De-a lungul acelei jumătăţi de an, oricât de mare ar fi fost tentaţia, nu le-a dus pe doamna Mara şi Luiza să vadă cum decurg lucrările la noul cavou, pentru a-şi da eventual cu părerea. Îi repugnau oricum părerile venite din partea indiferent cui. Proiectantul şi constructorii îi ascultau atenţi dorinţele, urmându-i strict indicaţiile, care se urneau şi se închegau extrem de lent. Regele proiecta, pe măsură ce zăbovea îndelung asupra fiecărui detaliu.
După multe deliberări lăuntrice, socoti inutil să se încurce cu grupuri statuare, îngeraşi şi nimfe cu harfe şi trompete. Renunţă chiar şi la crucile de oţel sau marmură, nelipsite de la aproape toate monumentele funerare şi cavourile din Bellu. El se ştia şi se dorea ieşit din rând, în viaţă şi deopotrivă în moarte, aşa încât optă pentru o construcţie paralelipipedică din oţel şi sticlă albastră-fumurie, înaltă de opt metri, înconjurată de un brâu de peluză lat de trei metri cu lift, trei etaje şi o terasă ce putea oferi o perspectivă vastă asupra întregului cimitir. Ieşise ceva extrem de simplu, un fel de pui de zgârie-nor din sticlă, fătat parcă de una dintre oribilităţile alea de clădiri pentru birouri, de douăzeci şi ceva de etaje, care tocmai începuseră să apară în Bucureşti.
La fiecare etaj existau două camere de trei metri pe patru, cu un hol între ele, ocupat de casa liftului, bucătărie şi grup sanitar, cu duş şi toate camerele zugrăvite în calciu smuls de culoarea untului, aidoma camerelor apartamentului din Piaţa Kogălniceanu, a cărui atmosferă se străduia s-o reproducă şi prin obiectele de mobilier stil Belle Époque şi prin cele douăzeci de reproduceri de tablouri ale maeştrilor italieni din Evul mediu, printre care Regele amestecase şi trei originale, valorând în jur de două sute de mii de dolari, başca cele cincisprezece statuete de diverse zeităţi orientale din bronz, de dimensiuni rezonabile, cât să nu creeze senzaţia de înghesuială. O ambianţă care în niciun caz nu amintea de un cavou şi totuşi nu lipseau criptele, camuflate ingenios sub mesele cu blaturi de marmură groasă. În fiecare cameră exista o astfel de masă, lungă de doi metri şi lată de unu, având sub ea două cripte, iar în rest tot confortul şi utilităţile necesare unei familii occidentale din pragul mileniului trei – televizor, internet, frigider, plită electrică, încălzire centrală, aer condiţionat. La mai bine de o lună după ultimele finisări, s-a înduplecat în sfârşit să le aducă pe Luiza şi pe doamna Mara să vadă şi poate să se minuneze. Era tot vară, în iunie, la aproape un an după ce doamna Mara îşi acordase şi ceruse de la Dumnezeu încă un an, barem cât să-şi vadă şi al doilea nepoţel şi uite că dorinţa i se împlinise. Uite în ce investise (o investiţie pe termen foarte lung), dragul de Emanuel, atâta timp şi energie şi bani chiar, fiindcă nu e vorba că-l costase destul, măcar că la el nu se cunoştea, adică faţă de câtă viaţă investise în zidurile alea de sticlă, banii ar fi fost vorbă-n vânt.
