Ziarul de Duminică

Ionesco vs Papu: Cronica unei empatii erodate (III)/ de Vlad-Ion Pappu

Ionesco vs Papu: Cronica unei empatii erodate (III)/ de...

Autor: Ziarul de Duminica

05.12.2014, 00:14 167

La trei decenii de la scena relatată de Arşavir Acterian, relaţia dintre cei doi se reînnoadă indirect, cu ocazia revenirii în Ţară a Rodicăi Burileanu, sosită să asiste la premiera românească a piesei „Rinocerii”, jucată încă din 1964 pe scena Teatrului de Comedie, spectacolul fiind regizat de Lucian Giurchescu, cu Radu Beligan în rolul „Bérenger”.

Recent eliberat din închisoare (la 23 iunie 1964), E. Papu îi relatează epistolar soţiei sale Angela – într-un stil destul de sec, ascunzându-şi dezamăgirea pentru a nu-şi tulbura partenera aflată pe patul de suferinţă – atmosfera în care se petrece revederea cu ceea ce ameninţa să devină mitul Ionesco, Rodica coborând condescendent printre prietenii de altă dată cu aerul unei vedete (prin delegaţie), într-o vizită filantropică la un orfelinat (în „imagologia” călătorilor veniţi din „lumea liberă”, locuitorii unui stat izolaţionist-totalitar sunt reduşi la statura de pigmei, inspirând o milă amestecată cu o superioritate dispreţuitoare, ceea ce E. Papu a simţit, revoltându-l):

„Azi dimineaţă s-a dus şi Nelu [poreclă masculinizantă dată surorii sale Letiţia, care regreta că nu se născuse băiat] s-o vadă pe Rodica [Burileanu] care pleacă Vineri din Bucureşti. Nelu a rămas cam nemulţumit, fiindcă spune că mai era lume şi n-a stat cu ea decât vreo câteva minute (cu mine a stat aproape un ceas jumătate); şi că la urmă a spus că ţine neapărat să mă mai vadă pe mine şi să luăm cafeaua împreună, fără s-o mai invite şi pe ea, decât când şi-a dat seama şi «s-a simţit» adăugând că poate să vie şi ea. Ştii sensibilităţile lui Nelişoru; poate, însă, aici să fi avut dreptate. A fost, însă, mulţumită că i-a dat adresa lui Riquet [Prof. Riquet fusese, înainte de război, director la Institutul Francez din Bucureşti]; spune că nevasta lui e bolnavă. Vineri, când a stat de vorbă cu mine, Rodica m-a întrebat de formă dacă sînt însurat. Când i-am spus că da, mi-a pus subit şi a doua întrebare: «Cu cine? Cu Angela?». Când i-am răspuns şi de astă dată că da, mi-a aruncat o privire mută şi semnificativă, însoţită de un zâmbet lung şi complice, plin de simpatie. Mi-a dat cadou primul volum din «Teatrul» lui Eugène Ionesco. Apoi actorul francez Sabatier (9), care a jucat în «Rinocerii», ne-a fotografiat împreună la braţetă. Spunea că o să-i facă plăcere lui Eugen să vadă fotografia mea de-acum [!?]”

Cu ocazia călătoriei în România a fiicei cuplului Ionesco, Marie-France, petrecută prin anii 1968-’69, aceasta, însoţită de Matei Călinescu, a trecut şi pe la E. Papu, lăsându-i câteva volume de teatru şi de amintiri („Journal en miettes”, 1967, „Presént passé, passé-presént”, 1968). Marie-France, pe-atunci în vârstă de 24-25 de ani, a mărturisit că nu ştie româneşte, cu excepţia expresiei „Ce mai faci, băiatule?”, cu care o tachina Eugen când era bine dispus. Conversaţia s-a învârtit în jurul succeselor lui Eugen de la Paris, în timp ce amintirile de tinereţe ocupă un loc privilegiat în conversaţie, însă interlocutoarea, nefiind în temă, subiectul se stinge de la sine. Ca impresie, întâlnirea a fost într-un fel frustrantă, fiindcă interlocutorii n-au putut depăşi o anumită stinghereală şi familiaritate forţată, diferenţa de generaţie şi de mentalitate spunându-şi cuvântul. E. Papu îşi explica totala ignoranţă a lui Marie-France faţă de trecutul românesc al tatălui ei prin grija lui Eugen de a o feri de complexe şi pentru a-şi legitima deplina „transplantare” din solul natal, resentimentele faţă de Ţară fiind rezultatul unei revolte oedipiene, lumea românească fiind identificată cu tatăl abuziv.

