• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

Intrarea în zonă/ de Daniel Cristea-Enache

Intrarea în zonă/ de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache

26 aug 2011 159

Opt ani s-a lăsat aşteptat Ioan Es. Pop cu un volum personal şi nou de poezie, după premiatul, dar neconvingătorul petrecere de pietoni (2003). În interval, bibliografia lui a sporit prin antologii şi traduceri: primele, consistente, celelalte, tot mai numeroase.

Ca şi alţi poeţi din generaţia lui şi din cea următoare, autorul "nouăzecist" a beneficiat din plin de o deschidere, către alte spaţii culturale, de neimaginat înainte; şi e aproape ironic că tocmai poemele lui "livide" şi asociale, construind un spaţiu al recluziunii şi conturând un imaginar regresiv, au avut şansa de a circula prin traduceri.

Cu tot acest succes de export, cunoscătorii de poezie au simţit impasul artistic al unui creator care după fabuloasele performanţe din ieudul fără ieşire (1994), porcec (1996) şi pantelimon 113 bis (1999) a început să se confrunte cu propria ştachetă ridicată prea sus. Iată motivul pentru care unelte de dormit*, cartea realmente nouă, e una de risc considerabil pentru Ioan Es. Pop. Ea ne va arăta fie inerţia şi epuizarea poetului; fie, dimpotrivă, capacitatea lui regenerativă.

De observat prudenţa strategică a autorului. El nu alege un unic fir creativ, un anume registru şi o perspectivă dominantă, aşa cum procedase în cărţile din anii '90. În unelte de dormit se vede o bine gândită şi lucrată complexitate, pe structura, mai degrabă, a unei antologii decât a unui volum distinct. Secţiunile se prezintă ca faţete diferite ale unei lirici, altfel, uşor de recunoscut. Sub atmosfera apăsătoare a versurilor lui Ioan Es. Pop şi sound-ul lor familiar, pot fi identificate trei sau patru linii compoziţionale, dezvoltându-şi propria suprafaţă, cu o densitate specifică. Legăturile de ansamblu sunt destul de laxe. Un centru de greutate al cărţii nu mai există; şi nici măcar imaginea atât de pregnantă transformată în titlu nu mai unifică poemele din sumar. Acestea sunt grupate după câte un subcriteriu care le diferenţiază în raport cu celelalte: un subcriteriu tematico-stilistic. Vizionarismul poetului se desface şi îşi creează mai multe registre de penetraţie a "văzutelor", pentru a ajunge la obsedantele "petice de nevăzut". Fiecare secţiune va fi o încercare, diferită de celelalte, făcută dintr-un anumit unghi, în poligonul poetic al volumului. Prima începe în forţă, cu această uimitoare reverie de cuib şi pivniţă: "cînd eram mic, visam să fiu şi mai mic./ mai mic decît masa, mai mic decît scaunul,/ mai mic decît cizmele mari ale tatălui./ cît un cartof, atîta mă visam./ pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pămînt şi gata,/ pînă toamna nu-i mai necăjeau.// mă visam în cuib, printre ei,/ dormind cu dulceaţă-n întuneric,/ întorcîndu-mă pe-o parte şi pe alta vara/ iar apoi căzînd din nou în somn.// şi toamna să mă trezesc tot nedormit/ şi tot nespălat ca fraţii mei/ şi cînd să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra/ şi să le strig: nu mai săpaţi, nu mai săpaţi,/ căci vin acasă de bunăvoie,/ dacă-n primăvară mă puneţi la loc,// şi primăvara să fiu primul pe care/ îl aruncă înapoi în cuib/ şi tot aşa, să rămîn să dorm mereu,/ din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib,/ ani mulţi, neîntors şi uitat.". La Arghezi, în Har, cartofilor gata să nască "într-o noapte/ li s-au umplut straiele cu lapte", într-o imagine fizică a maternităţii îmbelşugate; la Mircea Dinescu, în Democraţia naturii, "cartoful putred zvîrlit pe maidan/ scoate şi el puţica lui verde", într-o libertate totală a moravurilor naturii întregi. În poemul de faţă, proiecţia e de ascundere ciclică şi somn adânc, în formula sintetică oferită de versul final, excepţional: "ani mulţi, neîntors şi uitat"…