Urcând şi coborând cu liftul şi vizitând toate cele şase camere şi terasa pe care existau şezlonguri şi mese, nişte ghivece cu plante ornamentale uriaşe şi un mic bar cu frigider, în care se găseau tot felul de sortimente cu băuturi răcoritoare şi alcoolice, pe moment cele două femei se cam neliniştiră, dacă nu cumva se îngroziră, punând în legătură toată această punere în scenă costisitoare, cu depresia dragului de Emanuel, care nu se manifesta altminteri decât prin acea uşoară apatie. Doamna Mara a fost totuşi cea care-n pofida propriei apatii, datorate desigur bolii necruţătoare care o împinsese cu un picior în groapă, a avut prezenţa de spirit să găsească o explicaţie plauzibilă, potrivindu-i-se la o adică dragului de Emanuel. Cavoul acela, bloc pentru staţiune de vilegiatură (familia lor mai avea nişte locaţii asemănătoare risipite prin ţară), ţinea de orientarea lui atee. Până şi de cruce s-a lipsit, mă rog, omul e liber să se dezică, dacă nu crede. Luizei în schimb i se părea tentantă ideea dragului de Emanuel, de a vrea să ia cu el dincolo toate bunătăţile şi înlesnirile vieţii de aici, precum faraonii care-şi îngrămădeau în piramide bogăţiile…
Doamna Mara, care se reconvertise la ortodoxism şi devenise o practicantă împătimită după ce o lovise cancerul, vădea chiar o oarecare deschidere faţă de cavoul familiei Calomfirescu. Parcă i-ar fi surâs să fie băgată acolo, dacă dragul de Emanuel ar pune o cruce undeva pe terasă, sau pe pajiştea din faţă şi uite că el se înduplecă la acest compromis, oferindu-i astfel soacră-sii primul din cele douăsprezece locuri de veci disponibile.
Dincolo de detalii de genul ăsta nu trebuia uitat că acolo existau nişte valori, în afara valorii în sine a construcţiei, a mobilierului şi a aparaturii electrocasnice. Tablourile şi statuetele, în primul rând ele, se cereau protejate de jefuitori şi profanatori, aşa încât pe lângă crucea de marmură neagră înaltă de şapte metri plantată pe pajişte, în faţa blocului-cavou, a pus să se instaleze un sistem de protecţie anti-furt de ultimă generaţie, cu senzori, camere video, alarmă cu zbierete prelungi, sinistre, menite parcă să trezească morţii din morminte. Sistemul era conectat la cea mai apropiată circă de Poliţie, dar pentru mai multă siguranţă, sau poate pentru a insufla un strop de căldură umană acelui locaş al morţilor unde nu erau încă nici morţi, Regele hotărî să-l păstreze în solda sa pe paznicul şantierului. Să continue să păzească pe lângă instalaţia anti-furt, supervizând-o la o adică, pentru un salariu minim pe economie. Să ia aminte şi să se bucure de generozitatea Regelui şi acel Robert Stan sau Satan, cum catadicsise să-i spună în bătaie de joc şi n-ar fi fost nici primul, nici ultimul ispitit de o pervertire a numelui acela comun, inspirată în bună măsură de locul unde-şi făcea veacul omul. Şi ce să mai zici că-şi primea banii din mâna Regelui chiar, când acesta venea la cimitir cu soacra şi nevasta pentru pomeni. Pomenile deveniră un prilej de a inspecta cavoul familiei Calomfirescu, în afară că ditamai ministrul, cu statut de rege în topul milionarilor din România, se cobora să-şi plătească personal paznicul şi să sporovăiască cu el câteva minute. Simţea un soi de atracţie faţă de om şi uite că erau de un leat, de patruzeci şi trei de ani amândoi, în pofida faptului că, aşa hirsut, răpănos, uscat şi cocârjit, omul arăta mai bătrân cu cel puţin cincisprezece ani. Şi apoi, parcă-l ştia de undeva şi nu ştia de unde să-l ia... Îl irita, îl enerva, oare până într-atât să-i fi slăbit memoria? Prodigioasa lui memorie de matematician şi poet, cu vocaţie pentru munca informativă, care reţinea formule, pagini întregi de texte de literatură sau discursuri politice, mii de figuri, gesturi, vorbe… Nu se potrivea cu statutul lui, dar nu putu rezista tentaţiei de a se coborî încă, întrebându-l dacă nu cumva fusese închis la Colibaşi. Omul se schimbă la faţă şi sări ca ars:
– Doamne fereşte! M-a ferit Dumnezeu de aşa ceva! Io sunt un om cinstit, credincios, mănânc o pâine cum dă Dumnezeu aici printre morţi…
Îl jignise, mă rog, omul avea unele sensibilităţi. Îl întrebă apoi dacă lucrase în zona industrială din Piaţa Muncii-Pantelimon şi de astă dată îi confirmă. Lucrase la 23 August până la revoluţie. Aha. Se intersectaseră probabil pe acolo şi-i reţinuse figura în virtutea unei anume expresivităţi. Figura aia de spectru o fi avut un impact distructiv asupra memoriei, ştergând locul şi împrejurarea în care-l văzuse. Oricum omul se vădea recunoscător pentru salariul acela minim pe economie şi foarte dornic să-l justifice, să se achite în cele mai bune condiţii de sarcina lui, aşa încât într-o bună zi îl întrebă cum funcţionează instalaţia anti-furt, ca să ştie desigur cum să intervină la un caz de Doamne fereşte, fiindcă până ar ajunge poliţia ar dura ceva. Ar dura cel mult un sfert de oră, îi spuse. Regele probase, organizase o simulare cu concursul poliţiştilor de la circa unde se arondase, pentru care plătise ceva mai mult decât s-ar fi aşteptat. Durează aşadar, cinci minute până pregătesc oamenii maşina, încă cinci până la poarta cimitirului şi încă cinci pe aleile astea întortocheate. Îi explică apoi şi omul notă în carneţelul lui soios, în ce condiţii se declanşează alarma şi cum poate fi întreg sistemul deconectat şi reconectat. Pe cât de greu ar fi fost pentru hoţi să dibuiască funcţionarea sistemului, pe atât de simplu era pentru paznici sau persoane aflate sub protecţie.