Există, prin 1974, şi o a doua întâlnire cu Marie-France, la care n-am asistat, descrisă şi interpretată în amănunt de Ion Vianu (10), fragmentul respectiv dezvăluind, la modul intuitiv, dar incomplet, resorturile relaţiei spirituale de tinereţe care se ţesuse între Edgar Papu şi Eugen Ionescu:

„Între cei doi, Eugen şi Edy, era o relaţie specială. În timp ce maestrul, T.[udor Vianu], îl reţinea de la exprimare, îl «reteza» cu critica ascuţită implicând o perpetuă invitaţie la reflecţie, Eugen îl încuraja. Tot ce a făcut în tinereţe Edy – şi tot ce nu a făcut – s-a datorat acestei dialectici a reţinerii şi a slobozirii” – spune I. Vianu, citând în continuare din E. Papu:

„Aveam o sumedenie de prieteni, cam de aceeaşi vârstă cu mine, care, prin tinereţea lor, dar şi printr-o acoperire pe care ţi-o dă numai o cultură temeinic însuşită, aveau, în structura lor intimă, acel ceva ce eu l-aş numi riscul afirmaţiei. Astfel de prieteni, cum a fost, ca să dau un singur exemplu, Eugen Ionescu, au avut o influenţă benefică asupra personalităţii mele, care se forma după modelul profesorului, dar şi după felul lor de-a fi.

Rostul digresiunii anterioare a fost – în intenţia lui Ioneluş Vianu – de a produce un contrast între chipul luminos al lui Edy din tinereţe şi imaginea sa din 1974, aşa cum îl percepea el în scena întâlnirii, decrepit („Ochii i se adânciseră şi mai tare în orbite, pe tâmple îi şerpuiau şi mai vizibil arterele. Pierduse şi alţi dinţi pe care nu-i mai înlocuise; […] expresia lui generală, sugerând un memento mori, dădea feţei lui o nuanţă aproape macabră” op. cit., pp. 390), intimidat şi controlat de Letiţia (la data respectivă, căzută în condiţia de pensionară dezorientată şi izolată relaţional, care apela la fratele ei pentru a-i înlesni accesul la edituri), cu alte cuvinte o umbră a ceea ce fusese, un biet reeducat care, venind vorba de Matei Călinescu (unul dintre studenţii săi favoriţi, primit de atâtea ori în casă şi cu care purtase o mulţime de colocvii pasionante), ar fi spus, „vocea domnului Papu vibrând stins”, (op. cit., pp. 391): «Dar el a trădat!», Ioneluş grăbindu-se să explice că „trădare” era folosit în terminologia comunistă pentru a desemna că „te-ai situat, în «lupta de clasă» de partea duşmanului” şi insinuând că Edgar Papu devenise un spirit supus, „reproducând mecanic sloganurile”.

Interpretarea marcat subiectivă a scenei descrise induce, prin premisele create şi luxul de amănunte, că ar fi singura explicaţie valabilă, însă este departe de a fi aşa: Edgar Papu era convins că dezertarea de la datoria impusă de destin este un păcat, ceea ce învăţase de la Monseniorul Ghyka; în mintea lui, Matei Călinescu nu trădase partidul sau R.S.R, cum crede naratorul, ci axul său vital, limba maternă şi cultura pentru care fusese hărăzit.

Conştient sau nu, dr. Vianu utilizează un tip de judecată invalidă silogistic, numită în literatura de specialitate argumentum ad hominem circumstantiae, definit ca eroare logică constând în interpretarea unei afirmaţii prin atac la autorul acesteia, bazat pe circumstanţele sau pe situaţia interlocutorului, în loc să se refere la subiectul argumentului sau să producă o dovadă contra afirmaţiei; prin discreditarea omului a contribuit la perpetuarea subteranei damnatio memoriae, în ceea ce-i priveşte opera. Practic, rupe tăcerea ţesută în jurul lui Edgar Papu şi procedează la un „abuz psihiatric” ca să instrumenteze o inculpare post-mortem.

Deşi, din cele 400 de pagini cât cuprinde memorialul „Amor intellectualis”, cam 60 sunt consacrate frecventării lui Edgar Papu, I. Vianu eludează un episod care ar putea clarifica sursa atitudinii sale faţă de Papu, împrejurare ce mi-a fost relatată chiar de părintele meu (citez din memorie):

„În intenţia de a-l iniţia în studiul culturii pe fiul său adolescent, prin 1950, Tudor Vianu s-a hotărât să-i ţină o serie de prelegeri de introducere în filosofie, sub forma unor lecţii particulare, la care am fost invitat să particip şi eu.

