Ziarul de Duminică

Ioan Glodariu (I): De ce au durat expeditiile romanilor patru ani

18.05.2007, 23:37 934

In vara anului 1958, un student al Facultatii de Istorie din Cluj isi facea bagajele pentru a pleca in practica de vara, la sapaturi pe santierul arheologic de la cetatile dacice din Muntii Orastiei. Era prima sa experienta de acest gen. De atunci, a repetat-o neincetat, an de an, astfel ca in aceasta vara va implini 49 de ani de cand sapa, cauta, scotoceste in perimetrul miraculos al legendarului stat al lui Burebista si Decebal. La inceput sub conducerea lui Constantin Daicoviciu, apoi a lui Hadrian Daicoviciu, iar dupa trecerea acestora in eternitate, preluand el insusi comanda santierelor, profesorul Ioan Glodariu de la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca si-a dedicat intreaga existenta cercetarii civilizatiei dacilor. (Radu Constantinescu)

In mod normal, ar trebui sa spun ca pasiunea pentru arheologie a aparut de timpuriu. Dar nu este deloc asa. Am absolvit liceul la Sibiu, dar pe atunci nu stiam mai nimic despre aceasta profesie... Din fericire, una dintre intamplarile carora atunci nu le-am dat mare importanta m-a ajutat sa-mi gasesc drumul in viata. Prin ultimele clase, m-am lasat pe tanjala la matematica din cauza unui profesor care ma simpatiza si imi trecea cu vederea prostioarele. Asa ca, la absolvire, cunostintele mele matematice fiind zero, am hotarat sa dau la istorie, la Cluj. Meritul a fost al profesorului meu, Alexandru Nanu, care ma facuse sa ma indragostesc de aceasta materie.
Totusi, admiterea am dat-o de doua ori. La prima incercare, am picat, pentru ca nu mi-a cazut subiectul stiut si gata. Am dat din nou examen peste un an. Intre timp, am lucrat pe un santier de constructii, unde seful acestuia si-a dat seama imediat ca sunt mai citit decat altii si m-a luat ajutor. Asa am avut timp de invatat si am intrat la Facultatea de Istorie din Cluj la a doua incercare, in 1957.
Arheologia am inceput sa o pricep in anul intai gratie cursurilor, dar mai ales seminariilor, pe care le-am facut cu Hadrian Daicoviciu, pe atunci asistent. Imi amintesc ca el m-a intrebat prima data daca vreau sa merg pe santier, la sapaturi, in cadrul practicii obisnuite de vara. Am spus da, am plecat mai multi studenti plini de entuziasm, dar pana la urma am ramas eu singur; ceilalti s-au lasat rand pe rand. Acolo s-a hotarat destinul meu. A fost ceva de neinchipuit. Desigur, mai intai am pus mana pe carti si am citit ca sa stiu unde ma duc, sa nu nimeresc intr-un loc total necunoscut. Dar una este sa citesti despre un sanctuar ca are plinte de piatra de 2 metri si alta este sa le vezi in fata ochilor in toata uriesenia lor.
Apoi, imi inchipuiam ca ajungand pe santier lucrurile merg de la sine: sapi si descoperi fel de fel de minunatii... Nu-i chiar asa. M-am convins ca in aceasta meserie, ca in oricare alta, iti trebuie multa rabdare pentru a invata ce sa faci si, mai ales, cum sa faci. Abia in anul al treilea am aflat secretul arheologiei: cheia interpretarii este pamantul, cea mai mare arhiva pe care o avem. Si depinde daca stii sa il citesti sau nu. Fiindca depunerile s-au facut firesc: ce este mai vechi se afla jos, ce este mai nou - deasupra, conform metodei stratigrafice, preluata de la geologi. Si fiecare dintre aceste depuneri iti povesteste ceva. Intrebarea-cheie este: de unde provine pamantul? Ce cauta aici? E adus din alta parte? De ce e altfel decat pamantul din stanga sau din dreapta? Si, daca poti sa raspunzi la aceste intrebari, ai rezolvat practic... esenta sapaturii. Cel care m-a invatat acest principiu fundamental al arheologiei a fost profesorul meu, acad. Constantin Daicoviciu. Tinea la corectitudine, voia lucru facut ca lumea si nu ezita sa-i pedepseasca pe cei ce nu se tineau de cuvant. Cand era la sapaturi, se scula la 5 dimineata si incepea sa dea binete muncitorilor cu o voce atat de inalta, incat ne trezea. Desi era cel mai in varsta, incepea primul urcusul si nu lasa pe nimeni sa i-o ia inainte. Mergea cu pas egal, de montagnard cu experienta.
Prima oara am fost pe un santier arheologic in 1958 si, asa a vrut destinul, chiar in Muntii Orastiei. Am inceput la Costesti, unde am stat vreo zece zile, apoi am trecut la Sarmizegetusa Regia. Pe santier era si profesorul Constantin Daicoviciu. In acea zona, unde vestigiile dacice ne vorbesc despre o civilizatie extraordinara, am umblat mai mult decat toti colegii mei de acum luati impreuna. Am batut toata zona cu piciorul, pentru ca este singurul fel in care poti sa o cunosti. Si, dupa 45 de ani, credeam ca o cunosc. Nici vorba. Norocul meu a fost ca am avut prilejul sa zbor cu un elicopter, in 1992. Abia atunci am reusit sa raspund intrebarilor care m-au chinuit inca din primele zile ale sapaturilor in zona cetatilor dacice: de ce a fost nevoie de patru campanii romane ca sa cada Sarmizegetusa? Cu ce au atacat romanii? Ce armata aveau? Cu ce au raspuns dacii? Ce armata aveau ei? Nu puteam sa-mi explic de ce au avut nevoie romanii, cu tehnica lor militara remarcabila, de atata timp ca sa ajunga la Sarmizegetusa Regia. Zburand cu elicopterul, m-am lamurit. Zona o cunosteam, dar de sus se vede altfel. Este un perimetru puternic valurit, asa incat, dupa fiecare dunga de teren, o mana de oameni putea tine in loc un intreg detasament. Mergand spre munte, valea se ingusteaza, gatuirea se face chiar la Costesti, mai sus de sat. Acolo dacii au ridicat doua cetati, una la Costesti, alta la Blidaru, aceasta din urma fiind formidabila din punct de vedere militar. Iar pana la Sarmizegetusa sunt mai multe turnuri de paza. Pe drum, in stanga, se afla o alta cetate care trebuia cucerita, pentru ca o asemenea fortificatie nu putea fi lasata sa functioneze in spatele liniilor romane. Traian era militar de cariera si un bun strateg. Iata de ce au durat patru ani expeditiile romanilor.
Am continuat sa sap in zona cetatilor dacice in toti anii de facultate, incat parintii care ma asteptau acasa ma intrebau de ce nu am si eu vacanta ca toti studentii. Or, sapaturile incepeau la 1 iulie si se incheiau la 31 august. Dar imi placea ce fac.
Niciodata nu am stat pe acelasi santier mai mult de doua luni. Este iarasi un dichis. Facand acelasi lucru, risti sa nu mai fii atent. Daca il schimbi, e altceva. Am sapat de toate, si fortificatii, si sanctuare, si locuinte... Care sunt cele mai importante? Depinde de ce ai gasit... Odata, la Capalna, pe Valea Sebesului, unde este o fortificatie dacica si unde au sapat profesorii Macrea si Ion Berciu, m-am bucurat cand nu am respectat una dintre legile arheologiei. In mod normal, frontul de inaintare pe sapatura este drept; se merge inainte cu aceeasi latime. Aici am gasit un turn-locuinta unde statea comandantul si un zid de incinta. Mai departe nu era nimic. Dar era de neexplicat ce cauta acolo o bucata de zid care porneste de la turn si se opreste aiurea. Si atunci am facut o "prostie" arheologica: am mers cu sapatura cat s-a vazut cu ochii. Iar intuitia mea a functionat fara gres si am gasit poarta cetatii, iar in continuare inca 280 de metri de zid.
In ultimele luni, multi m-au intrebat: domnule profesor, de ce nu ati descoperit bratarile dacice de aur, daca ati sapat atata amar de ani in jurul lor? Adevarul este ca am trecut foarte aproape de ele. In primavara lui 1971, la corhanitul bustenilor din exploatarea forestiera de pe versantul de sud al Piciorului Muncelului, pe care se afla Sarmizegetusa, si la est de incinta sacra, s-au descoperit unelte dacice de prelucrare a fierului. Aceasta descoperire intamplatoare a determinat inceperea sapaturilor in acel punct, cunoscut sub numele de Caprareata. Adica, exact acolo unde, 30 de ani mai tarziu, se gaseau celebrele bratari. Noi am identificat un mare atelier cu unelte de fier, produse in curs de prelucrare si produse finite, precum si cca 1.000 kg de fier in lupe, un fel de "paini" de fier. In Antichitate, concentratia in minereul de fier era foarte mica. Si atunci, dacii, care stiau sa prelucreze fierul, faceau cuptoare de redus minereul chiar langa locul de exploatare, ca sa evite transportul la distante mari, si realizau aceste lupe. Langa un asemenea atelier am gasit peste o tona de fier sub forma de lupe. Dupa calculele noastre, in urma sapaturilor din zona cetatilor dacice am ridicat cam patru tone de fier (brut si unelte). O tona se afla la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei din Cluj. Restul materialelor au fost preluate de Muzeul din Deva, de alte muzee sau a fost vandut ca fier vechi (si inca ce vechi!). Revenind la bratarile de aur, trebuie spus ca, din pacate, pe atunci nu eram dotati cu sensibilele detectoare de metal pe care le-au avut "cautatorii" mai noi, asa ca am trecut pe langa ascunzatoarea aurului fara sa o identificam.
Si mai este ceva: tezaurele nu se gasesc in sapaturi. De regula, omul nu isi ingroapa averea in casa, ci mai departe de aceasta, in locuri izolate, recognoscibile printr-un detaliu de relief sau un copac. Iar noi am cercetat locuintele, atelierele, sanctuarele din zona.


Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO