Ziarul de Duminică

Ioan Holban: „Între literatura «de consum» şi aceea care «va rezista» nu sunt raporturi nici de colaborare, nici de adversitate. Ele coexistă dintotdeauna într-o cultură”/ de Stelian Ţurlea

Galerie foto

Galerie foto

Autor: Stelian Turlea

05.08.2016, 00:05 498

Criticul şi istoricul literar Ioan Holban s-a născut la 2 iulie 1954, la Fălticeni. A fost profesor la Universitatea Al.I. Cuza, Iaşi, Facultatea de Litere, secţia Română-Franceză, doctor în ştiinţe umaniste, redactor-şef al revistei „Cronica”, director general al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” (1996-2006), director al Teatrului „Luceafărul” (din 2006). A publicat enorm şi a fost distins cu numeroase premii literare şi excelenţă în domeniul teatrului.

                                                 

Domnule Ioan Holban, sunteţi critic, istoric literar, om de teatru, publicist. Ce primează? Prin ce vă definiţi dvs.?

Sunt „toţi” cei pe care îi enumeraţi, cu două precizări, totuşi. Nu sunt un „om de teatru”, în înţelesul curent al sintagmei, adică, dramaturg, actor, regizor, scenograf, dar sunt, în mod cert, un om al teatrului, după ce douăzeci de ani am condus Teatrul Naţional „V. Alecsandri” (1996-2006), apoi, Teatrul pentru Copii şi Ti­neret „Luceafărul”, din 2006 până, probabil, în orizontul deceniului trei al aces­tui secol. Publicist sunt câteodată, textele pe care le (circum)scrie acesta fiind adunate, deocamdată, în trei volume, într-o serie pe ca­re am intitulat-o Cortina de sticlă. Permanent, din 1975, sunt critic şi istoric literar. În fond sunt un om norocos pentru că, iată, pa­siunea pentru citit şi scris a coincis cu ceea ce îmi solicitau „job”-urile de filolog la Institutul „Al. Philippide” (1980-1990) şi redactor-şef al revistei „Cronica” (1990-1996); intrarea în teatre părea să îmi înjumătăţească timpul pentru lectură, dar l-am salvat, totuşi, prin renunţarea la orice activitate cronofagă şi, fireşte, prin micşorarea nopţilor. Pot spune că am rămas studentul de la Litere, care debuta, în urmă cu peste patruzeci de ani, cu două studii, despre Ion Crean­gă şi Nichita Stănescu, în revista „Dialog” a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi.

 

S-a spus că sunteţi „un ghid de încredere în spaţiul literaturii române de ieri şi de azi”. Dvs. înşivă la ce fel de definiţie aspiraţi?

George Astaloş mi-a spus cândva: „dumneata eşti un analist”; am înţeles atunci că e o laudă.

 

După „Literatura română de azi” şi „Proza română contemporană” s-a mai scris că aveţi ambiţia să cuprindeţi întreg tabloul literaturii române. Doriţi să ajungeţi şi la o istorie a întregii literaturi române? Una, a literaturii subiective de la origini până la 1900, aţi publicat în urmă cu zece ani...

Prin anii ’80, se spunea că un critic şi istoric literar se validează după ce va fi scris un text important, original, despre Eminescu, Creangă, Caragiale. Proiectul realizării unei istorii a literaturii face parte din „fişa postului”. În ce mă priveşte, am crezut că o asemenea istorie poate fi scrisă din prezent către trecut, autorii, de la Dosoftei, „primul poet român modern”, urmând a fi valorizaţi în funcţie de paradigma cititorului de azi. Altfel spus, istoricul literar trebuie să răspundă la întrebări de genul „Se (mai) citesc azi Dosoftei, cronicarii, Eminescu, Labiş?”, „Sunt ei contemporanii noş­tri?”. Istoria literaturii este o operă de autor; spun asta pentru că mulţi contemporani nemulţumiţi că nu figurează în cutare sinteză confundă o asemenea lucrare cu un dicţionar de autori, operă a unui colectiv, cu norme de redactare precise, care trebuie, în adevăr, să cuprindă pe toţi cei ce-şi vor fi pus numele pe-o carte, cum spunea poetul. Deocamdată, m-am abandonat terenului cu relieful în continuă schimba­re al literaturii contemporane, astfel încât „ambiţia” mea este să actualizez, la intervale de cinci-zece ani, articolele din Literatura română de azi; cineva trebuie să stingă lumina. Între timp, fişierul unei istorii a întregii literaturi române sporeşte.

 

Avem trei sau patru istorii ale literaturii, toate remarcabile. Este nevoie de mai multe sau mai degrabă de dicţionare cât mai diverse şi mai cuprinzătoare?

Istoriile nu pot înlocui dicţionarele; ele trebuie, însă, me­reu revizuite, prin adaosuri, în primul rând, în secvenţa contempora­nă, unde nimic sau prea puţin este „definitiv”, încheiat.

 

Cum aţi numi critica literară pe care o faceţi? Ce este critica de direcţie?

Lecturile mele sunt de identificare a valorilor, încercând să ofer un „ghid” al lor. Vremea „criticii de direcţie”, la noi, s-a în­cheiat, în opinia mea, cu lucrarea celei de-a doua generaţii maioresciene.

 

Credeţi că un autor, mai ales unul de critică şi istorie literară, trebuie să-şi explice, într-un fel de cuvânt introductiv, criteriile de selecţie, cum aţi fost acuzat că n-aţi făcut în cazul „Literaturii române de azi”?

Nu cred că e nevoie, în cazul când acele criterii de selecţie sunt invocate aproape în fiecare articol din sumar. Rezumatele, cuvintele introductive sunt pentru cei care nu au timp că citească volumul, sunt, ca să folosesc spusa lui Matei Vişniec, pentru cititorul „de tip umbrelă”.

 

Citiţi în mod cert enorm, dar nu tot ce se publică, aţi şi admis că ar fi imposibil. Dar dacă între cărţile pe care nu le-aţi citit s-ar găsi şi lucrări valoroase, reveniţi la ele? Care credeţi că este, astăzi, raportul dintre literatura aşa-zisă de consum şi literatura care va rezista?

Revin nu doar la titlurile pe care, mai ales, din motive de (foarte) proastă difuzare a cărţii, le-am ratat; recitesc şi cărţi despre care cred că m-am înşelat, că nu le-am citit cum trebuie atun­ci când au apărut şi, mai mult, autori din perioadele clasică şi mo­dernă, peste care, poate, am trecut prea uşor. Despre necesitatea – şi fatalitatea! – revizuirilor, ne învaţă E. Lovinescu. Între literatura „de consum” şi aceea care „va rezista” nu sunt raporturi nici de colaborare, nici de adversitate. Ele coexistă dintotdeauna într-o cultură; doar că unele trăiesc puţin, cât efemeridele, altele au viaţă mai lungă, eventual cât termenul de garanţie al hârtiei pe care s-au tipărit, în sfârşit, puţine trec peste durata bietului om sub vremi; altfel, iată, fiecare generaţie are un Eminescu, Caragiale, Shakespeare, Bacovia, Cehov al său.

 

Romanele poliţiste intră în categoria literaturii care nu va rezista?

Un „roman poliţist” precum Baltagul va rezista, cum s-a şi dovedit; cărţile cu superdetectivi gen Poirot şi supereroi de felul lui James Bond sunt pentru o seară când îţi laşi spiritul să lenevească.

 

Dar literatura pentru copii? Aţi organizat la un moment dat un festival de teatru pentru copii, piesele erau la bază literatură.

Nu există literatură pentru copii şi tineret, în înţelesul care se dă sintagmei, la noi. Ca peste tot, există cărţi bune şi cărţi proaste; chiar şi cu copii. Festivalul „Hai la teatru!” pe care îl organizăm la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul” de zece ani (şi va continua) este al trupelor de copii din şcoli şi licee; dar actorii – copii şi adolescenţi – care vin în Festival, joacă Cehov, Vişniec, Caragiale, Shakespeare, Alecsandri, ba chiar şi Eugen Ionescu, lângă dramatizări, fireşte, din Ion Creangă.

 

Cum faceţi distincţia între cărţile bune şi cele proaste?

Cel mai important instrument, cu eficienţa dovedită de la Maiorescu până azi, rămâne criteriul valorii estetice.

 

De teatru vă mai ocupaţi? Cât timp vă ia activitatea în teatru?

În toate zilele, dimineţile sunt ale teatrului. Îi iubesc pe oamenii de teatru, pe toţi, aşa cum îi iubesc pe toţi scriitorii. S-ar putea să nu fiu crezut, dar, cu vorbele lui Alex. Ştefănescu din admirabilul său Jurnal secret, „am ajuns la vârsta când asta mă interesează mai puţin”.

 

Se mai cumpără cărţi? Se mai citeşte? Sunteţi optimist în legătură cu cartea tipărită?

Ştiu foarte mulţi care vor răspunde cu un net NU la ambele întrebări. Eu cred altfel. Se cumpără mai puţine cărţi şi statisticile vorbesc de o piaţă a cărţii, la noi, de circa şaizeci de milioane de euro, mult sub nivelul prietenilor europeni şi transoceanici. Deşi, dacă avem în vedere preţul cărţilor, lucrurile s-ar putea să nu fie chiar catastrofale şi numărul cărţilor cumpărate cu lei să fie ceva mai apropiat de acela cu euro în librăriile germane. Se citeşte, însă, cu mult mai mult decât se cumpără; toate statisticile au în vedere, în primul rând, situaţia de la casele de marcat ale librăriilor. Atunci când, însă, vom avea o situaţie clară a numărului de cititori din bibliotecile publice şi al celor care iau cărţi de la anticariate şi buchinişti, pe titluri şi autori, cred că multe idei primite vor fi demolate. Suntem încă un popor alfabetizat chiar dacă, în unele privinţe, n-am depăşit perioada vegetală. Omul e chiar centrul Galaxiei Gutenberg şi nu cred că îşi va demola locuinţa şi universul său de identificare.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO