Dacă, în Cartea cu fleacuri, Livius Ciocârlie seurmăreşte atent ca personaj şi persoană publică pentru a seridiculiza, efortul lui Gabriel Liiceanu, în această Întîlnirecu un necunoscut*, e de a-şi lua în posesie personajul publicşi a-l destructura. La Ciocârlie, exteriorul, cînd nu eameninţător, dramatic şi tragic prin dispariţia unor prieteni, estenespus de comic. Diaristul foloseşte acest unghi pentru a ataca"fleacurile" fundamentale. Pentru Liiceanu,exteriorul a devenit în schimb neinteresant şi chiar neimportant.Prezentul implicării şi indignării civice a lăsat loc unui amplutrecut afectiv. Iar accentul s-a schimbat odată cu lenta, darvizibila deplasare a centrului de greutate.
Una dintre temele de reflecţie, în cartea defaţă, este "inadvertenţa dintre ideile susţinute public şi viaţatrăită". "Actele vieţii nu pot fi în răspăr cu actele gîndirii",revine Liiceanu pe pagina imediat următoare, pentru ca, în altcontext (dar într-o aceeaşi linie), să-i sancţioneze pe acei"păcătoşi patenţi care perorează despre lucruri înalte" şi caren-au putut vreodată face legătura între credinţa lor şiviaţa lor. Or, un fel de revanşă a autorului nostru este ca înacest spaţiu cucerit al scrisului liber, personal, intim şi saturatde subiectivitate să apere, iar şi iar, exact ideile susţinute timpde două decenii pe scena noastră publică. Interiorul jurnalului nuilustrează aşadar altceva decît postura exterioară.
Gabriel Liiceanu nu joacă un rol ca oricarealtul în afară, pentru a veni acum şi a spune, ca Nicolae Manolescuîn memoriile lui: era doar un rol, ca oricare altul... E vorba, lael, de acelaşi lucru şi de aceleaşi valori, exprimate însă diferit,după lărgimea şi textura mediului ambiant. Societatea românească eo lume veselă, dar nu foarte mare, nici prea largă tipologic, niciîndeajuns de complexă socio-politic şi moral. Spaţiul jurnaluluicompensează acest deficit. Tot ceea ce, în realitateaînconjurătoare, ne apare ca penibil-repetitiv, previzibil pînă laplictiseală, trece, în paginile eului, printr-un întreg proces dereflecţie filozofică şi refracţie scriitoricească. E prea complicatacest alineat şi puţin pretenţioasă formularea? Atunci o s-o spunmai simplu. Scriind aşa şi nu altfel Întîlnire cu unnecunoscut, autorul e foarte onest în ceea ce face.
A crede în ceva, a gîndi ceva, a simţi ceva şi aexprima ceva sînt, pentru alţi subiecţi, capitole complet diferiteşi separate. Jocul lor auctorial poate fi sclipitor pe cîte-orubrică sau pe contradicţia dintre conţinutul uneia şi al alteia.Gabriel Liiceanu tinde spre fuziunea acestor rubrici, iar "jocul"lui, ceva mai serios, e pe toate deodată. Deci nu "schizofrenie",aceea necesară autorului de ficţiuni romaneşti, care construieştecîteva voci şi mai multe personaje; ci integralitate şi unitate.Din această perspectivă, el seamănă teribil cu un scriitor, altfel,credincios (Liiceanu, formal, nu e) şi cu convingeri de stînga (alelui Liiceanu sînt de dreapta). E drept că nici unul dintre ei nu avrut să intre în PCR, cînd atîţia au intrat. Mă refer la ValeriuCristea. Citind Întîlnire cu un necunoscut, am avutsentimentul straniu că mă întîlnesc cu mine însumi, cu nişteadevăruri, nişte valori şi nişte lecţii (date fără emfază şi fărăpoză) primite demult...
Neavînd cum să ştie aceste chestiuni intime dinbiografiile altora, autorul, se poate spune, a cîştigat într-omanieră eclatantă pariul pus cu sine în scrierea cărţii. El adorit, în punctul de plecare, să-şi recupereze şi să-şi reintegrezeeul public; să adauge la poza marţială ori inchizitorială, laimaginea de largă circulaţie a intelectualului care tot judecă,sancţionează şi taxează, realitatea mult mai bogată a unuiego complex şi larg, poate chiar nu întru totul cunoscut de"proprietar".
