Distins cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2003), dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner s-a născut pe 9 ianuarie 1956, în Bucureşti, într-o familie de muzicieni (pe linia tatălui, Prunner) şi cu vechi tradiţii culturale şi istorice (pe linia mamei, Pârâianu). Este fiul pianistului Iosif Prunner şi al Ilenei Yvonne Prunner (fostă Pârâianu), regizoare şi poetă. Familia de muzicieni cu trei generaţii de reprezentanţi – Joseph, Iosif Jr. şi Iosif Ion – ce poartă numele de Prunner a sărbătorit, în anul 2009, 100 de ani de prezenţă în „templul muzicii” – Ateneul Român.
Iosif Ion Prunner a urmat cursurile Liceului de muzică „Dinu Lipatti” şi pe cele ale Universităţii de Muzică din Bucureşti. A studiat pianul şi dirijatul cu Zoe Popescu, Ana Pitiş, Maria Fotino, Constantin Bugeanu şi Sergiu Comissiona. După absolvire, a fost angajat la Filarmonica „George Enescu”. În 1991, a înfiinţat Fundaţia şi Orchestra de cameră „Constantin Silvestri”, iar, în 1996, a fost directorul Concursului internaţional de dirijat cu acelaşi nume. În anul 1997, Cristian Mandeal i-a încredinţat conducerea Corului Filarmonicii, fiind, de asemenea, solicitat să dirijeze concerte susţinute de Orchestra simfonică şi Orchestra de cameră ale Filarmonicii. Tot din 1997, conduce orchestra semiprofesionistă a medicilor din Bucureşti, preluând o tradiţie a Filarmonicii „George Enescu”.
În decembrie 2007 a fost invitat, alături de Orchestra Capitole Toulouse, Corul Orfeu – San Sebastian să prezinte o producţie cu „Recviemul”, de Giuseppe Verdi, la San Sebastian, Toulouse şi Paris – Sala Pleyel. În România, a colaborat cu principalele orchestre din ţară, Orchestra Naţională Radio şi Orchestra de cameră Radio. A fost invitat să susţină spectacole la Opera Naţională Bucureşti.
A susţinut concerte în importante centre muzicale din Europa şi Asia (Germania, Spania, Franţa, Italia, Japonia, Rusia, Grecia, Ungaria, Elveţia, Bulgaria, Coreea etc.) şi a luat parte la importante festivaluri din România, Cehoslovacia, Italia etc. A colaborat cu personalităţi muzicale marcante, precum Cristian Mandeal, Sergiu Comissiona, Lawrence Craig, Valentin Gheorghiu, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Michel Plasson, Krzysztof Penderecki, Ion Marin, Adrian Eröd, Neil Stuart, Tatiana Serjan, Dolora Zajick, Carlo Colombara, şi cu orchestre de prestigiu, precum Orchestra Naţională a Franţei, Filarmonica din München, Filarmonica „Arturo Toscanini”, Orchestra Festivalului din Varşovia, Orchestra Philharmonia din Londra, Orchestra Naţională a Cataluniei, Filarmonica din Ostrava, Orchestra Capitole Toulouse.
– Faceţi parte dintr-o generaţie care a adus recunoaştere şi apreciere României: bunicul Joseph Prunner, care a fost contrabasist austriac, venit în România la rugămintea lui George Enescu, tatăl Iosif Prunner – pianist de succes. Dumneavoastră duceţi acum mai departe această tradiţie muzicală. Aţi simţit vreun moment această moştenire ca pe o povară?
– N-am simţit moştenirea ca pe o povară, ci am simţit-o ca pe o obligaţie de a continua, datorită faptului că am moştenit aplecarea aceasta către muzică - nu vreau să spun talentul, că poate să fie un orgoliu - şi atunci decizia a venit de la sine.
– N-aţi simţit că trebuie să ajungeţi la un nivel la fel de înalt ca cel la care au ajuns predecesorii dumneavoastră?
