• Leu / EUR4.7619
  • Leu / GBP5.4653
  • Leu / USD4.1988
Ziarul de Duminică

Ionesco vs Papu: Cronica unei empatii erodate (II) de Vlad-Ion Pappu

Ionesco vs Papu: Cronica unei empatii erodate (II) de Vlad-Ion Pappu

Autor: Ziarul de Duminica

28 nov 2014 228

Incidenţe biografice

Legătura cu Eugen Ionescu (1909-1994) a durat între 1931 (anul apariţiei „Elegiilor…”) şi 1942, data plecării sale definitive din Ţară.

În capitolul „Câţiva prieteni de tinereţe” din memoriile sale, Edgar Papu descrie chiar circumstanţele întâlnirii lor, decisivă pentru antamarea unei relaţii simpatetice, deşi tinerii se cunoşteau din vedere de ani buni, fiind colegi atât la „Sf. Sava”, cât şi comilitoni la Literele bucureştene, şi rezumă în câteva tuşe evoluţia lor comună:

Pictorul Bob Bulgaru (Gheorghe „Bob” Bulgaru, 1907-1938, pictor şi grafician autodidact, a urmat liceul la „Sf. Sava” şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, 1929-1932, aprofundând materiile favorite – filologia latină şi germană, coleg cu Eugen Ionescu, Edgar Papu, Gheorghe-Gicuţă Teodorescu, Ştefan Todiraşcu, Luca Dumitrescu, Alexandru Sahia ş.a.), „care nu era încă pictor, vine într-o zi şi-mi spune: «Eugen Ionescu, care a scos un volum de poezii, Elegii pentru fiinţe mici, vrea să vină neapărat la tine să ţi-l ofere. Cred că în jumătate de ceas este aici». Eu nu-l cunoşteam încă pe Eugen Ionescu, din vedere mi-l reaminteam ca reminiscenţă de la Sf. Sava. Fiind mai tînăr ceva decît mine, cam cu două clase în urma mea, totdeauna cînd mă vedea mă saluta respectuos, fără să ajungem însă a vorbi unul cu altul. Iată că acum, prin Bob Bulgaru, se făcea adevărata legătură. Într-adevăr, destul de curînd iată că a apărut şi Eugen Ionescu la mine. Întîlnirea a fost de la început cît se poate de naturală şi de cordială. Ne-am hotărît, chiar de la acea primă dată, să lăsăm de o parte orice protocol între noi şi să ne tutuim.”

„De atunci nu ne-am mai părăsit unul pe altul, pînă la plecarea lui definitivă în Franţa. După cîte ţin minte, pe viitoarea sa soţie, Rodica Burileanu (Rodica Burileanu, 1910-2004, licenţiată în Litere şi Drept, fiică a avocatului Mihail Burileanu, şef de Cabinet al ministrului G. Radovici, 1916, director al ziarului „Ordinea”, devine soţia lui Eugen Ionescu, 1936; din căsătorie rezultă o fiică, Marie-France, n. 1944), parcă tot la mine în casă a cunoscut-o. Era inteligent şi natural, fără emfază. I-am apreciat, însă, în mod special, curajul sincerităţii absolute cu sine însuşi. Îşi mărturisea fricile, neliniştile, neputinţele, ca şi cum n-ar fi fost vorba chiar de el. Cum venea la mine, se trîntea pe canapeaua din camera mea, fiindcă acolo, în odăiţa mea, simţea nevoie să se relaxeze, deşi discuţiile puteau să urmeze extrem de concentrate. Este omul care mi-a făcut odată cea mai lungă vizită dintre toţi prietenii. A picat într-o zi la ora nouă dimineaţa şi a plecat numai la 11 noaptea. Îi plăcea să frecventeze – şi mă lua şi pe mine – vestitele crîşme din jurul Bucureştiului, toate cu vinuri excelente şi fiecare cu altă specialitate în gustări. Era decantarea unei naturi extrem de sensibile, de un dezvoltat simţ al responsabilităţii. Din acest surplus de sensibilitate s-a degajat apoi, dar [pe când trăia] încă în România, acel aşa zis «absurd» al teatrului său, care l-a făcut celebru în lumea întreagă. A fost reală la el vocaţia prieteniei şi s-a arătat un prieten admirabil.”

În etapele prin care a trecut adolescenţa sa, Edgar Papu recunoaşte că a cultivat şi alte prietenii formatoare cu persoane cărora le atribuie rolul de mentori. Aşa se face că în liceu a urmat sfaturile unui coleg mai în vârstă, Gicuţă Teodorescu, pasionat de filozofie şi considerat un geniu printre „saviştii” din seria sa, sub influenţa căruia a deprins o anumită reticenţă în exprimare, o pudoare în exteriorizarea opiniilor proprii şi teama de ridicol în cazul expunerii gândului original, fără suficientă acoperire culturală. Îndemnul era îndreptăţit până la un punct, încolo era motivat de credinţa lui Gicuţă că, abia după acumulări imense („după ce-ţi însuşeai toată cultura”), poţi căpăta dreptul să te exprimi. Evident că de-abia în anii studenţiei învăţăcelul şi-a dat seama că suma cunoştinţelor creşte exponenţial şi că lectura haotică trebuie să facă loc celei sistematice.

Bunăvoinţa pe care i-a arătat-o pictorul Corneliu Michăilescu s-a soldat pentru proaspătul absolvent de liceu cu primele experienţe mondene şi cu dobândirea unei încrederi în sine ce-l va conduce, în 1929, la debutul publicistic. Nemulţumit de prima sa confruntare publică, Papu va înceta să publice încă patru ani, răstimp în care va fi confruntat cu influenţele contradictorii ale lui Gicuţă şi Eugen, fiecare căutând să-l modeleze după calapodul său. Concurenţa dintre cei doi „mentori” pentru captarea lui Edi va isca şi o rivalitate între cei doi tineri, descrisă în cap. „Gicuţă Teodorescu” din textul său confesiv:

„În ciuda celorlalte păreri despre el, Eugen Ionescu susţinea că George Teodorescu este prost. Odată s-a nimerit să se găsească amîndoi la mine. George Teodorescu – Gicuţă, cum îi spuneam cei din casă – nu mai ţin minte, în legătură cu ce anume, a emis o părere. Eugen Ionescu l-a contrazis imediat, exprimîndu-se spontan, cu o siguranţă absolută, cu claritate şi cu o mare coerenţă logică. Gicuţă n-a mai putut, n-a mai vrut sau n-a mai ştiut să-i răspundă, şi a tăcut îndîrjit. Nu ştiu ce răfuială exista de mult între ei, în orice caz, o vădită antipatie ieşea mereu la iveală. George Teodorescu, încă cu vreo lună  dinainte, adusese vorba despre Eugen, cu gîndul de a-mi sugera cu tot dinadinsul că reprezintă un caz patologic, ba mai mult că ar fi de-a dreptul nebun. Cred că l-a indispus faptul de a-l vedea în vizită la mine şi că întreţineam relaţii prieteneşti.

Mai tîrziu, Eugen Ionescu mi-a spus aşa: «L-am întîlnit pe George Teodorescu; ce complex de răutate şi de invidie îl macină pe acest om neajutorat! Mă întîmpină cu aceste cuvinte: «Ce fapt, meştere?... meştere!... meştere prost!» Nu s-a putut stăpîni. Ce  rost avea să mai adauge şi această răutate, care nu pe mine, ci pe el îl compromitea.»”

O mărturie suplimentară asupra implicării lui Eugen Ionescu în orizontul cotidian al lui Edgar Papu oferă şi Jurnalul ţinut de Arşavir Acterian, care – la însemnarea datată 3 decembrie 1932 – restituie ceva din atmosfera Casei Papu, atunci când descrie petrecerea dată în cinstea surorii sale Letiţia care împlinise 20 de ani:

