Radu Aldulescu s-a născut la 29 iunie 1954 la Bucureşti şi a debutat în 1993, la Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei, Nemira, 1996; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2006, ediţia a III-a, Top 10Ă, Polirom, 2013; Îngerul încălecat, Phoenix, 1997, ediţia a II-a, Cartea Românească, 2011; Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, Nemira, 1998; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2007; Proorocii Ierusalimului, 2004; ediţia a II-a, Corint, 2006, ediţia a III-a, Cartea Românească, 2008, ediţia a IV-a, Top 10Ă, Polirom, 2014; Mirii nemuririi, Cartea Românească, 2006. În anul 2010, publică la Editura Cartea Românească romanul Ana Maria şi îngerii. În anul 2012, Cronicile genocidului, Cartea Românească, 2012, ediţia a II-a, Top 10Ă, Polirom, 2015 (Premiul literar „Augustin Frăţilă” şi Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2012, la Colocviul Romanului de la Alba Iulia). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneţia.
„Ca să scrii roman trebuie să păţeşti ceva. Să te întâlneşti cu ursul în pădure, să cazi de pe puntea vaporului în mijlocul oceanului, să fii scos din casă şi din oraş de un echipaj al poliţiei comunitare, la miezul nopţii şi în miezul iernii, fără niciun ban în buzunar, eventual la cererea familiei... Nu este, desigur, o condiţie suficientă, dar în ce mă priveşte o consider extrem de necesară. Asta cu atât mai mult cu cât o mică parte doar dintre păţaniile mele (Dumnezeu ne încearcă fiindcă ne iubeşte) s-a sublimat-exacerbat în conţinutul celor nouă romane pe care le-am scris până acum.” – Radu Aldulescu
*
* *
În sfârşit li se oferea tuturor prilejul să salveze ţara, la fel ca deţinuţilor din Colibaşi, puşi pe liber în preajma revoluţiei. Zarva-divertismentul-diversiunea, din care scapă cine poate cum l-o duce capul. O ţară de salvat, fie din ghearele Frontului Salvării Criptocomuniştilor, fie din ale liberalilor, ţărăniştilor, care vor aduce moşierii să-şi recupereze miile de hectare de pământ, să le ia ţăranilor pământul dat de Iliescu şi vor vinde ţara străinilor pe dolari. În toată zarva-diversiunea-divertismentul, Emanuel n-ar fi avut cum să se orienteze decât având un obiectiv precis: banii, folosindu-se pentru obţinerea lor de buna credinţă a bătrânului ţărănist Coriolan Demetrescu susţinută de o veche încrâncenare. Omul avea nişte duşmani de-o viaţă, iar la vârsta lui nu-i mai rămânea decât să spere că-i va stârpi în sfârşit pe aceşti duşmani, pentru a scăpa ţara de ei…
E misiunea şi menirea noastră, domnule Calomfirescu, atunci de ce ne-ar mai fi ţinut Dumnezeu în viaţă, să apucăm căderea comunismului? Cât priveşte Glasul Revoluţiei, era pe sufletul domnului Coriolan, prin felul în care servea acea nobilă misiune. El ţinea la domnul Calomfirescu ca la un frate şi un aliat de nădejde. Era desigur o idee bună ca, pe lângă revistă, să-şi mai pună pe picioare alte afaceri, pentru a sponsoriza partidul în această luptă grea, de durată, sortită fără doar şi poate izbânzii, o izbândă pe care el, Coriolan Demetrescu, n-o va mai apuca… În sfârşit, după ce-şi făcu numărul, bătrânul ţărănist îl îndrumă pentru problema lui către un vechi prieten, un procuror pensionar pe nume Grigore Buzilă. Lui Emanuel îi plăcu să-şi închipuie cum se împrieteniseră cei doi, în timpul unei anchete a Securităţii, în care fiecare lăsase de la el cât putuse. I se confirmară de altfel bănuielile, recunoscându-l din capul locului pe procurorul pensionar drept rudă de sânge cu colonelul căpitan Ardelean. Nu era de mirare că deţinea relaţiile necesare pentru ce îl interesa pe Emanuel, el însuşi având deschisă o firmă care se ocupa cu importul de produse electronice, aşa că-l luă direct cu oful lui: obţinerea unui credit substanţial la una dintre băncile recent apărute, pe care domnia sa i-ar recomanda-o, punându-l totodată în legătură cu cineva de acolo, dispus să-l servească, să-i înlesnească, conform cu practicile curente…
Simţise că trebuie să îl ia direct. Nu greşise, dar procurorul securist cu simpatii ţărăniste se arătase extrem de reţinut. Ca fost funcţionar în Justiţie nu-şi prea permitea, vezi, să se amestece în treburile băncilor… Lui Emanuel îi era limpede că n-ar fi fost numaidecât prudenţa sau teama, ci în primul rând faptul că omul o făcuse pentru el însuşi, aşa încât i se părea cam ciudat să o facă şi pentru altul, un necunoscut şi un străin în definitiv, măcar că recomandat de un vechi prieten. El intrase într-un soi de castă nou-înfiinţată, a oamenilor de afaceri, viitori sau chiar actuali milionari, în care n-ar fi fost loc pentru orice neica nimeni, venit de pe stradă ori de la puşcărie, cât s-o da el de director de gazetă, care n-ar fi mare lucru să fie o gazetă de perete… Glasul Revoluţiei, bine domnule Calomfirescu, să vedem ce putem face. Se vedea cu ochiul liber că nu îl prea simpatiza; auzise şi el de revistă, poate chiar o răsfoise şi nu-i inspira deloc încredere. Tot ce putea face aşadar, în virtutea vechii lui prietenii cu domnul Coriolan şi a plicului cu o mie de dolari primit de la Emanuel, a fost în cele din urmă să-l îndrume şi să-l recomande unei figuri marcante din FSN, care ar fi dispus să-l ajute.
Era de aşteptat ca mergând pe firul acestui lanţ al slăbiciunilor să ajungă în zona de gravitaţie din jurul Puterii. Pe Costin Bârţu (Bârţu derivând desigur din Pârţu, un nume predestinat succesului în politică ca atâtea altele cu emanaţii asemănătoare: Văcaru, Văcăroiu, Boureanu, Bivolaru, Băsescu, Căcărău etc.) îl ştia din desele apariţii la televizor. Un tip popular, subtil şi totodată dintr-o bucată, la limita grobianismului, fălcos, cu ceafa groasă, cu priză la ţărănimea muncitoare, cunoscându-i de-a fir a păr ofurile şi metehnele. Un demagog emancipat, de anduranţă, format în lungi şedinţe de partid şi învăţământ politic, făcând figură bună alături de Iliescu şi Roman, de la care preluase rânjetul acela continuu, neabătut, într-o variantă personalizată, excesivă, forţată, aproape tâmpă. O emblemă electorală şi o sarcină de partid totodată – zâmbetul prelung, mustos, sănătos, crearea bunei dispoziţii cu orice preţ; familiaritatea, noi suntem fraţii tăi care-ţi vrem binele, ascultă-ne, votează-ne… De efect la o adică, după gravitatea plumburie-distantă a lui Ceauşescu şi a celor din jurul său, ducându-i trena grea a grijilor ţării, aceeaşi cu gravitatea neguroasă a căpitanului viitor colonel Ardelean, din care Emanuel se împărtăşise până i se aplecase, păi uite domnule că ăştia nu-s ca ăia, deh, ei vor lumina soarta naţiunii cu rânjetele lor carnasiere…
Ca să ajungă la domnul Bârţu, a trebuit să vorbească la telefon cu un secretar ce părea să-l aducă la ordine din altă lume: Alo-alo, dom’ profesor, vă convine să vă fixăm o audienţă pentru luni la ora unsprezece? Ce să mai zici că şi ăstuia i se dăduse drumul la glume proaste? Cu cine vorbesc? făcu Emanuel pe fraierul, faţă de mitocanul care refuză să se prezinte, mizând probabil pe surpriza unei deconspirări amânate.
Luni, puţin până-n unsprezece, avu o scurtă întâlnire cu secretarul colonel fost căpitan, pe care-l recunoscuse altminteri după vocea camuflată într-o nuanţă şugubeaţă, în afară că omul apărea în momente-cheie ale destinului său, ca să-l tragă de mânecă, să-l pună în gardă, să-l scoată din impas. El îi grăbise titularizarea, de la el aflase ce se întâmplase cu elevul Albineţ după bătaia din clasă, tot el se îngrijise, desigur, când primise sentinţa, mai mică decât s-ar fi aşteptat oricine, şi tot el îl învăţase de bine pe 21 decembrie, să plece din Piaţa Universităţii înainte să se întunece şi uite că tot el îl conducea acum spre cabinetul lui Bârţu, cu masca rânjetului acoperind fest masca gravităţii neguroase. Tot sub acoperire, mereu sub acoperire… N-ar mai fi fost nevoie să-i amintească şi de astă dată lui Emanuel că are un angajament semnat, pus desigur la păstrare, pentru orice eventualitate. Simţi nevoia să-i spună că a pus o vorbă pentru el pe lângă domnul ministru Bârţu, de care de bună seamă că atârnă rezolvarea problemelor lui, are să vadă, să n-aibă nicio grijă, dom’ profesor, eşti de-al nostru…
Emanuel se cuvenea să-şi amintească, Bârţu tocmai fusese numit ministru… Al Finanţelor, al Transporturilor sau al Muncii, asta era mai greu să-şi amintească pe moment şi oricum n-avea nicio importanţă pentru ce-l interesa pe el. Oricum, te cam ia cu ameţeli văzându-l. Ministrul, ipochimenul ăsta, butoiul ăsta de osânză, pus pe jaf şi pricopseală. Maestrul şi-ar fi irosit de mult crizele, făcându-şi bastonul ţăndări şi rozându-l bucăţică cu bucăţică… Emanuel, însă, nu şi-ar fi permis astfel de derapaje, nici să şi le închipuie. Reuşita acestei întrevederi este pentru el, pur şi simplu, o chestiune de viaţă şi de moarte. Depinde trup şi suflet de dobitocul ăsta, dar nici să nu se gândească, nici să nu-i treacă prin cap o vorbă ca asta, dobitoc…
Cât se întreţinu cu ministrul Bârţu, îşi purifică sufletul, repetându-şi într-una că are privilegiul de a cunoaşte un bărbat politic de toată bafta, un patriot care va face România să prospere printre naţiunile prospere ale Europei… A fost de bun augur gândul acesta, mai cu seamă că pe domnul ministru Bârţu nu părea să-l afecteze orientarea Glasului Revoluţiei. Ai fi zis chiar că nu citise vreodată revista, ci doar că auzise c-ar fi ostilă FSN-ului.
– …am auzit că ne loviţi pe la spate, făcând jocul unor înstrăinaţi ca Raţiu şi Câmpeanu, care au stat departe de ţară când noi am dus greul aici şi acum vin să ne dea sfaturi, să ne dea lecţii de democraţie, să facă ravagii în ţară, s-o vândă la bucată străinilor, să-şi bată joc de acest popor greu încercat. Nu ne temem de ei, domnule Calomfirescu. Poporul simte, vede cine-i vrea binele. Poporul ne iubeşte, dovadă că ne-a ales cu o majoritate covârşitoare. Avem un popor creştin, care ştie ce vrea şi cine-i vrea binele, şi Emanuel aprobându-l din senin, reproducându-i zâmbetul, dres cu un strop de spăşire, sorbindu-i avid clişeele, familiare la o adică, folosite cândva pe diverse tonalităţi parodice, în disputele cu maestrul Vergilius.
– Aveţi perfectă dreptate, domnule ministru. N-am motive să vă contrazic şi nici argumente. Poporul vă iubeşte într-adevăr, ceea ce-i foarte bine şi pentru dumneavoastră şi pentru popor. Vedeţi însă, avem şi noi, presa de opoziţie, un rost şi un rol bine definit. Democraţia, ca să zic aşa, fie ea şi democraţia originală invocată de domnul preşedinte Iliescu (pronunţa numele proaspătului preşedinte cu o gravitate vecină cu evlavia), ne dă nişte drepturi. Tocmai de aceea am venit la dumneavoastră, să ne daţi o mână de ajutor, în ideea că revista pe care o conduc, o iniţiativă privată în definitiv, şi o afacere personală, ar putea să vă fie de ajutor…
– Drepturi, da, nu mă îndoiesc şi totuşi ar fi de dorit să vă vedeţi lungul nasului. Mai multă atenţie la felul cum puneţi problema. Repet, e necesar să repet, noi am câştigat alegerile, dar democraţia nu vă dă dreptul să ne contestaţi la infinit, prin mijloace din cele mai neloiale, josnice chiar, prin violenţe de sorginte legionară, încurajate chiar de presa dumneavoastră de opoziţie…
– Vă rog să mă credeţi, domnule ministru, că nu e cazul revistei mele, punctă Emanuel apăsat, fiind sigur că omul n-apucase să citească Glasul Revoluţiei şi nici n-avea de gând.
Domnul ministru părea tot mai relaxat, mărinimos şi plin să dea pe-afară de fair play. Primise desigur telefonul de recomandare de la procurorul Buzilă şi totodată se sfătuise şi cu consilierul său, colonelul fost căpitan, care-i cunoştea demult clientul, în afară că FSN-ul, în plină formare şi expansiune, trebuia să-şi formeze aliaţi şi printre opozanţi, printre cei dispuşi să facă pe opozanţii şi să-i înjure pe fesenişti pe banii lor, în mod reciproc avantajos, fiindcă acesta-i jocul în definitiv, pentru asta se fac revoluţiile, pentru învingătorii şi câştigătorii care să mai câştige încă, pe spinarea învinşilor şi pierzătorilor dintotdeauna; pentru cei care învârt cu tot mai mult folos banul şi politica, convieţuind cu adversarii în armonie, în pofida confruntărilor de faţadă care iau minţile prostimii… Domnul ministru n-avea desigur în fişa postului observaţii de genul acesta, care subzistau totuşi în subtextul elucubraţiilor sale, cât să fie percepute ca atare de Emanuel. Domnul ministru primise totodată, prin consilierul secretar Ardelean, plicul de la Emanuel cu cele douăzeci de bancnote de o sută de dolari, pe care-i socotea desigur un mizilic, un mic aperitiv al festinului preconizat de relaţia lor.
– Mai poftiţi pe la noi, domnule Calomfirescu. Mai împingeţi-ne câte o vizită de curtoazie, hohoti domnul ministru Bârţu, înainte de a-l îndruma pe calea care să-i rezolve problema.
Îl trimise la un coleg ministru, care-l trimise la rându-i la un cumnat, secretar de stat doar, care avea însă un frate în Consiliul de conducere al Băncii Naţionale, care nu părea împăcat cu suma dorită de Emanuel, aşa încât îl trimise la un coleg prieten, membru în consiliul de conducere al Bancorex-ului şi aici în sfârşit, încă un plic, al nouălea sau al zecelea, le pierduse şirul şi nu se mai simţea în stare să calculeze, un plic ceva mai consistent de astă dată, de cinci mii de dolari, şi pe urmă cererea însoţită de o pledoarie pentru un credit în lei reprezentând echivalentul a două sute de mii de dolari.
Preţ de o jumătate de oră, proiectele unor afaceri vădindu-se de mare viitor, fluturară pe lângă urechile unui tip obez, somnolent, lipsit de orice chef şi Emanuel argumentând înfrigurat, tensionat, copleşit de îndoieli şi nădejdi, de n-ar mai fi avut mult până s-o ia razna.
Fragment din volumul în curs de apariţie la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