Plecînd însă din acest punct şi procesîndsistematic autodevoalarea şi descoperirea de sine, Gabriel Liiceanureuşeşte o uimitoare dublare a perspectivei. Cu cît vorbeşte maiconsistent despre eul său privat şi umbrit, cu cît analizează maimult şi mai adînc un interior intelectual-sufletesc, cu atîtcititorul generic, pe deasupra generaţiilor, se va recunoaşte înaceste pagini. Deplasarea de la instrumentele filozofiei la celeale literaturii îşi are explicaţia aici: "Mereu, în literatură, evorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adînciincursiuni în tine are loc întîlnirea neaşteptată cu celălalt. Nusîntem niciodată atît de diferiţi încît să încetăm să fimasemănători. Această sugestie a eului comun devine, prinintermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţiadevărate." (p. 154).
Şi totuşi, cum ne întîlnim atît de frecvent înaceste pagini, de vreme ce toţi ne plîngem de alienare şinon-comunicare în lumea reală? Care este secretul acesteiintersectări de profunzime ce anulează distanţele spaţiale şitemporale şi răstoarnă complet "diferenţele" şi animozităţile de lasuprafaţa socială? La acest punct, filozoful nu se mai poate abţineşi explică în felul lui: "Existenţialii heideggerieni sînt«categoriile speciei umane», structurile de adîncime care nedefinesc pe toţi, indiferent de particularităţile noastre ca inşi,indiferent de epocă, sex sau loc. (...) Spun toate astea pentru căfără ei nu se poate înţelege cum de un autor se poate întîlni îngîndul lui cu mii şi milioane de cititori de-a lungul şi de-a latulplanetei şi al istoriei. Scriitorii sînt reprezentanţii fonduluicomun al omenirii, care, crezînd că vorbesc în numele lor,sfîrşesc prin a vorbi în numele tuturor. Şi pentru că există«existenţiali», nimeni nu poate fi perfect original. Dincauza asta jurnalele de autor, acolo unde se vorbeşte la persoanaI, seamănă, din cauza asta trăirile sînt recognoscibile.Existenţialii sînt reducţii la unitate." (p. 199).
Să fim atenţi puţin şi la registrul stilistic.Gabriel Liiceanu e unul dintre puţinii noştri autori cărora leiese stilul înalt fără să alunece în ridicol - într-ocultură, preponderent, a zeflemelei şi a "pamfletarilor zîmbitori".Are un patos al ideilor ce nu cade niciodată în pateticul jenant alaltora. Dar pe acest fond de seriozitate, de gravitate, deconsiderare a problemelor cu adevărat importante şi de numire alucrurilor "strigătoare la cer" (şi aici îl taxez îndată pe cel cecrede în Bine, nu şi în fundamentul lui transcendent: la care cer,oare, strigă lucrurile strigătoare la cer?), autorul ia o voitădistanţă de jargonul filozofic, de "păsăreasca" şi "fumisteria"colaterale.
De altfel, el nu prea mai are încredere înfilozofia speculativă, în filozofia "de cod" (cea care, "urcîndtreptele abstracţiei, ajunge la un moment dat să macine vidul").Domeniul abstracţiilor îl vrea completat, dacă nu substituit,printr-un teritoriu în continuă expansiune, al limbajului concretşi al faptelor. A ajunge la o schemă filozofică e acum maipuţin relevant decît "să te mişti liber printre cuvinte". Între"cunoştinţele muzeale" şi "conţinuturile de viaţă", se vede dinchiar formulările utilizate ce preferă autorul nostru. El vademasca şi pretinsa gravitate a jurnalelor filozofice, ce se vor afi întotdeauna "pline de idei" şi, prin urmare, nu se ocupă de"fleacuri". Dar tocmai pe aceste banalităţi se poate, uneori,problematiza. "Tresărirea" noastră, posibilă, în faţa banalului îlface preţios. În această grilă, ce mai este banal prin definiţie?Nimic. Ne-am întîlnit, pe altă cale, şi cu "fleacurile" lui LiviusCiocârlie.
Cînd, onest rămînînd, Gabriel Liiceanu vaîmpinge sinceritatea pînă la capătul expresiei, el va distrugeinevitabil poza filozofică şi morga bibliografică. Făcîndu-şi unbilanţ de traseu parcurs, de la vîrsta primă, a "spiritului pur"(ghilimelele cu tot cu ironia lor îi aparţin), şi pînă la aceastaultimă, subiectul aproape complet expus va fi de o amară duritate:"în cea de a treia vîrstă începi să înţelegi, fără să-ţi fipropus anume să se întîmple asta. Cultura îşi pierde acumprestigiul de comerţ snob cu «produse culturale». Bibliografiileîţi fac greaţă şi cu atît mai mult exhibarea lor, în măsura în carenu e vorba de întîlnirea cu alt autor în pasul comun al uneiînţelegeri pe cont propriu" (p. 287). Şi, pe aceeaşi pagină,sincer, sincer, încă o dată sincer - şi devastator: "Bucuria de aşti că în cele din urmă am reuşit să evadez din cuşca cu miros demucegai a filozofiei".
Un fragment din marele său profesor de tinereţe,din mereu evocatul Noica, va fi citat acum ca un înscrispremonitoriu, şi aceasta tocmai fiindcă el schimbă raportulconsacrat dintre teoretic şi faptic: "Ceea ce ţi-a adus maturizareaa fost capacitatea de a vedea generalul încorporat, în locul celuiplutind, ca duhul peste ape, de la începuturi. (...) Teoretizezimai mult cu faptele decît cu teoriile, de la un moment dat. Oteorie nu spune decît ce spune, pe cînd un fapt poate radia, cuvirtualităţile lui, pe o arie teoretică nespus de întinsă." (p.266). Nu mai e nimic de adăugat.
Decît că, pentru a valorifica acest nou raport,atît faptul cît şi banalitatea ori mărunţişurile cotidiene trebuie"niţel" lucrate. (Simetric, o lectură care ar urmări numaipicanteriile lui Liiceanu ar fi o lectură chioară.) Ele nu auvaloare în sine, nici cognitivă, nici expresivă; dar prin efortulconstant de a le selecta şi grupa, a le alege şi discerne, a ledescoperi sau ataşa o semnificaţie, pot deveni importante. E uncerc vicios. Importanţa "mărunţişurilor" de care un "spirit înalt"refuză a se ocupa derivă din importanţa pe care le-o dă un autor,crezîndu-le importante. Şi care, crezîndu-le aşa, ni le şidescoperă astfel, atît în spaţiul lui, cît şi în al nostru.Într-adevăr, acest cerc vicios e ceea ce reuşeşte să facă unscriitor adevărat (fie el de jurnale autoreferenţiale sau de prozăobiectivă), transformîndu-l în condiţia de normalitate şi chiar deexistenţă a literaturii.
Amintiri şi evocări, portrete de prieteni şicaricaturi de adversari (nu-mi place că, precum în Uşainterzisă, mari scriitori ai noştri apar în paginile luiGabriel Liiceanu exclusiv în ipostaze omeneşti compromiţătoare, întimp ce un Constantin Noica e văzut mereu în lumina Operei lui),scene domestice, reflecţii de mizantrop şi lecturi întăritoare, peaceastă coordonată, din Cioran; veritabile "rostogoliri" întrecutul confiscat de comunişti şi revendicat pe cont propriu;sincerităţi, aşa zicînd, ruseşti şi acidităţi de şcoală franceză;(auto)corecţii şi penalizări, cu exigenţă faţă de alţii, dar şifaţă de sine. Şi toate, totul la un nivel ce face din aceastăÎntîlnire cu un necunoscut o carte de ţinut minte multăvreme de acum încolo.
Dacă ar mai putea s-o citească, Noica, fostulprofesor al fostului ucenic definitiv convertit la literatură, s-arlua cu mîinile de cap.
*) Gabriel Liiceanu, Întîlnire cu unnecunoscut, Editura Humanitas,Bucureşti, 2010, 372 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