– Am simţit că trebuie să fac lucrurile foarte bine, cât de bine pot. Şi nu sunt mulţumit de cât de bine le-am făcut, fiindcă puteam să le fac mult mai bine.
– La 7 ani aţi susţinut primul concert, iar la 17 ani v-aţi făcut debutul...
– Debutul cu Orchestra Radio, cu concertul de Grieg (Edvard Grieg, n.r.). La 7 ani, chiar aici în Ateneu, a fost o serbare de Crăciun pentru copii, după care au urmat multe apariţii în public, deoarece, prin însăşi activitatea noastră în cadrul liceului de muzică, aveam apariţii anuale sau de mai multe ori pe an, în funcţie de calităţile care se vedeau încă din primii ani ai unora sau altora dintre elevii de acolo.
– Aţi mai reuşit, totuşi, să vă bucuraţi şi de copilărie?
– Puţin, da, dar, cum am spus şi în alte interviuri, dar şi în carte - nu ştiu în ce măsură reiese acest lucru -, muzicienii au o viaţă fără copilărie. Este un permanent antrenament, la fel cum şi cei care urmează sportul de performanţă au acest lucru, numai că noi continuăm acest antrenament până la sfârştitul vieţii sau cât suntem pe scenă, cât suntem în orchestre, coruri, dirijăm, cântăm. Deci, acest antrenament – mai mic sau mai mare – se face zilnic, pentru a menţine performanţa la diverse niveluri ale ei.
– Având în vedere parcursul dumneavoastră profesional, spuneaţi că n-aţi avut copilăria pe care o au cei care nu sunt artişti...
– Acum depinde cum priveşti copilăria, dacă totul este o bucurie, o plăcere, o dăruire, nu zic că n-am mai strâns şi eu din dinţi când am văzut că unii, poate, se jucau mai mult sau aveau timp mai mult sau mergeau la un film în plus, dar, treptat, treptat, satisfacţiile încep să se vadă. Poate nu întotdeauna satisfacţiile sunt pe măsura muncii depuse. Noi avem o muncă de o clipă, la fel ca un actor. Suntem prezenţi o seară pe scenă. Atât. Dar pentru asta, de multe ori, muncim ani de zile numai pentru o singură clipă, deoarece piesele - atât în calitate de instrumentist, de cântăreţ sau de dirijor - nu se învaţă de azi pe mâine. De multe ori le reiei, ai îndoieli asupra lor, la un moment dat ai găsit cheia către esenţa lucrării la început, pe urmă găseşti foarte greu. Poate să treacă şi ani până găseşti cheia şi nici atunci nu ştii dacă ai găsit-o. Dau un exemplu, am auzit de curând: Alfred Brendel, un celebru pianist, are o vârstă respectabilă (84 de ani, n.r.), a renunţat la multe dintre înregistrările făcute în urmă cu mulţi ani, deoarece a considerat că nu mai sunt bune. Nu zic cele recente, dar să spun că ultimul set de înregistrări cu lucrări complete de Beethoven, de Schubert, de Mozart. Deci, asta este viaţa noastră. De multe ori, tot ce am făcut negăm sau nu suntem satisfăcuţi, considerăm că nu ne reprezintă şi atunci este această devenire permanentă care începe din copilărie vizavi de muzică.
– Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, aţi alege tot muzica? Spuneţi în această carte, că, în copilărie, aţi avut o aplecare şi către teatru şi chiar aţi avut un rol la Teatrul Nottara.
– Depinde. Dacă aş avut aceleaşi date, categoric aş fi făcut muzică. Aceleaşi date din punct de vedere al dotării, al naturii, al aplecării către muzică. Desigur că aş fi luat şi aş fi făcut ce n-am făcut bine până acum. Dar, dacă nu le-aş fi avut, nu pot să spun ce aş fi făcut. Am spus şi în carte, mă interesează istoria, astronomia, trăirile în alte locuri, în alte spaţii.