Spre sfârşitul lui septembrie, după ce l-a dat la şcoală, în clasa întâi, pe micul Emanuel, se detaşă definitiv de tot ce ţinea de pomeni şi cavouri, şi-l însărcină pe Neluţu să se ocupe de cavou şi de paznicul ăla răpănos. Atunci a fost când a apărut Beatrice, cu care a început să se vadă tot mai des, mai ales prin camerele din Grand Hôtel du Boulevard. Ea l-a rupt de la sine de pregătirile pentru viaţa de apoi, o cruntă iluzie altminteri, în ce-l privea. În aşteptarea Beatricei, pe lângă afaceri şi politică, trebuise să-şi toace timpul cu iluzia aceea, despre care ar fi simţit nevoia să polemizeze cu maestrul Vergilius. Acesta încercase la un moment dat să-i insufle ideea că viaţa nu se termină odată cu moartea trupului, că viaţa noastră pământească e doar o etapă dintr-o curgere veşnică a vieţii sufletului… Suna rezonabil, atractiv chiar, până-n momentul când maestrul atingea punctul dureros al mântuirii, presupunând acceptarea unei vieţi grele, de privaţiuni, aici, pentru a avea parte dincolo de binele care poate fi numit viaţă veşnică. Încă de aici aşadar, ţi se oferă posibilitatea să alegi între viaţa veşnică şi moartea veşnică. O logică inacceptabilă pentru Regele Gogoşar, care la câteva zile după ce pică iarăşi în braţele Beatricei, n-a mai vrut să audă de nimic ce ar fi putut ţine de subiectul vieţii veşnice. Uite însă că pe la sfârşitul lui noiembrie a trebuit să i se reamintească. Neluţu a fost cel care a îndrăznit, deşi la un moment dat i se interzisese. Şi totuşi nu-i mai puţin adevărat că informaţia furnizată Regelui îi viza averea, iar tot ce făcea atingere cu acest subiect trebuia să i se aducă la cunoştinţă.
– Săptămâna trecută, şefu’, am trecut pe la cimitir, pe la cavou…
– Mi se pare că ţi-am spus că nu mai vreau să aud.
– Consider totuşi că vă interesează: am găsit cavoul cu pereţii goi, cu instalaţia anti-furt decuplată şi paznicul dispărut. Omul ăla în care aţi investit atâta încredere şi bani, cum sunteţi dumneavoastră filotim… Nu mai e nimic, frigidere, televizoare, mobilă, tablouri, nimic. Să vă spun drept, aveam nişte dubii serioase asupra paznicului şi doar c-aşteptam să calce pe bec ca să-l dau afară. Ar fi trebuit s-o fac mai din timp, dar n-ar fi fost cine ştie ce, fiindcă omul locuia acolo. Oricum, îl simţeam că-i pus pe rele. Luni noaptea, se pare, a încărcat totul într-o dubă, care nu se ştie încă cum a reuşit să intre şi să iasă pe poarta cimitirului. Portarii sunt în anchetă. Am pus poliţia pe jar şi cred că nu durează prea mult până să punem mâna pe hoţi…
Fragment din volumul în curs de apariţie la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
