• Leu / EUR4.9192
  • Leu / GBP5.6962
  • Leu / USD4.6852
Ziarul de Duminică

Irina Petraş: „Mă simt iremediabil destinată provizoriului, imperfecţiunii deschise” (I) / de Stelian Ţurlea. GALERIE FOTO

Irina Petraş: „Mă simt iremediabil destinată provizoriului, imperfecţiunii deschise” (I) / de Stelian Ţurlea. GALERIE FOTO

Galerie foto

Autor: Stelian Turlea

24.01.2014, 00:06 314

Irina Petraş (n. 27 noiembrie 1947, Chirpăr/Sibiu) e absolventă a Liceului teoretic din Agnita şi a Facultăţii de Filologie din Cluj (1970). Doctor în litere (1980), cu o teză despre Proza lui Camil Petrescu (transformată în debut editorial: 1981). A predat limba şi literatura română (la Liceul Ady-Şincai din Cluj şi la Catedra pentru străini a Facultăţii clujene de Filologie). A fost bibliograf la Biblioteca Judeţeană Cluj, iar între 1990 şi 2012, redactor la Editura Didactică şi Pedagogică, apoi la Casa Cărţii de Ştiinţă. Preşedinta Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România (din 2005). Cronicar/recenzent literar la „Apostrof”, „România literară", „Tribuna”, „Cultura”, „Contemporanul. Ideea europeană”, „Steaua” etc.

A semnat peste 30 de volume de critică, istorie şi teorie literară (Camil Petrescu. Schiţe pentru un portret; Teoria literaturiidicţionar-antologie; Panorama criticii literare româneşti. Dicţionar ilustrat, 1950-2000; Ion Creangă, povestitorul; Teme şi digresiuni. Scriitori clasici şi moderni; Literatură română contemporană. O panoramă; Divagări (in)utile. Viaţă şi literatură; Oglinda şi drumul. Prozatori contemporani etc.), eseuri (Ştiinţa morţii; Feminitatea limbii române – Genosanalize; Despre locuri şi locuire; Moartea la purtător. Stări şi cuvinte etc.). A tradus cărţi de Henry James, Marcel Moreau, Jacques de Decker, Jean-Luc Outers, Michel Haar, G.K. Chesterton, Philip Roth, Michel Lambert, Philippe Jones etc.

Alte detalii: www.irinapetras.ro.

 

-Cea mai recentă carte a dvs, apărută la Editura Cartea Românească, Oglinda şi drumul. Prozatori contemporani, e punctul de plecare al acestui nou interviu în „Ziarul de duminică”. Probabil nu greşesc dacă spun că este o panoramă a prozei româneşti din ultimele decenii, încât, dacă cineva doreşte să afle imaginea cât de cât exactă a stării prozei, va trebui obligatoriu să consulte măcar acest volum. Greşesc cumva?

-Doar în parte. Mi-am luat şi de această dată măsuri de prevedere. Nu-mi plac cărţile care promit în titlu mai mult decât oferă. De aceea, mi-am botezat volumele din ultima vreme apelând la reticenţa/rezerva formei nearticulate sau a celei articulate nehotărât pentru a ajunge la un echilibru între titlu şi interiorul cărţii. Oglinda şi drumul inventariază prozatori contemporani (nu prozatorii!). Ea este, mai întâi, o panoramă a lecturilor mele din ultimele două decenii şi jumătate şi abia pe urmă o schiţă panoramică a prozei contemporane. Am citit nenumărate cărţi de proză după 1989, s-a întâmplat să scriu doar despre câteva sute (în Apostrof, România literară, Tribuna, Cultura, Steaua, Contemporanul. Ideea europeană, 22/Bucureştiul cultural etc.), iar aici am reţinut vreo 80, cele în legătură cu care am putut aproxima semnalmente ale perioadei. Astfel, panoramările din prima secţiune – care, cronologic, au apărut, fireşte, în urma lecturilor „punctuale” – survolează marile teme la zi: relaţia istorie-ficţiune şi formele sale de manifestare, destinul personajului literar în era micşorării omului, eroticul şi thanaticul – revoluţii şi tabu-uri, lectura confidenţială, fragmentul şi defragmentarea. În cea de-a doua secţiune, prozatorii sunt convocaţi în schiţe de portret cu pledoarii individuale. Nu pot să nu recunosc, totuşi, că sunt destule numele comentate în carte pentru a se putea deduce în seama lor starea prozei postdecembriste.

 

-E identificabilă continuitatea cu cele două mari perioade din trecutul recent, interbelică şi comunistă, cum v-aţi propus să subliniaţi? Cât de marcate sunt deosebirile?

-Nu e, pentru mine, o descoperire nouă. Sunt cititoare de vreo şase decenii şi mi-am dat seama curând că mai importante sunt asemănările dintre vârstele succesive ale literaturii decât deosebirile. Că temele mari sunt sensibil aceleaşi de… mii de ani, iar modalităţile de „zugrăvire” (cum se spunea la şcoală) sunt limitate. Că inovaţiile rămân mai ales tentative – necesare! – de a schimba ceva ce nu se prea lasă schimbat. Viaţa oamenilor sub vremi ori împotriva lor poate fi descrisă într-o bună poveste. O foarte bună-poveste-despre-om îţi transmite în primul rând asta: că e despre om, că e poveste (deci interpretare subiectivă şi inevitabil personalizată) şi că e bună (în sensul verosimilităţii ei expresive şi reflexive). Pe marii prozatori din toate timpurile îi pot imagina oricând la taclale în jurul mesei rotunde cu deschidere la mare imaginate de Forster. Restul e… singurătate. De aceea spuneam în Argument că „oricâte asemănări aş contabiliza şi oricâte chenare aş inventa, până la urmă se impune din nou constatarea că avem de-a face cu singurătăţi. Nicio oglindă nu e aidoma celeilalte, răsfrângerile sunt de o diversitate care îmbogăţeşte imaginea drumului – el, oarecum, unul şi acelaşi, dar de o constituţie imposibil de apropriat altfel decât prin varietatea tulburătoare a oglindirilor. Adevărurile relative, colorate şi gureşe, se bulucesc de-o parte şi de cealaltă a drumului «adevărat», căci Adevărul lui nu e şi nu poate fi altceva decât întreţeserea acestor variante de lectură, de interpretare”.

Încercările unora de a identifica rupturi dramatice, prăpăstii, găuri negre şi siberii care să izoleze drastic cele trei perioade nu puteau decât să eşueze. Nu văd prăpăstii nici între generaţii. Am o manieră (foarte) relativizantă de a privi lucrurile (a relativiza înseamnă „a pune în relaţie”, a nu lăsa nimic din ceea ce ţine de om în singurătatea dictatorială a unului şi infailibilului), nu mă situez niciodată în fierbinţeala părtinitoare a clipei, iau distanţă şi privesc pe cât de la rece, pe atât de implicat, cu o undă de mândrie aparţinătoare, izbânzile literaturii române din toate epocile. Cum spuneam într-un interviu cu Iolanda Malamen, harta literaturii române arată pentru mine foarte bine, adică în lucru, cum se întâmplă dintotdeauna cu orice hartă vie. Literatura îşi vede de ale ei, imună la forfota goală din prim-planul vieţii sociale şi politice şi înţelegătoare faţă de oportunişti de toate soiurile care i-au anunţat moartea. Modificările imediat vizibile cu ochiul liber la trecerea, greoaie, dintr-un regim în altul se petrec, eventual, în viaţa scriitorilor, nu în viaţa Literaturii. O adevărată nouă paradigmă/hartă literară are nevoie de timp pentru a-şi revela nuanţele şi desenul, în strictă legătură, acestea, cu harta intimă a omului, puţin dispusă să se schimbe la comandă, de azi pe mâine.

Apoi, cred în continuare că nicio valoare impusă la un moment dat prin concertare în numele unor interese de grup (partid), individ, timp şi loc n-a răzbit dincolo de timpul ei trecător şi „făcut”. În ce mă priveşte, reţin cerinţele canonice bloomiene ale operei durabile: acuitate cognitivă, forţă lingvistică şi putere de invenţie, nu şi diversele liste cu nume propriu. O acomodare cu singurătatea, o iniţiere insistentă în muritudine ca formă supremă de „lectură” a fiinţei îmi impun un unghi de vedere vag interesat de listele altora şi foarte flexibil şi capricios când e vorba de preferinţe proprii.

Aş introduce aici, din nou, un martor la care ţin. O carte oarecum controversată, e vorba de The Grand Design, publicată de Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow în 2010, în care se spune: „Potrivit lui Richard Feynman, un sistem nu are o singură istorie, ci orice istorie posibilă.” Pentru a ne descurca în hăţişul paradoxurilor, Hawking propune o abordare numită „realism dependent de model” (model-dependent realism): „Creierele noastre interpretează semnalele transmise de organele de simţ realizând un model al lumii. Când acest model reuşeşte să explice evenimentele, tindem să-i atribuim, lui, elementelor şi conceptelor constitutive, calitatea de realitate ori adevăr absolut.” Dar există mai multe căi de a „modela” aceeaşi situaţie fizică apelând la elemente şi concepte diferite. Dacă două modele pot configura acceptabil aceleaşi evenimente, suntem liberi să-l asumăm pe unul sau pe celălalt, după plac. Istoria ştiinţei e alcătuită din teorii şi modele din ce în ce mai îmbunătăţite, de la Platon la Newton şi la teoria cuantică, şi speră să ajungă la o teorie ultimă şi definitivă. Autorii propun un candidat: M-theory – noua teorie a stringurilor, a corzilor. Familie de teorii diferite, fiecare răspunzând perfect unei anumite secţiuni a situaţiilor fizice, ea se aseamănă cu o hartă, căci niciuna dintre hărţile noastre plane nu reproduce perfect tot Pământul, ci doar secţiuni din el, rezultanta sugerând adevărata configuraţie a Terrei. În plus, nu există un singur univers, ci mai multe, iar crearea lor nu cere cu necesitate intervenţia divină. Ele decurg firesc din legile fizicii. Comparaţia cu muzica e şi ea de reţinut: nu despre particule este vorba, ci despre corzi.Melodia depinde de locul în care şi de forţa cu care „ciupeşti” corzile, căci universul este o simfonie care acceptă oricâte orchestrări. O ştia şi Rilke: „Lucrurile-s trupuri de viori, / în care întunericul vibrează”. Dar şi Saussure, după care vorbirea/rostirea (parole) „execută” limba (langue) aşa cum muzicianul execută o partitură. Realitatea poate fi interpretată în infinite moduri, nu există o adevărată realitate, ci doar una dependentă de modelul avansat la un moment dat. Tot ce ştim este o reţea de imagini ale lumii care traduc observaţiile directe conectându-le, prin reguli, în scheme de un inevitabil relativism conceptual. O teorie valabilă la un moment dat, adică una care răspunde coerent la un număr de întrebări şi nelinişti legate de univers, nu-şi pierde valabilitatea prin apariţia unei alte teorii, care răspunde la şi mai multe întrebări şi propune un nou model coerent. Universul este într-un anume fel, pe care îl aproximăm prin modele simultane sau succesive.

Pe scurt, mi s-a părut că pot transforma M-teoria în metaforă critică. Nu e prima dată când recurg la asemenea procedee (am făcut „realul” şi îmi doream să devin profesoară de matematică…). Acordul fin, privirea laterală, ochiul leneş, universul elegant, ochiul haptic, multiversul, materia neagră sunt concepte ale ştiinţelor care pot fi transferate în teritoriul literaturii cu beneficii indiscutabile pentru înţelegere. Literatura, în întregul ei, este într-un anumit fel. Traducerea în cuvinte expresive a existenţei umane este un proces deschis, viu, în permanentă modificare. Absolutul îi repugnă, deşi un anume miez imuabil, pe care îl numim general-umanul, se conservă de la o epocă la alta. Lecturi/interpretări succesive propun configuraţii acceptabile la un moment dat. Valabilitatea lor depinde de coerenţa intrinsecă a lecturii, nu de evenimentul întotdeauna trecător. De contextul uman, nu de conjunctura social-politică. Se poate vorbi, în cazul marilor cărţi, chiar de o „indiferenţă la eveniment”: „Cine nu se distanţează de evenimente spre a le citi semnificaţia uitată, cine nu se depărtează de oameni spre a scruta în ei umanitatea nu este un artist. Absenţa de la evenimente este condiţia însăşi a creaţiei şi a cere artistului să participe la existenţa noastră diurnă este a-i cere să se dezintereseze de adevărata viaţă esenţială ce formează obiectul artei”, spunea G. Călinescu într-un interviu în 1945 (citat de Al. Paleologu, în Spiritul şi litera, 1970). Asumarea anume a Zeitgeist-ului în sensul de modă se întâmplă în cazuri flagrante de parvenitism, de căutare cu orice preţ a succesului şi de renunţare la adevărurile interioare pentru a fi „în rând cu lumea” – „bună”, adică „ajunsă”. Însă, cum bine a spus nu mai ştiu cine, „dacă te căsătoreşti cu zeitgeist-ul rămâi curând văduv!” Iţele care lucrează la mersul într-un sens sau altul al Lumii sunt destinale prin complexitatea microscopică a întreţeserilor, prin cauze nenumărate care duc spre un scop (când rezultatul convine mai multor inşi dintre cei care au plănuit, niciodată tuturor) ori spre un efect (când rezultatul e mai mult ori mai puţin surprinzător pentru toată lumea).

Continuităţile identificabile între romane din diverse perioade istorice ţin şi de eterna noastră neaşezare, de problematica situare în Istorie, de proiectul nostru comunitar mereu incomplet şi nesigur de şansele sale. În aceste condiţii, oglinda verbală încearcă neobosit alte unghiuri şi perspective, îşi forţează apele în experimente, se repliază pentru a cuprinde cât mai aproape de „adevăr” starea omului şi a societăţii, probează maniere inventate ori împrumutate de închegat povestea despre om. Proză realistă, psihologică, fantastică, onirică, metafizică, sf, policier, istorică, de aventuri, autobiografică, erotică, poetică etc., etc. sunt, fireşte, nume pentru categorii impure, contaminate mereu de celelalte feluri posibile. Diversitatea abordărilor romaneşti creşte în condiţii de libertate. Într-o lume tot mai scăpată din frâu, lăsată în voia libertăţilor fără frunte, sunt extrem de multe de spus şi re-spus, de cântărit, iar tentaţia de a oferi propria versiune este ireprimabilă.

-Sunteţi adepta „lecturilor deschise”. Cât de exacte credeţi că pot fi asemenea  interpretări?

-Lecturile sunt, orice am face, deschise. „Deschiderea” are, pe de o parte, sensul nedefinitivului – lectura mea în funcţie de enciclopedia personală a clipei e imperfectă şi oricând remaniabilă; dar, pe de altă parte, e şi legată, vrând-nevrând, de toate lecturile mele succesive. „Istoria” despre care vorbeaţi mai sus se schiţează singură din succesiunea lecturilor unui critic de profesie. Fiecare nouă carte se interpretează şi în seama cărţilor deja interpretate de criticul cu pricina, se ivesc conexiuni, interferenţe, replici, remake-uri, adevărate (adică intenţionate de autor) sau nu (adică „văzute” doar de critic). Aici o precizare: toate interpretările sunt „adevărate”, dar neapărat în sensul unui adevăr parţial şi personalizat, gata să intre în complementarităţi cu altele, deja formulate. Vezi şi M-teoria despre care tocmai am vorbit. Pe aripioara cărţii mele spun: „Mă simt iremediabil destinată provizoriului, imperfecţiunii deschise. Profesoară prin fire şi vocaţie, adică bună-conducătoare-de-texte, instalată în zumzetul bibliotecii, am citit mereu cu gândul de a reţine ce e de reţinut pentru a vorbi/scrie/explica şi altora. O carte citită fără creion în mână îmi dă sentimentul că mă dedau unei orgii – plăcerea acestor ore furate lucrului e, tocmai de aceea, uluitoare. Îmi aleg cărţile cu o subiectivitateistorică – adică după gustul propriu, dar şi impregnată, inevitabil, de liniile de forţă ale câmpului literar contemporan. Le degust pe îndelete şi aştept să-mi vorbească, să-mi stârnească sau să-mi vindece o nelinişte. Câtă vreme nimic nu e scris din «convorbirea» noastră, ea se petrece în siguranţa situaţiei comune, e un fel de co-prezenţă «fizică», de referinţă de gradul întâi, cum ar spune Paul Ricoeur. Din clipa în care compui un text despre o carte, cazi, însă, în ambiguitatea constrângătoare a ţesăturii sale. Cu textul cronicii în gând, îţi pierzi inocenţa. Şi iluziile. Alături de cartea comentată, e şi el un text (o ficţiune). Şi-a câştigat autonomia şi pretinde, la rândul său, lecturi deschise.”