– A avut tatăl dumneavoastră o influenţă mai mare asupra dumneavoastră, dat fiind faptul că aţi ales muzica?
– Poate da, poate nu, nu pot să zic. Oricum educaţia muzicală, inclusiv mama mea a avut-o, fiindcă se obişnuia în familiile de o anume pregătire să facă muzică clasică – accentuez, clasică – în familie. Dacă e să ne gândim, chiar la ţară, cine voia să facă muzică făcea în felul lor. Dacă aveau aplecare, învăţau de copii. Chiar dacă aveai talent sau n-aveai talent, era o necesitate, se practica acest lucru. E foarte bine că se practica, fiindcă se dovedeşte că muzica este absolut necesară dezvoltării umane în primii ani şi că sunt net superiori cei care fac muzică între 7 şi 10 ani, indiferent dacă o fac profesionist sau neprofesionist, faţă de cei care stau la computer de la 5-6 ani. De ce? Fiindcă muzica dezvoltă trei lucruri care ţin de natura umană: concentrarea, atenţia - tu trebuie să fii atent la partitura pe care o ai în faţă, să ai în mână instrumentul, vioara sau pianul, rezultatul sonor, pe care-l scoţi tu, să corespundă cu ceea ce vezi, deci această coordonare între corpul nostru şi un element din afara noastră, cum este o partitură sau un instrument, nu o faci la computer. Este dovedit medical: cei care se apleacă către muzică au, timp de doi-trei ani, cel puţin, una dintre emisferele cerebrale mult mai dezvoltată decât cealaltă. N-am spus-o eu, căutaţi pe internet şi găsiţi această aserţiune.
– Spuneţi în cartea dumneavoastră că locuinţa din copilărie a fost distrusă de Ceauşescu pentru fi construită Casa Poporului.
– Să spunem a doua copilărie, pentru că eu m-am născut în strada Toamnei, dar locuinţa familiei – ca să spun aşa –, construită în 1935 - 1937 de către bunicul meu, a fost demolată şi acum se află Parcul Izvor. Dacă cineva vrea să o reconstruiască, poate să reconstruiască tot ce există în Parcul Izvor, deoarece Ceauşescu s-a grăbit şi există fundaţiile tuturor caselor. Cine vrea să vadă... s-a construit un fel de teren cu ciment chiar către strada Haşdeu şi se văd nişte fiare, acum le-au mai astupat, dar, până acum un an, încă erau nişte fiare care veneau din pământ de la acele fundaţii. Deci, cine vrea să reconstruiască poate să reconstruiască, pe urmă nu e decât poveste.
– Cum aţi trăit dumneavoastră căderea comunismului?
– Am trăit-o în două feluri. Deci, dacă ar fi să povestesc, este ziua de joi, 21 (decembrie, n.r.), eu nu am ştiut ce se întâmplă în Bucureşti. A fost înmormântarea unchiului meu Alexandru Mitru. La ora 9.00 – el stătea în zona Traian –, ne-am dus acolo – ştiam că se întâmplă ceva, fuseseră toate comunicatele, starea aceea de presiune, auzisem că Ceauşescu convocase un miting, dar cum nu mă interesau mitingurile am zis că ce-o să fie unul în plus sau în minus. La ora 9.00 mergem acolo cu mama mea şi cu restul familiei, s-a făcut slujba şi pe urmă am mers lângă Bucureşti, la Mănăstirea Ţigăneşti şi acolo a fost înmormântarea. A urmat masa de parastas de după şi ne întoarcem cu toţii către ora 4.00 aici. Văd că de la Piaţa Victoriei nu se mai putea merge - mama merge acasă împreună cu nişte prieteni – eu veneam aici (la Ateneul Român, n.r.) – o chestie absolut banală şi materială - era ziua de salariu. Ştiam că e şi concert seara. Am văzut pe urmă că mă tot întreabă de legitimaţie, buletin: „Lucrez la Filarmonică”, am arătat, m-au lăsat să trec, venind către Filarmonica, nu mi-au zis nimic, dar vedeam că nimeni nu mai circulă pe Calea Victoriei. Puteai să mergi numai pe trotuar. (...) Intru la casa de bilete, era închis, dar am văzut casierul înăuntru. „S-a suspendat concertul.” „Şi cu leafa noastră ce facem?” „Păi nu ştiu, n-a mai venit nimic, vedem zilele următoare, vedem luni, marţi.” Cum să mă întorc, fiindcă nu mai puteai să treci, totul era blocat, pentru prima oară am văzut scutieri, pe vremea lui Ceauşescu nu erau scutieri, erau cu căşti albe şi costume kaki. Pe unde să mă întorc? Puteam să merg cu metroul, dar am zis că cel mai scurt e tot pe jos şi nu puteai să circuli decât către fostul Hotel Bucureşti, acum se cheamă Radison, şi vizavi de el este tot o instituţie, acum mi se pare că ţine de SRI, dar tot a Securităţii era, şi am trecut printre aceste cordoane, numai pe trotuar, ca la o potecă de munte. Era 4 şi jumătate. Acum, nu ştiu, fără să fiu revoluţionar, stau şi mă gândesc ce aş fi făcut dacă m-aş fi dus, fie la Universitate, cum aveam de gând, fie la Piaţa Romană, în jur de ora 4 şi jumătate - 5, când se întâmplau toate aceste lucruri.
Pe urmă, tot ce s-a întâmplat, am ieşit şi eu să văd atmosfera, îmi plăcea. În ultimii trei ani nu mi s-a permis să plec în Vest nicăieri şi cu o singură intervenţie, în '87, am reuşit să plec la Moscova, când deja era perestroika acolo, şi cu o intervenţie din partea ruşilor, că aveam nişte concerte anunţate şi era chiar o gală la Balşoi de Ziua Femeii şi trebuia să particip şi era soţia lui Gorbaciov care patrona acea gală. Cu o zi înainte mi-au dat paşaportul. Deci nu am fost dintre cei care au agreat comunismul şi chiar urma să cer să mă duc într-o audienţă, după ce se terminase congresul, ca să cer emigrarea oficială în Austria, adică să plec oficial din ţară, că, dacă nu se mai dădea drumul, aici părea că toate locurile îmi sunt închise.
– Au avut loc schimbări în domeniul muzical, după 1989, în afară de permisiunea de a pleca mai uşor din ţară?
– Ce să zic: au avut şi n-au avut loc schimbări. Ca toată societatea noastră, a fost o evoluţie pozitiv-negativă sau negativ-pozitivă – cum doriţi să o luăm. Din punct de vedere al infrastructurii muzicale - mă refer la felul cum funcţionăm noi ca instituţie -, a rămas aceeaşi legislaţie comunistă, chiar comunistă proastă. În sensul că trebuie să ceri aprobare la minister şi pentru un bec, dacă vrei să-l schimbi şi să spui „banii ăştia i-am dat pe becuri, banii ăştia i-am dat pentru artişti”. Dau un exemplu, în fostul RDG (Republica Democrată Germană), era aşa: „bugetul dumitale e de o mie de mărci pe an” – să zicem, „vrei să angajezi pe cineva, stingi două becuri, vrei să faci o premieră în plus, stingi trei becuri”. Adică, managerul, directorul, avea această libertate să gestioneze bugetul, nu să aibă un număr de posturi fixe, ca tu să raportezi pe urmă că ai dat afară zece flautişti, zece muzicieni, ca să faci economie la buget. Şi, pe urmă, să creşti cheltuielile ca să angajezi pe tot felul de contracte, să nu mai ai echipă. O filarmonică sau un cor profesionist nu se fac pe bază de colaborări. Dacă ai o simfonie, care îţi cere 80 -100 de persoane şi tu ai angajaţi numai 80, poţi să îi iei. Peste tot în lume se face treaba asta, dar echipa rămâne echipă. Nu cum au venit noile idei, care din fericire au fost stopate şi care sunt foarte la modă, inclusiv la Ministerul Culturii, de a merge numai pe colaborări. Nu poţi. Fostul dirijor de la Concertgeborow şi-a redus contractul cu un an, şi-a dat demisia şi a plecat de acolo, în momentul în care i s-a spus că ar vrea să angajeze colaboratori. În momentul acela, omul a spus: „Eu am nevoie de echipă”. Şi la fotbal, nu poţi să faci o echipă din colaboratori, adică, în fiecare săptămână, iei un altul să pui al 11-lea jucător sau al 12-lea jucător. Nu poţi, este ceva inimaginabil. Acesta este exemplul rău, cum a involuat (domeniul muzical, n.r.) pe o legislaţie comunistă. Cred că cu asta am spus totul.
Inclusiv economiile de conjunctură şi nu înţelegem că noi avem unul din primele două-trei festivaluri din lume. România nu este cunoscută cu absolut nimic în lume decât cu Hagi, Nadia Comăneci şi cu Festivalul Enescu, fiindcă sunt singurele evenimente care apar pe BBC, pe Euronews, pe celelalte canale mari de televiziune. Nu apare nici cu Dacia, nici cine cu cine la ce înmormântare a fost sau cine cu cine s-a combinat sau alte chestii. Mai este şi Festivalul de Teatru de la Sibiu... nu vreau să-l uit, adică cu cultură. Cu Brâncuşi, cu Enescu. Prin asta suntem vizibili şi nouă ni se dă la cap exact unde putem cu o minimă investiţie să facem treaba asta.
În februarie, un mare ministru italian foarte inteligent al Economiei a zis „ce cultură, desfiinţăm totul, ce nevoie avem de orchestre?”. Răspunsul Euronews Italia a fost: În Franţa ştiţi care este PIB-ul adus de cultură – 250.000 de angajaţi în cultură, artişti, muzeografi, jurnalişti, în publicitate - fiindcă acolo cultura include tot acest lucru –, aduc PIB-ul Franţei la nivelul agriculturii franceze, în jur de 58- 59 de miliarde de euro anual, aici intră şi muzeele care sunt vizitate. Noi, dacă am face, cu această minimă investiţie, şi muzeele, mănăstirile - prinţul Charles a arătat spre noi ce-am putea face, şi nu numai el, şi alţii – vă daţi seama câţi bani am putea scoate. Ştiţi cât bani aduce economia franceză la PIB-ul Franţei? 13 miliarde. Şi ce investiţii se fac în industria de automobile? Ce investiţii se fac ca să scoţi un automobil, la care la fiecare săptămână trebuie să mai schimbi ceva, cât te costă? Şi care este rezultatul. Acesta a fost răspunsul celor de la Euronews. Nu zic că în Franţa este ideal în ce priveşte cultura. Şi ei au destule probleme, dar există această atenţie care se poate da lucrurilor reprezentative. Or, noi, în loc să ne agăţăm de câteva lucruri care pot să fie efectiv de viitor, inclusiv în sport, cultură – aici spun tot, nu numai muzică...
– Vorbeaţi despre Festivalul „George Enescu”. Din 1990 sunteţi nelipsit în cadrul festivalului.
„ Din '78 - '79 sunt nelipsit. Felul cum se desfăşura atunci, şi cu Filarmonica şi în calitate de cântat în diverse formaţii camerale. Am cântat şi „Cvartetul cu Pian”, de Enescu, am cântat şi cu Dan Iordăchescu, regretatul bariton, în anii '80, în cadrul Festivalului Enescu. Pot să spun că n-a fost ediţie în care să nu fiu implicat în Festivalul Enescu, în calitate de dirijor sau pianist.
(Va urma)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