Avem, în această primă parte a volumului, o bună parte din situaţiile, ipostazele şi gesturile tipice din poezia lui Ioan Es. Pop. Este perechea - la distanţă - formată dintr-un eu încărcat şi un duhovnic (altădată era preotul, în altar) care, la câteva mese mai încolo, se lasă "biruit de propria lui sticlă". Alcoolul înceţoşează privirea de zi, conştiinţa diurnă, responsabilă, a cetăţeanului încorsetat în regulile sociale; şi eliberează din interior demonii unei lucidităţi suprafireşti. Ca şi în poezia lui Ion Mureşan, alcoolicul este un inspirat, un vizionar, iar birtul, nu altceva decît interfaţa dintre lumea îngustă şi nemărginirea absolutului. Poetul "nouăzecist" îşi urmăreşte personajul preferat (el însuşi) pe linia de ruptură dintre un Pop unu, activ şi "cuminte", care merge la serviciu şi face treabă, cu un mirabil autocontrol; şi un Pop doi, ascuns, de noapte albă şi cârciumă jegoasă, specialist în automutilări. Acesta e spaţiul predilect şi aceasta este ora exactă a revelaţiilor.

Semnificativ, în zilele de sărbătoare, când întreaga societate petrece zgomotos şi cu pupături, cei doi Pop (cel care are acum şi el "liber" şi cel ieşit la suprafaţă, în timpul anului, la capătul fiecărei zile "ocupate") suferă dimpreună, reamestecaţi într-un acelaşi personaj. Un alt poem puternic susţine acest scenariu de izolare şi suferinţă sado-maso: "pentru toată lumea, mîine va fi o zi mare./ pentru mine va fi o zi mică./ mă voi trezi mai tîrziu cu trei ceasuri,/ îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,/ dar numai pentru că aşa se cuvine/ într-o asemenea zi mare.// nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt/ pe stradă aşa cum o vor face toţi./ o să stau îmbrăcat două ore în baie,/ o să fumez mai multe ţigări pe balcon/ şi o să-mi tot repet că nenorocul meu/ nu-i altceva decît norocul altora.// pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,/ mă voi dezrobi din cămaşa prea strîmtă la gît/ şi voi reîncepe să beau pe ascuns,/ cum o făceam la paisprezece ani.// fireşte, cum am să fiu foarte singur,/ nimeni n-are să mă deranjeze./ voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,/ tremurînd de frică să nu greşesc paşii,/ voi afla poate de ce nefericirea/ la mine se-ntăreşte ca cimentul,// apoi, după atîta alergătură, se va face/ nouă seara, da, şi voi lua/ un pumn de somnifere, să scurtez/ ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,// deşi m-am trezit atît de tîrziu,/ deşi mă culc atît de devreme.". Iarăşi, ultimele două versuri, atît de neutre în regimul comunicării obişnuite, se încarcă, după ce întregul traseu a fost parcurs, de o mare tensiune dramatică; sau chiar de "o puritate excepţională a tragicului" (Nicolae Manolescu). Apartamentul de bloc este la Pop (unu şi doi) un domiciliu al singurătăţii şi un ultim refugiu; la fel, alcoolul; somnul; pumnul de somnifere şi alte "unelte de dormit"; sinuciderea.

Primele două secţiuni îşi "dispută" această concluzie scoasă, terifiant, din procesarea oricărui fapt banal cotidian. Privirea poetului e obosită - şi pare că ultimul efort pe care el îl mai poate face este să dea o imagine esenţială a acestei oboseli, o radiografie poetică a unei structuri destrămate. Ioan Es. Pop e mai bacovian, aici, decât în cărţile lui anterioare, mascându-şi însă filiaţia după o epică versificată ce-i este caracteristică. Autodistrugerea treptată şi spectrul suicidar nu sunt dublate de o contragere şi o fragmentare a lirismului, cu eliminarea elementelor de prisos şi reinvestirea simbolică a golurilor. Între fondul tragic al acestei poezii, atmosfera ei crepusculară şi, de altă parte, discursul poetic închegat şi modulat, apare o incongruenţă: o asimetrie de un izbitor efect artistic. Pagina poetului e foarte plină, iar modul lui predilect de expunere este o povestire sui-generis rulată, narată meticulos, într-un limbaj foarte accesibil şi familiar. Treptat însă, liniştitoarea formă de compoziţie şi expresie deviază, înspre zone obscure atinse mai întâi aparent accidental. Tot mai des, poetul îşi va introduce cititorul într-o zonă cu alte reguli şi într-o imagine răsturnată a certitudinilor lui existenţiale. E nevoie de spaţiu şi de narativitate pentru ca poemul să-şi urmărească traiectoria şi pentru ca umbrele lăsate de lucruri şi gesturi să schimbe, finalmente, "realismul" într-un expresionism de factură personală. De aceea versurile finale cad altfel decât cele intermediare, pregătitoare: deoarece în ele s-au strâns toate semnificaţiile tatonate pe parcurs. Dacă în ieudul fără ieşire şi în celelalte cărţi ale tinereţii creative, Ioan Es. Pop era un expert al începuturilor de poem, executând ruptura de plan din prima mişcare poetică ("ca o amară, mare pasăre marină/ nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti/ din strada olteţului 15.// aici nu stau decît cei ca noi. aici/ viaţa se bea şi moartea se uită."), în unelte de dormit autorul se dovedeşte un artist al acumulării, anunţării şi constituirii finalului. Acesta închide, deopotrivă, poemul şi suma de experienţe. Câteva finaluri: "şi tu eşti atît de obosit. atît de obosit. atît de obosit."; "şi nu te bagi în război dacă nu ştii/ de partea cui pierzi."; "dar pe lumea asta nimeni nu iartă/ pe nimeni."; "deci nu ştiu pînă la urmă unde e norocul/ de a locui în două lumi deodată.". Şi finalul finalurilor, într-o versiune neagră, răsturnată, a promisiunii biblice: "şi-apoi el ştie că, într-un final,/ toate se vor plini cum s-a scris/ şi cei din urmă vor fi cei din urmă.".

Volum de maturitate, unelte de dormit arată un Ioan Es. Pop care reuşeşte să meargă mai departe, să continue, fără a cădea în autopastişă. Vechile elemente şi personajele deja cunoscute (măcelarul, preotul), laolaltă cu situaţiile epicizate şi proiectate dramatic, sînt reinterpretate în lumina unei noi vîrste poetice. Semne şi mai clare ale acesteia sînt abundente în celelalte trei secţiuni, dintre care una (potriviri după alecsandri & co.) surprinde pînă la a frapa. Poetul nostru se răsuceşte aici, într-un postmodernism luat pe cont propriu, către voci lirice anterioare, cu care intră, aşa zicând, în corespondenţă vizionară. Nu mă pot abţine să citez, integral, o poezie în care interiorul cald şi ocrotitor din pastelurile lui Alecsandri e acoperit, prin succesive experienţe de cunoaştere poetică (de la Eminescu la interbelici şi de la aceştia la Aurel Dumitraşcu), de umbrele şi întunericul tot mai dens al viziunii lui Ioan Es. Pop: "din văzduh, cumplita iarnă cerne norii de zăpadă./ de acum, legat cu lanţuri de un leagăn în ogradă,/ pe copil or să tot cadă fulgi cu colţi sticloşi de lup./ va fi trup doar ca să moară cel ce n-a fost nicicînd trup.// iar şezînd în bibliotecă, mult se va mira străinul./ va lăsa deoparte cartea şi va da deoparte vinul./ nu de moarte o să-i pese, ci de veşnicia ei./ va fi doar un fel de mîine încheiat la ora trei.// fiara va intra cu jale, melancolică ţintind/ tomurile de pe rafturi, dac-o să mai fie cînd./ vor bea ceaiuri lungi pe prispă, pufăind din ţigaret./ vremea se va toarce moale, timpul va mişca încet.// şi cînd neguri arzătoare se vor prăbuşi alene,/ s-or acoperi de carne şi vor aţipi în vene,/ unde sîngele-i va duce spre întîiul lor strămoş./ fioros va bate gîndul, sumbri fi-vor şi frumoşi.// lungi troiene călătoare îi vor clătina puţin./ va fi plin de întuneric, iar opaiţul va fi plin.".

După un deceniu şi mai bine de efervescenţă antologatoare şi relativ impas creativ, Ioan Es. Pop a regăsit (numai el ştie cum) frecvenţa acelei poezii.

*) Ioan Es. Pop, unelte de dormit, cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 104 p

Etichete:

Principalele valute BNR - joi, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867