Ziarul de Duminică

Ion Panteli-Stanciu (1901-1981)

Ion Panteli-Stanciu (1901-1981)
07.01.2003, 00:00 675

In adolescenta, cand singurele tablouri "de muzeu" pe care le puteam vedea erau acelea din colectia municipala a Brailei, banalele aspecte din natura cu specific local, cu salcii plangatoare si maluri povarnite de Dunare, ale lui I. Panteli-Stanciu, erau insasi PICTURA, artistul nascut si traind in oras era insusi PICTORUL, si vechea casa boiereasca, nationalizata si transformata cu un minimum de dotari in lacas de cultura, era insusi MUZEUL.
Pana de curand, intelegerea mea, la intalnirea cu o seama de lucrari interesante de-ale conoraseanului - iar cateva surprinzator de viguroase, ca simtire a realului si dinamica a pensulei pe panza -, imi era obturata de deziluziile acumulate candva in muzeul local. Amintirea unui tablou plicticos, care pana si-n odaile ingaduitoare ale unui panoramic artistic regional isi dezvaluie slabiciunile, te poate urmari o viata. I-am purtat braileanului un soi de ciuda punitiva, ca si cum ar fi fost sa ma reprezinte in cultura si o facea rau. Daca artistii ar sti in ce chip se raporteaza la ei contemporanii, si-ar orandui existenta cu mai mult grija, mai responsabil.
In vara lui 1999, am aflat, intr-un mic magazin cu antichitati de toata mana, cateva "Nuduri" de prin anii 30-40 ale lui Panteli-Stanciu de o vitalitate deconcertanta si apoi, tot prin consignatii, mai multe compozitii in guasa cu o cromatica tare, aproape expresionista, care m-au pus pe ganduri. Nu numai ca n-aveau nici o legatura cu productia "specifica" din Muzeul brailean, dar nici cu creatia epocii nu aveau o relatie databila. As putea spune ca Ion Panteli-Stanciu a fost prea altfel decat colegii de har, pe cand era tanar, si prea asemanator acestora, la batranete. Un impozant portret "de aparat" - colectia Dumitrascu Bedivan - infatisand o eleganta focoasa dinainte de al doilea razboi mondial, la care artistul privea, cand o picta, si cu o impetuozitate de adorator, arata in ce directie ar fi mers talentul sau, daca nu s-ar fi sufocat in provincie. Braila e mandra ca pictorul ei a obtinut, in 1954, la Concursul international de la Viena, in cinstea tineretului satesc (!!!) premiul I. Fisa din Dictionarul enciclopedic al personalitatilor judetului - din 1993 - nu comenteaza insa si faptul ca, dupa ultima expozitie personala, din 1947, si aceea intr-un climat artistic descurajant, pictorul a fost absent din viata obstei mari. Prezenta la interjudetene, cu statutul celui mai degraba acceptat, decat dorit, nu era nici ea stimulatoare. Despre artisti asemeni lui I. Panteli-Stanciu se poate spune ca, exact cand trebuia, s-au dus si au ramas acolo unde nu trebuia.
Student la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti - cu Fr. Storck si G.D. Mirea - vreme de sapte ani (1918-1925) si pe urma la Paris, timp de doi ani, cu unul din academicii de prestigiu ai perioadei, Panteli-Stanciu a socotit ca, pentru un profesor de desen din Braila, Bucurestiul e, totusi, mult mai aproape decat pentru unul din marginile de nord si de vest ale tarii. Desi a expus la Salonul de la Paris, la Tinerimea Artistica, la Saloanele Oficiale interbelice si a avut suficiente "personale" - adica 13 -, in Capitala, care ar fi trebuit sa-l impuna, legaturile sale cu complexul mecanism bucurestean de valorizare a prezentei au fost unele de om care nu putea renunta la locuinta, la situatia si, in definitiv, la simpaticele binefaceri ale conditiei de pictor-sef al orasului. Panteli-Stanciu a fost educat, probabil, cu acelasi proverb buimac care mi-a tulburat si mie anii de formatie: mai bine fruntas in sat, decat codas la oras.
O selectie din cele mai elaborate panze ale lui Panteli-Stanciu de pana la varsta de cincizeci de ani, daca nu chiar si de pana in patruzeci, marturisesc o dotare sanatoasa si productiva, dar cam dezorientata estetic. Lui Panteli-Stanciu i-ar fi fost necesar un singur mentor spiritual, insa mare si rabdator cu temperamentalul provincial. Temperamentul, ca si talentul, trebuie hranit si organizat. La Braila, in casele unde am intalnit peisaje de prin balti si de la Dunare ale pictorului, ar fi urmat sa-mi consolidez rezervele fata de el. Mai ales ca proprietarii nu le-ar fi schimbat niciodata cu niste nuduri de-ale aceluiasi, bune de frisonat oaspetii. Proprietarii acestor panze conventionale par sa se fi contaminat si ei de la zicala citata mai inainte: mai bine un tablouas fruntas in oras, decat o opera, care da bataie de cap in Bucuresti.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar



 

AFACERI DE LA ZERO