

- În primul rând, în România nu exista ideea de contract cucasele de discuri. Era o singură casă de discuri, care era de statşi nu făceai niciodată contract cu ea. Te invitau, înregistrai undisc, îţi făceau o sumă fixă pe numărul de piese pe care leînregistrai şi se termina! Nu aveai nici măcar procent la vânzare,la numărul de discuri vândute! Iar eu, acolo, am descoperit toatedetaliile astea şi eram foarte stresată, pentru că eu nu ştiam săîmi apăr interesele! Nu eram deloc pregătită pentru aşa ceva! Euproveneam dintr-o cu totul altă lume, o altă planetă, şi nu măsimţeam în siguranţă! Artiştii români nu erau absolut delocpregătiţi pentru ceea ce se întâmpla în afară! Eu nu ştiam cumarăta un cec de bancă, să îl semnez, cum arăta un cont în bancă, nuavusesem un cont în bancă niciodată, în România nu exista asa ceva!Am avut primul meu card de credit în 1978! A trebuit să învăţ sătrăiesc din nou într-o altă lume, într-un alt sistem, de la cel maimic detaliu până la lucrurile cele mai importante! Noroc că l-amîntâlnit pe tatăl fetei mele, care e francez şi care, subatitudinea asta protectoare, m-a ajutat. Pentru că eram completpierdută şi descoperită într-o lume în care nu mă descurcam! Darasta se întâmpla cu toţi artiştii români care cântau în afară: toţierau blocaţi de şocul ăsta cultural! Dacă Gheorghe Zamfir a venitla mine la Paris, ne-am întâlnit cred că prin 1990. Şi mi-a adus unmorman, dar un morman de dosare, fiecare reprezentând un proces cuo altă casă de discuri. El, în inconştienţa lui de artist român, asemnat contracte de exclusivitate mondială - subliniez,exclusivitate mondială înseamnă că nu mai înregistrezi timp de şaseani, sau cât durează contractul, cu nicio altă casă de discuri dinlume! Nu ai dreptul, te angajezi! Iar el semnase contracte deexclusivitate mondială cu toate casele de discuri! Normal că l-audat in judecată, nu? Habar n-avea! Deşi era de ani de zile acolo.Nu-i uşor, să ştii, să te integrezi în afara ţării, nu numai pentrucă concurenţa e mare din punct de vedere artistic. Ci şi pentru căeste o cu totul altă cultură!"

- Aţi luat cuvântul aici, în ţară, la momentul respectiv, casă vă exprimaţi dezaprobarea referitor la felul în care erauplătiţi artiştii?

- Am cerut ca Ministerul Culturii să organizeze o şedinţă cutoţi cântăreţii şi compozitorii de muzică uşoară. Şi ne-au adunatpe toţi, pentru că eu am cerut chestia asta! Am spus: "Hai săvorbim pe faţă, hai să discutăm, situaţia nu mai poate continuaaşa, hai să căutam o soluţie împreună!" Demersul meu era foartetransparent şi foarte normal. Am spus: noi plătim impozite, nu avemniciun fel de drepturi în schimbul acestor impozite, nu avem ouniune de creaţie! Compozitorii au uniunea de creaţie careprotejează intereseze lor. Scriitorii, artiştii plastici,arhitecţii - numai noi nu avem! Nu avem nimic care să ne protejezeşi totuşi impozite plătim de 5-6 ori mai mari decat salariaţii -inclusiv în valută! Faceti-ne şi nouă o uniune de creaţie! În plus,aveam o problemă cu Festivalul de la Mamaia. Eu cântam piese careluau premii, dar în concursul de creaţie, adică serveamcompozitorul. Dacă compozitorul avea o piesă în primă audiţie,trebuia să i-o cânte cineva, nu? Şi eu i-o cântam. Dacă piesa aialua premiul întâi, care era 20.000 de lei - pe vremea aia 20.000 delei erau o avere; şi de obicei îl cam lua Gigi Grigoriu, da? -,bun, eu primeam pentru seara aia 250 de lei brut. Şi rochia mea descenă mă costa 1.000 de lei, din buzunarul meu. Iar eu încercam săle spun: eu când sunt pe scenă, sunt singură. Compozitorul nu elângă mine. Eu pot să îi fac piesa mare sau să i-o distrug! Aşa cădepinde şi de mine succesul unei piese, nu e numai meritul lui! Şiatunci, dacă ia premiul, nu e normal să împartă câştigul cuinterpretul? Şi aici nu era vorba numai de mine, ci de toţi colegiimei, nu? Am luat cuvântul în calitate de interpret, de artist, darcând am ieşit de acolo m-au considerat cap de revoltă şi m-auinterpelat: "Da' ce, vrei să faci tu sindicat?" - "Nu m-am gânditla chestia asta, dar ar fi o idee!" Pentru această ieşire, care seîntâmpla prin 1972-1973, m-au suspendat şase luni de la radioşi televiziune!

- V-a fost greu să locuiţi atâta vreme la Paris sau a fost ouşurare, într-un fel?

- Nu a fost o uşurare, pentru că eu nu mi-am dorit niciodată săpărăsesc România. Eu am dorit să am dreptul, la fel ca AuraUrziceanu, care bătea drumurile şi cânta prin baruri prin Americajazz… a scos şi discuri pe acolo, se întorcea în ţară, era frumosprimită, iar pleca… şi mare lucru era! Zamfir, la fel! Eu n-amînţeles niciodată de ce ei au putut şi la mine nu s-a putut! Pentrucă ei n-au luat niciun fel de poziţie socială, şi-au văzut deinteresul lor personal, de cariera lor! La mine, s-a văzut căgândeam şi la altceva decât la a cânta şi probabil că au consideratcă pot reprezenta la un moment dat un pericol! Deşi nu, eu nu suntun pericol!

Eu ştiu că nu am niciun merit în chestia asta, dar m-am născutun copil precoce! Şi mama mea a încercat odată să mă pună la punct,nu ştiu ce discuţie aveam între noi, iar eu îi tot răspundeam, darîntr-un mod foarte logic! S-a enervat, pentru că nu mai avearăspuns, şi mi-a spus: eşti de o inteligenţă diabolică, fata mea!Ceea ce pentru ea era un reproş, pentru mine a fost un compliment!Bine, nu cred că sunt de o inteligenţă diabolică, pentru căinteligenţa mea are mereu o trăire foarte pozitivă! La mine până şiinvidia - care e un sentiment normal! -, automat, când simt invidiapentru că cineva a făcut ceva foarte frumos sau are ceva foartebun, pasul meu următor este să imaginez o soluţie care să fie şimai frumoasă decât ce a făcut persoana respectivă! Niciodată nu îmiorientez energia spre a distruge ceva, ci spre a crea, a construimai departe! Pentru mine, afectiv vorbind, e preferabil să o potface cu ceilalţi! Îmi place să lucrez cu oamenii foarte tare, ceeace e un lucru foarte greu, pentru că nu toată lumea înţelegechestia asta. Şi atunci oamenii se blochează, frânează! Mai ales înRomânia, acesta este un mod de a funcţiona, al românilor, un modcare ne frânează pe toţi, pe noi toţi! Când propui ceva, cuiva,orice, la orice nivel, de la ultimul ţăran la un cap de sus,propui, vii cu o idee: primul reflex, primele cuvinte care le iespe gură românilor sunt: nu se poate! Şi intru într-o furie neagră:dom'le, de unde ştii că nu se poate dacă nu ai încercat? Încerci!Sunt lucruri pe care chiar nu poţi să le faci, da! Dar atâta vremecât n-ai încercat, n-ai căutat soluţia, nu ţi-ai înfierbântatimaginaţia ca să cauţi o soluţie, nu ai dreptul să deschizi gura şisă spui "Nu se poate"! Au făcut oamenii de-a lungul istoriei şi peparcursul omenirii atâtea lucruri extraordinare, care ni s-ar fipărut imposibile şi fac şi acum! Păi nu ajungeam pe Lună dacă nu seputea!

- Şi atitudinea asta a dumneavoastră, împotriva lui "nu sepoate", de unde vine? Că doar şi dumneavoastră sunteţi româncă!Vine din educaţie, din firea dumneavoastră sau pentru că aţipetrecut atâta timp în străinătate?

- E din firea mea şi probabil că, atunci când am petrecut timpîn afară, am absorbit de acolo ceea ce se potrivea cu firea mea! Şiam găsit, finalmente, confirmările la ceea ce gândeam! Şi acolosunt frâne, şi acolo sunt oameni proşti, dacă e să o spunem peşleau! Peste tot sunt! Aş vrea să fiu bine înţeleasă, când spundespre unii că sunt proşti, nu înseamnă că am eu prezumţia deinteligenţă sau că mă consider superioară! Pentru faptul că m-amnăscut cu o anumită inteligenţă şi cu anumite haruri, vorbesc laplural, pentru că într-adevăr, am mai multe haruri, nu numai cel almuzicii, nu am niciun merit, apriori! Nu am niciun merit, pentru căatunci când te naşti cu un bagaj, nu ai un merit! Meritul începeatunci când începi să munceşti pe aceste haruri şi să faci cetrebuie cu ele! Marele regret al vieţii mele va rămâne întotdeaunacă nu am putut face tot ce aş fi putut cu harurile mele! Nu aitimp, nu ai energie, nu ai curaj întotdeauna şi nici nu eşti ajutatîntotdeauna!

- Acuma ce se întâmplă în muzica românească? Sunteţi în ţarăde destul de mult timp, aţi putut să urmăriţi evoluţia muziciinoastre…

- După Revoluţie a fost un fel de dezlănţuire din astaprimitivă, de copiere simplistă a muzicii proaste americane - că şiacolo există muzică bună, muzică proastă, ca peste tot. Era maiuşor, toate piesele semănau între ele, cântăreţele aveau voci pecalculator. Iar acuma au început sa apară, totuşi, unii buni. Uite,îmi place piesa asta pe care o cântă Paula Seling pentruEurovizion, îmi place foarte tare: e frumos scrisă, e binestructurată, are vâna aia modernă, dar consistentă, nu ca altepiese care se vor moderne, dar sunt banale! Şi Paula s-a maturizat,e bună. Acum, e bună!

- Ce s-a întâmplat după ce vi s-a terminat mandatul?

- Am pus în locul meu un individ care tot zicea că estecascador, dar care s-a dovedit a fi o persoană de nimic. Aşa căi-am lăsat locul şi am plecat. Nu vreau să mă bălăcăresc într-olume care nu este a mea.

- Atunci lumea dumneavoastră care este?

- Lumea mea este lumea oamenilor de bun-simţ, a oamenilor cucarte. Toată vulgaritatea asta care ne înconjoară în România este oagresiune permanentă împotriva bunului-simţ şi o insultă la adresaoamenilor necăjiţi, care muncesc din greu ca să îşi întreţinăfamiliile. Oamenii, după atâţia ani, încă se întreabă dacă eu ammulţi bani sau am puţini; nu va şti nimeni niciodată câţi bani ampentru că urăsc sa-mi etalez bogăţiile. Valoarea mea reală stă învaloarea mea umană, în valoarea mea intelectuală, în talentul meuşi în ceea ce fac bine pentru alţii. Asta este marea meavaloare.

Se spune că marea dramă a femeilor Scorpion este faptul că…nu s-au născut bărbaţi. Cred că, în mare taină, asta este şitristeţea Mihaelei Mihai şi a multelor sale lupte. Nu i-am spus,dar în alte timpuri, în altă viaţă, mi-o închipui GiuseppeGaribaldi, cu barbă deasă şi cămaşă roşie, în fruntearevoluţionarilor din... America de Sud.

Comedymall Delir cu Dănuţa
AFACERI DE LA ZERO