 

-Citindu-vă cărţile de critică literară, descopăr că vă bucuraţi de existenţa cărţilor celorlalţi. Cum reuşiţi să vă apropiaţi atât de senină de atât de diferitele stiluri şi direcţii ale prozei?

-S-a mai vorbit despre această bucurie a mea de a citi şi evalua cărţile celorlalţi. Am recunoscut îndată că aşa e, dar m-a mirat teribil că aceasta e considerată o trăsătură definitorie a mea. Eu eram sigură că bucuria cu pricina e resimţită de orice critic. Un emoţionant sentiment al urmei împărtăşite, al operei. Am ales întotdeauna în comentariile mele o perspectivă mai puţin academică (în sensul rigorii şi al răcelii precaute), am căutat cu o doză de entuziasm necenzurat ceva nou, aşa încât cel care mă citeşte să fie tentat să verifice dacă este valabilă sau nu bucuria mea. Nefiind amatoare de bârfe şi discuţii la o cafea, „vorbesc” doar/mai ales cu cărţile şi descarc în cronici şi ceea ce, poate, ar rămâne pe dinafară dacă s-ar „stâmpăra” înainte. Fireşte, nu mă cred nicidecum vreun dumnezeu atoateştiutor, dar nici nu cred că poţi porni la drum dacă nu crezi măcar tu în valabilitatea (provizorie) a celor spuse de tine. De aici, poate, directeţea şi alura de verdict a scrisului meu. Cred în continuare că peisajul – şi cel literar – e „mai” întreg dacă are şi înălţimi, şi văi. Textul unui scriitor de primă mărime te incită la polemici, căci intri cu el într-o discuţie serioasă, în vreme ce în cazul cărţilor unor începători sau ale unor scriitori de mai scurtă respiraţie te bucuri (câteodată excesiv) de orice semn de literatură bună. Urmarea ar putea fi bănuiala de tulburare a scării de valori. Iată o primejdie pe care o socotesc minoră, puţin probabilă ori chiar nulă: nu cred că un cititor avizat (care altul citeşte cărţi de comentarii şi analize?) va fi măcar o clipă pus în derută. Mecanismul lecturii – pus în mişcare de toţi cititorii, critici ori nu, ai unui anume moment istoric – e extrem de complicat şi scoate la suprafaţă autori şi cărţi după reguli subsumabile Acordului Fin din cosmologie. Inflaţia din zona cărţii e aparentă fiindcă neglijabilă.

 

-În urmă cu câţiva ani aţi publicat o masivă „Panoramă a literaturii române contemporane”. Conţinutul aceleia alăturat conţinutului „Oglinzii...” pot alcătui la un moment dat o istorie a literaturii române? O aveţi în vedere?

-Nu. „Efectul de istorie” va fi unul secundar lecturii astfel orientate a unor cititori ai mei. L-am exersat şi eu, neintenţionat sau cu o intenţie ţinând de continuitatea, consecvenţa cu care am citit cărţile una după cealaltă şi am meditat asupra legăturilor dintre ele. Impresia finală e una fragmentară. Cartea din 2008 e O panoramă, nu Panorama. Nu am urmărit exhaustivitatea şi nu am gândit cărţile mele ca istorii. Ele sunt, cum am spus deja mai sus, panorame ale scrisului meu despre cărţile altora. Când şi când, am făcut un pas înapoi şi am avansat nişte concluzii. Probabil că această mişcare intră şi în definiţia unui istoric literar cu ambiţii. Nu le am. Îmi convine perfect suspendarea panoramelor libere şi, da, deschise.

Va urma

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9192
Diferență: 0,0122
Ieri:
Azi: 4.6852
Diferență: 0,0363
Ieri:
Azi: 5.6962
Diferență: -0,1035
Ieri:
Azi: 4.9737
Diferență: -0,0583
Ieri: