Ziarul de Duminică

INTERVIU/ Radu Mihăileanu: „Actorii români sunt cei mai buni din lume!”

INTERVIU/ Radu Mihăileanu: „Actorii români sunt cei mai buni din lume!”
05.05.2010, 16:51 275
Am văzut "Concertul" lui Radu Mihăileanu (foto: Mediafax) inluna noiembrie a anului trecut, când filmul abia se lansase inRomânia. Din sala plină, probabil că jumătate nu auzise până atuncide regizor; cam un sfert credea că a venit să vadă un film in limbaromână; iar restul rătăciţilor vorbeau despre cât de plictisitoaresunt filmele franţuzeşti. Insă la secvenţa finală, cea aConcertului pentru vioară al lui Ceaikovski, in sală s-a lăsattăcerea. La sfârşit, după ultimele acorduri, o fată din primelerânduri a inceput să aplaude zâmbind, odată cu publicul din film -şi s-a intrerupt la fel de brusc, probabil teribil de ruşinată:locul aplauzelor este in sălile de concerte, nu in cele de cinema.Dar Radu Mihăileanu a realizat ceea ce mulţi regizori români nu aureuşit incă: o sală intreagă de cinematograf rămăsese fără cuvinte,după ce in timpul filmului râsese in hohote, oftase, tresărise şicomentase in şoaptă. Dacă stau bine să mă gândesc, in "Concertul"chiar există o replică in care unul dintre personaje spune: "Nusunt bune cuvintele, nu sunt folositoare". De la Radu Mihăileanu amavut insă parte de multe cuvinte. L-am prins intre două plimbări,in holul hotelului unde era cazat, la sfârşitul lunii martie, cândvenise in România pentru decernarea Premiilor Gopo. "Concertul" aplecat de la Gopo cu patru din cele opt premii la care a fostnominalizat, printre care Premiile pentru cel mai bun montaj şipentru cea mai bună muzică originală.
-Care sunt lucrurile pe care trebuie să le faceţi,de fiecare dată când veniţi in ţară?
- Intotdeaunacând mă intorc in România mă lovesc de problema timpului. Aş vreasă am suficient timp să imi văd toţi prietenii, toată familia şichiar să am puţin timp să mă plimb. Asta imi place mie să fac cândmă intorc in ţară, să mă plimb pe străzi, eu cu mine, să privesc injur, să ştiu că nu am altceva de făcut decât să umblu!
- Acum v-aţi plimbat?
- Am avut astăzi unpiculeţ de timp să mă plimb eu, cu mine insumi, singur, prinBucureşti, ca in timpurile vechi, când eram mai tânăr şi cândstăteam aici, in Capitală. Am pornit de la Piaţa Amzei - am inceputde acolo pentru că in zona aceea stăteam eu, intre Magheru şi Dacia- şi am fost până la Teatrul Evreiesc, incet-incet, pe jos; iardupă aceea m-am intors aici, la hotel, tot pe jos. Deci a fost unvoiaj scurt, până una-alta, dar superb!
- "Concertul" a prins foarte bine la publicul român. Văaşteptaţi să aibă un asemenea succes când incă era in stadiu deproiect?
- Nu mă aşteptam şi nu e bine să te aştepţi vreodată ca un film sămeargă. Noi facem filmul pe care il vrem, cum il vrem! Visăm dupăaceea, visăm, da, pentru că facem filme pentru public, nu facemfilme pentru noi inşine sau pentru familie! Dar, după aia, filmul eo magie si o surpriză continuă! Nici nu ştim dacă actorul se scoalădimineaţa bine sau nu, dacă va fi bine la scenă, dacă noi vom aveainspiratie… Din fericire, in România a fost atât de bine primit depublic! Dar şi in lumea intreagă este foarte apreciat, de exempluin Japonia, deja publicul i-a acordat un mare premiu la unfestival. Şi am văzut acolo japonezii plângând, ei, care niciodatănu vor să işi arate emoţiile! Deci este o poveste nemaipomenită! Şiin Romania, e-mailurile care mi se trimit sau chat-urile peInternet sunt incredibile!
- Cum e publicul român, care e particularitatealui?
- E călduros şi asta mie imi place! E călduros,rămânând intelectual, dar nu intelectual greoi! Adică sunt oamenicultivaţi, dar călduroşi şi işi dau sentimentele uşor! Ceea cescriu ei pe Facebook sau pe Internet e nemaipomenit, sunt niştecuvinte care merg drept la sufleţel şi imi fac bine. Şi mulţi măcer chiar ca prieten pe Facebook, dar nu pot să ii accept pe toţi,vă daţi seama, Facebook-ul meu ar exploda! Dar aşa, ii accept pemulţi, chiar dacă ii cunosc, chiar dacă nu, la intâmplare. Şioamenii aceştia imi trimit dup-aia nişte mesaje incredibile!
- In "Concertul" aţi lucrat cu actori francezi, ruşi şiromâni…
- Am spus, de mai multe ori, că actorii românisunt cei mai buni din lume! Bine, am gustat acum, un pic, şiactorii ruşi, care nu-s răi nici ei! Dar venim cam de la aceeaşişcoală! Bine, in România, avem un mic avantaj, că venim şi de laşcoala rusească, adică de la şcoala rusească poloneză din est, careerau unele dintre şcolile cele mai puternice de teatru, dar suntemşi latini, adică ne-am inspirat şi destul de mult de la italieni,de la Comedia del Arte şi de la Moliere, deci avem o şcoală foarteputernică! Se vede, când lucrăm cu actorii români: avem foartepuţin de apăsat pe nişte mici butonaşe acolo! Deci direcţia deactor din partea unui regizor este foarte micuţă in cazul actorilorromâni, că ei ştiu totul dinainte şi ne oferă posibilităţiincredibile şi foarte subtile! Ceea ce e câteodată mai greu cu uniiactori din Vest, unde şcoala e, din păcate, mai simpluţă! InRomânia sunt o groază de actori cu care am lucrat şi care suntnemaipomeniţi: Vlad Ivanov, care e un geniu şi care, intre noi, ecel mai mare dansator din lume, ceea ce nu se ştie - dacă vă duceţicu el la ceaiuri sau in discotecă, ăsta dansează tot! Mare actor,mare, poate face orice! Deci in "4, 3, 2" e incredibil de rău, lamine face comedie, la Corneliu (Porumboiu, n.r.) face intre celedouă - e imens! Poate unul dintre cei mai mari in România de azi!Răzvan Vasilescu este un geniu, Mişu Călin, Luminiţa (Gheorghiu,n.r.) e incredibilă, Maia Morgenstern, sunt o groază! Pe timpuri,cu Beligan am lucrat, Morar era incredibil, Dinică, incredibil!Maria Dinulescu e incredibilă, fata asta va fi una dintre cele maibune actriţe din lume! Are energie, are subtilitate, are tot! Imicer iertare, dar pe actorii tineri, din telenovele, nu prea iiştiu. Nu inseamnă că telenovela e vulgară sau că trebuie privită cuun ochi mai desconsiderator. Sunt sigur, ca peste tot in lume, căuneori unii mari actori debutează in telenovele!
- Acum vă văd foarte calm. Totuşi, cum se lucrează cudumneavoastră? Deveniţi un om nervos, un căpcăun cu actorii, ţipaţila ei?
- Se zice că sunt un dictator, pe undeva!Adică ştiu ce vreau şi până nu-l obţin, nu mă las! Dar nu mă las cuduioşie, când se poate! Când nu se poate, trebuie să pun o mănuşăde piele intr-o mână mai tandră! Bineinţeles, incerc intâi totulprin discuţii, prin duioşie, prin idei intelectuale. Regizoruleste, totuşi, un căpitan de vapor care trebuie să ducă trupa şipsihologic, şi tehnic! Dar dacă intr-o situaţie ne rămâne jumătatede oră de filmare şi avem trei cadre foarte importante de făcut iarunii dorm, trebuie să ii trezesc: ăsta e destinul! Niciodată insănu cred că un film este mai important decât o viaţă! Asta e limitape care o am in creierul meu: niciodată nu voi incerca să manipulezun actor in acest fel sau să ii cer ca viaţa lui să fie inprimejdie! Au fost, totuşi, momente de sublim, unde te intrebi,psihologic, dacă ai dreptul să impingi actorul mai departe, să ilmanipulezi ca să scoţi tot ce e mai bun din el! Şi iţi răspunzi căda, că trebuie să faci asta! De exemplu, cu Melanie Laurent, la"Concertul", in scena din concert, de la sfârşit, a trebuit să oimping un pic mai departe, ca miracolul să existe in ochii ei! Şiaici am trişat un pic: convenţia era ca la fiecare 30 de secunde sădau stop la cameră, să tai, pentru ca ea să işi aducă amintemişcările de la vioară şi interpretarea melodiei. Insă, văzând căştia foarte bine să cânte la vioară, am intrebat-o pe profesoaraei: "Crezi că ştie, dacă nu tai timp de şase-opt minute, să cântein continuare, fără să ii spunem că vom face asta?" Pentru că ştiamcă muzica avea să o incarce mai mult - tăind la fiecare 30 desecunde, prea revenea pe pământ şi se vedea asta. Adică nu putea săzboare aşa cum voiam eu să zboare, să se inalţe! Şi ştiam că muzicao va inălţa, dacă va uita că trebuie să spunem "Stop!" la fiecare30 de secunde. Aşa că am făcut acest experiment: in primul rând nuam tăiat timp de vreo şase-opt minute; iar in al doilea rând,inainte de a spune "Acţiune!" i-am zis o chestie secretă, intre noidoi, la ureche, despre care ştiam că o să o emoţioneze şi o s-odestabilizeze in bunul sens al cuvântului. Şi a fost sublim! Dupăopt minute, când am tăiat, Melanie aproape că a căzut, şi-a pierdutfirea, bineinţeles am prins-o in braţe şi am auzit-o spunând căniciodată nu a trăit o asemenea transă de fericire! Mi-a spus căşi-a pierdut conştiinţa, nu ştia unde era, era ca un drog puternic,unde muzica, actorii, spectatorii, orchestra, plus ce i-am spus euinainte, toate acestea au invăluit-o, au innebunit-o! Iar ceea ce aapărut pe ecran a fost suma tuturor acestor elemente. Ştiam că, aşacum se spune in engleză, eram "borderline", că mergeam pe o muchiede cuţit, că s-ar putea să o destabilizez prost. Dar o urmăream!Până la urmă, asta este responsabilitatea regizorului, eu aveamochii pe ea şi ştiam că, dacă se duce intr-un nivel rău, trebuie sătai şi să o salvez!
- In "Concertul" l-aţi cooptat şi pe Căliu, de la TarafulHaiducilor din Clejani.
- Căliu e un geniu! Bine,eu ii urmăresc pe cei de la Taraf de Haidouks incă din 1992! Estepoate cel mai mare grup ţigănesc din lume, colindă lumea intreagă,iar eu şi Căliu ne-am imprietenit acum mult timp! Eu i-am spus lui:tu o să joci in filmul meu! El nu mă credea. Insă am făcut un testcu el, pe video, şi a fost nemaipomenit! Am avut insă o mareproblemă, pentru că el in viaţa lui nu cântase muzică clasică. Aşacă am luat o profesoară cu care s-a antrenat nebuneşte timp de treiluni de zile! El nu citeşte muzica, a invăţat muzică după ureche,ca orice ţigan, a invăţat de mic, pentru că a avut vioara in mânăde la un an. "Capriciul" lui Paganini este enorm, este foarte greu,iar camera era numai pe el, la Ceaikovski era in spatele luiMelanie Laurent, deci mult in cadru, aşa că a trebuit să inveţe şiCeaikovski, care era foarte greu, el fiind vioara intâi, nefiindsolist. Insă a fost nemaipomenit! In trei luni, la Bucureşti, ainvăţat tot, după ureche şi uitându-se la degetele ei - nu pe note,pentru că, in continuare, nu citeşte notele! Este un tipextraordinar şi un mare actor, iar ceea ce nu ştie el este că iliubeşte camera. El are o faţă pe care camera de filmat o absoarbeintr-o manieră extraordinară!
- Am inţeles că multe dintre filmele dumneavoastră suntinspirate din fapte reale, din poveşti adevărate.
-Filmele mele sunt inspirate din poveşti adevărate. Eu am o pasiunemare, care e drogul meu: călătoresc mult. Poate pentru că pe vremealui Ceauşescu, inainte, stăteam toţi intr-o inchisoare şi nu puteamieşi dintre aceşti patru pereţi care erau frontierele noastre. Eramfoarte bine in România, dar visam să mergem să ne intâlnim cu alţioameni, cu alte culturi, alte identităţi. De asta, călătoriile suntdrogul meu. In călătoriile astea, care de multe ori sunt călătoriide promovare ale filmelor mele, mi se intâmplă ca oamenii să vinăla mine să imi vorbească despre film, dar ştiu că după jumătate deoră or să obosească. Şi atunci or să inceapă să imi povesteascăviaţa lor. De multe ori s-a intâmplat să mă regăsesc in niştelocuri insolite. Să vă dau un exemplu: in Africa de Sud am fostintr-un township, care inseamnă un cartier de la marginea oraşului,foarte sărac, unde am făcut o proiecţie şi după aceea am intâlnitnişte oameni excepţionali. Foarte săraci, dar excepţionali! Şi amauzit nişte poveşti incredibile. Deci de multe ori, eu pornesc dela asta: de la o poveste pe care am auzit-o. Şi după aceea fac alterelaţii in imaginaţia mea şi incep să scriu. Unele poveşti se pierdpe drum, pentru că poate nu sunt destul de puternice pentru adeveni film şi nu vreau să plictisesc pe unii spectatori cu ele;altele mi se par atât de puternice, că mă consider uneori numai unsimplu trecător care absoarbe o poveste, pe care o trece prinfiltrul propriu şi apoi o transmite celorlalti. Sunt un simplumijlocitor. Insă de multe ori, se intâmplă să nu filtrez complet şisă mai scap, in film, şi multe din poveştile mele personale. Leamestec cu poveştile celorlalţi şi din amestecul ăsta omogen ianaştere noul film. In "Trăieşte!" e foarte evident, e povestea unuimic etiopian pe care mama il trimite in Israel, invăţându-l să lespună tuturor că este evreu! Ei bine, la un moment dat, şi eu amdecis să plec din România şi să mă rup de cultura mea, de prieteniimei. Am plecat din România şi am ajuns in Franţa, unde eram la felde străin şi de dezrădăcinat cum a fost acest copil negru inIsrael, unde toţi erau străini, nu-l inţelegea nimeni, nici culturalui, nici identitatea lui. Şi el a trebuit să găsească in sinea luiun pod intre ceea ce era el şi ceilalţi. Eu aveam 22 de ani peatunci, deci nu eram un copil. La 22 este, pe de o parte mai uşor,că ai o maturitate; pe de altă parte, este mai greu, pentru că eştimai puţin permeabil. Un copil se adaptează mai repede, şi la olimbă nouă, şi la tot; la 22 de ani e mai greu, că ai deja niştebaze şi eşti mai rigid.
- A fost greu să vă lăsaţi familia, să lăsaţi tot şi săplecati din România?
- A fost greu, greu să imi las şifamilia, şi prietenii. M-am izbit de un fel de perete care, defapt, era imaginar. Nu era vina francezilor că acel perete exista;ei erau francezi, nu era ca şi cum m-ar fi aşteptat pe mine cubraţele deschise. Eu ştiam limba franceză aproximativ, o ştiam dinlecturi, pentru ca tatăl meu a tradus operele lui Jules Verne sauSartre in România, aşa că eram inconjurat de cărţi in franceză. Amfost doi ani la un liceu francez, aşa că ştiam un pic limba, darniciodată nu o vorbisem cu adevărat. Aşa că atunci când am ajuns,parcă veneam de pe o altă planetă: franceza mea nu o inţelegeaudeloc! Chiar acest lucru l-am transpus in filmul "Concertul": unuldintre ruşi vorbeşte franceza complet anapoda - aşa vorbeam eu, defapt, vorbeam o franceză din secolul XIX, arhaică, o franceză pecare ei nu o mai vorbesc deloc: limba franceză a evoluat intr-unsecol şi jumătate. Aşa că, atunci când am ajuns pentru prima oarăin Franţa, eram decalat complet. Şi, mai ales, eram decalat increierul meu! Eu veneam dintr-o societate foarte prietenoasă,pentru că dictatura ne-a impus o chestie superbă: eram foartestrânşi, eram foarte prietenoşi unii cu alţii, pentru că atâtaaveam: sufletul nostru şi sufletul celui de lângă noi. In Franţa,insă, ei aveau alte distracţii: prietenia avea locul ei, dar nu eraatât de sus pe cât consideram eu că ar trebui să fie. Iar eumuream, că in Franţa nu exista energia pe care o ceream eu, aceastăenergie a prieteniei! Ăsta a fost primul meu mare obstacol, pentrucă eu eram obişnuit să dau mult, dar şi să cer foarte mult, inacelaşi timp. Iar ei nu puteau să imi dea atât, aşa că imi lipseaumult cei de acasă. Aveam o iubită, aveam prieteni şi imi lipseaufoarte mult, nu puteam să comunic cu ei! Am lăsat-o pe iubită inRomânia, nu aveam incotro, trebuia sa fug!
- De ce "trebuia"?
- Pe timpul acela, in România,devenisem un pic cam nebun! Aveam o trupă de teatru pentru carescriam eu piesele, care erau un pic cam primejdioase. şi astapentru că eu scriam piese care se intâmplau in secolul XV inAnglia, dar acolo existau, mereu, un rege şi o regină, amândoi unpic cam nebuni, care semănau foarte bine cu Ceauşescu şinevastă-sa. Securitatea a inceput să se prindă, mai ales că jucamintr-o manieră ilegală. Trupa mea nu era legală, aşa că jucam inamfiteatrele din facultăţi. Securitatea a inceput să mă urmărească,să imi vorbească, aşa că la un moment dat trebuia să o şterg! Ştiamcă, având caracterul meu, un pic cam revoltat, având acest caracterpronunţat politic in toate piesele mele, ştiam că voi terminaprost. Chiar şi tata mi-a zis: "Tu pleacă, altfel o să ajungi ininchisoare sau nebun!" Aşa că a trebuit sa plec! Mai ales că măsufocam! Mă sufocam pentru că nu puteam să exprim ceea ce gândeam.A trebuit sa fug!
- Vi se intâmplă câteodată să mergeţi in sălile de cinemaşi să vă urmăriţi filmele, fără să ştie cei din sală că sunteţiacolo?
- Nu, nu vreau să imi văd filmele! Când suntproiecţii, avanpremiere şi sunt obligat să mă duc, mă uit lainceput un pic, ca să văd dacă sunetul şi imaginea sunt de calitatebună. Dar şi atunci imi spun: "De ce te zbaţi atât de mult, nu o săpoţi tu să controlezi asta in toate sălile din lumea intreagă!" Şivin apoi cu cinci minute inainte de finalul filmului, ca să intruin ambianţa lui, să imi amintesc despre ce se vorbeşte, pentru cădupă aceea trebuie să răspund intrebărilor publicului. Nu vreau sămă mai uit la filmele mele, pe de o parte pentru că risc sădescopăr defecte enorme şi incep să imi spun: "Aoleu, aici ar fitrebuit să fac aşa şi pe dincolo!" şi pe de altă parte pentru că,in acest timp, eu scriu noul film şi ştiu că trebuie să mă detaşezcomplet de cel de dinainte, ca să nu reproduc nimic, să nu incep săcred: uite, asta a mers, scena asta, tipul ăsta de regie, tipulăsta de scriitură, hai să o reproduc. Asta este cea mai maregreşeală a oricărui regizor sau scenarist. Noi incercăm mereu săfacem ceva nou, aşa că trebuie să ne desprindem complet de ce ne-aplăcut sau de ce suntem legaţi sentimental. De asta nu vreau să imimai văd filmele!
După interviul cu Radu Mihăileanu, am mers să mai văd odată "Concertul". Voiam să il văd prin prisma poveştilor spuse deregizor - dar, mai ales, voiam să revăd momentul in care MelanieLaurent cântă la vioară in concert, in scena de la sfârşitulfilmului, când Mihăileanu nu a vrut să spuna "Stop" la fiecaretreizeci de secunde, aşa cum era convenţia, ci a vrut să o impingăpe actriţă mai departe şi mai departe. Şi, in timp ce ea cânta lavioară cu lacrimi in ochi, eu mi-l imaginam pe regizor şoptindu-iprofesoarei de vioară a Melaniei: "Să o mai lăsăm incă zecesecunde… şi incă zece secunde… şi poate incă un minut… hai să nutăiem acum… să o mai lăsăm câteva secunde in plus!"

A, şi l-am găsit, bineinţeles, pe Facebook. Unde esteincredibil de activ!

AFACERI DE LA ZERO