E vorba să mergem la Papu, unde ar fi zaiafet. Refuz să merg. De ce? Timiditate. Cu Cioran şi Costică F[întîneru] la Herdan [bar pe Calea Victoriei] şi apoi, vorbind despre moarte, depresiuni şi d-ale vieţii, ajungem la Papu. Zaiafet. Se sărbătoreşte desigur ceva? Letiţia? Ospitalitate. Băieţi simpatici. Fete drăguţe. Agreabil, Eugen, în mediul său natural, e argint viu. Îl imită pe Iorga, pe Vianu, pe Stahl. Cuplul Bran. Hărmălaie. Aiureală. În fond, nimeni nu ştie ce vrea. Glume. Vin. Pian. Radio. Strigăte, ţipete. Tinereţe cheflie, din te miri ce, silit şi sumbru cheflie la câte unii. Rodica B[urileanu], micuţă, un ghem de fetişcană inteligentă şi simpatică. Costică, trist fără motiv, ursuz fără să vrea, trouble-fête cum l-a etichetat Eugen, trouble-fête necesar. Zurescu [Ion, ?-1960, gazetar, mort la Aiud], care-mi face nişte consideraţii asupra artei plastice de la noi, consideraţii pe care încerc să le urmăresc, ca să le discut, fără să reuşesc să-mi limpezesc obiectul discuţiei sfârşite în gălăgie. (Mircea) Nădejde [istoric de artă, autor al lucrării „Începuturile sculpturii romanice şi Spania”,1944] îmi face declaraţii de afecţiune. Cu Cioran, spectatorlâc şi «filozofie» a vieţii, ne facem autocritici, ne mărturisim bucuria irizată de melancolii că facem şi noi parte din cercul acesta pe care îl denumim «nimic simpatic». Luca [Dumitrescu, 1911-1990, poet, fost deţinut politic între anii 1948 şi 1964, condamnat în lotul Arnăuţoiu; evocat de E. Papu în Mem…, cap. „Cîţiva prieteni din tinereţe”. ], romancier la «masculul robust». Mai sunt o sumă de băieţi şi dudui, dănţuitori şi dănţuitoare, dintre care se detaşează, frumoase, dulci, animate şi animând, domnişoarele Enăceanu [Puica şi Mimi, ultima va îmbrăţişa cariera teatrală].”

Evocarea acestei petreceri, purtând amprenta unei generaţii care în curând, prin opţiuni şi destin, se va segrega în compartimente incompatibile, se regăseşte tangenţial şi în Memoriile… lui E. Papu, atunci când pomeneşte de prezenţa în cercul respectiv a Luciei Demetrius:

„nu pot s-o omit pe Lucia Demetrius, fiind şi ea expresia unei ambiţioase aspiraţii, pe care numai atmosfera de continuă efervescenţă a perioadei noastre interbelice a putut să o genereze […]

Odată, cînd s-a strîns multă lume la mine acasă, era ziua onomastică a surorii mele (ştiu că se afla şi Cioran printre oaspeţi) a citit [cu glas] tare tuturor, cu emoţie, din Elegii pentru fiinţe mici a lui Eugen Ionescu, fiind şi autorul de faţă. Cu timpul i-am pierdut urma.”

De altfel, în propriile ei memorii, poeta va găsi de cuviinţă să relateze cu neschimbată dezaprobare scena petrecută în propria ei locuinţă când Eugen, tot hârjonindu-se cu Edi, i-a spart geamul de la uşa de intrare.

Într-un text autobiografic intitulat „Memoriu de activitate în domeniul creaţiei literare”, apărut postum în „Manuscriptum, vol. XXII, 2-4 (83-85), 1991, pp. 201-202, poetul Luca Dumitrescu notează despre cercul generaţiei ’27: „Împreună cu Edgar Papu, Emil Botta, Horia Stamatu, Constantin Fîntîneru, Eugen Ionescu şi alţii ne-am constituit şi noi într-un grup care a devenit curând foarte cunoscut în lumea tinerei literaturi a vremii […] iar la grupul nostru s-au afiliat Arşavir Acterian, Emil Cioran şi alţii”.

După război, sporadic, un prieten comun, Raphael Goldner, emigrat în Argentina, îl ţinea pe Edgar Papu la curent cu cariera franceză a lui Ionesco, expediind inclusiv afişe şi programe de spectacol.

 

În fotografie: Bob Bulgaru şi Edgar Papu, 1933

Principalele valute BNR - joi, 13:35
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7619
Diferență: 0,1262
Ieri: 4.7559
Azi: 4.1988
Diferență: 0,1121
Ieri: 4.1941
Azi: 5.4653
Diferență: -0,2591
Ieri: 5.4795
Azi: 4.1953
Diferență: 0,2054
Ieri: 4.1867