Aceste neuitate prelegeri private, în cerc intim, au avut probabil darul să genereze în conştiinţa lui Ioneluş sentimente contradictorii – admiraţie pentru superioritatea intelectuală a co-auditorului şi, pe de altă parte, amărăciunea că nu se ridică la nivelul pretins de Tudor Vianu, începând să-l perceapă pe asistentul tatălui său ca pe un uzurpator. N-a putut să se împace cu gândul că el, descendentul biologic al lui Tudor Vianu, care avea dreptul la afecţiunea necondiţionată şi nepartajată a tatălui său, a fost dat la o parte de Papu, pe care Profesorul Vianu îl considera descendentul său spiritual şi în care vedea pe adevăratul său continuator.

La accentuarea acestei idiosincrazii a contribuit şi ezitarea lui E. Papu de a se implica într-un proiect conceput de dr. Ion Vianu, în 1964. După cum reiese dintr-un pasaj epistolar, în perioada respectivă, tânărul psihiatru îi făcuse lui E. Papu propunerea să colaboreze la o antologie care, prin texte literare, să ilustreze diferite simptome şi maladii psihice, Papu reţinând din această iniţiativă ambiţioasă că Ion Vianu „nutreşte năzuinţa să devie pentru psihiatria romînească ceea ce părintele lui a fost pentru estetică şi pentru literatura universală. Venind vorba de asta mi-a propus un lucru, care m-ar ispiti grozav, dar nu i-am dat încă un răspuns pozitiv, fiindcă nu ştiu ce-ai spune tu, şi aş vrea în prealabil să mă consult cu tine, care eşti lumina mea.  Este vorba anume să scrie o carte în colaborare cu profesorul doctor Mircea Steriadi, neurologul. Acesta, după cum îl descrie Ioneluş, «un om fin şi cu imaginaţie», a vorbit cu Editura Ştiinţifică să scoată un fel de antologie a fiziologiei nervilor, ilustrată cu texte literare din întreaga istorie  a literaturii universale. Cartea, însă, nu o poate scrie singur, ci numai cu un colaborator de mare erudiţie literară şi în felul acesta să apară ilustrat, bunăoară, motivul «somnului» în literatură, motivul «visului» etc. Ioneluş  s-a gîndit la mine şi m-a propus lui. Rămîne să vedem ce zici şi tu, iubito.” (Edgar către Angela Papu, datat Bucureşti, 11/XII/[1]964)

Probabil că trauma iniţială, autoadministrată, cât şi alte frustrări adăugate pe parcurs au stat la originea resentimentelor sale de mai târziu faţă de E. Papu şi a obstinaţiei cu care iniţiază procese de intenţie ori colportează informaţii pervertite despre acesta, mai ales în cercurile exilului românesc, profitând de autoritatea pe care i-o conferise statutul de militant pentru drepturile omului.

Minat de complexul Vianu şi de conştiinţa limitelor sale interioare, autorul lui „Amor intellectualis” are, în mai multe pasaje, tendinţa să-i atribuie lui Papu (pe care îl utilizează ca pe un soi de alter ego ideal, o proiecţie deziderativă şi obiect al urii totodată, ca pe un fel de figurină idolatră Voodoo în care înfige ace) propriile lui neputinţe şi revolte, cea mai gravă eroare de apreciere fiind aceea că, în 1964, E. Papu, aflat în detenţie, ar fi simţit o uşurare la auzul veştii că Tudor Vianu nu mai este. Întâmplarea face ca, în cuprinsul Memoriilor, Edgar Papu să-i ofere o replică de dincolo de mormânt:

[Tudor Vianu] „mă încuraja ca model de perfecţiune intelectuală, dar, în mod paradoxal, mă şi zdrobea pînă la disperarea că nu voi ajunge niciodată la cota sa şi astfel îl voi pierde, decepţionându-l […] faţă de nici un alt profesor sau savant n-am încercat un complex al inferiorităţii de acest fel […] mă ataşasem indisolubil de Tudor Vianu iar, pe de altă parte, independent de acest ataşament, despărţirea de el m-ar fi făcut să trăiesc mai departe cu conştiinţa apăsătoare a unei înfrângeri.” (Memorii… cap. Ion Biberi).

 

FOTO: Edgar Papu, student, 1932

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO