Cât de obiectiv poţi fi atunci când studiezi istoria religiilor? S-au scris nenumărate studii pe această temă, poate vom reveni, din când în când, prezentându-le şi la această rubrică. Mai ales că majoritatea nu sunt cunoscute cititorului român nespecialist. Problematica atrage ineluctabil o sumă de metode de abordare ale acestui domeniu al cunoaşterii atât de urgent-necesar-grav-îmbătător-de-frumos al lumii în care trăim.
(1)teologică - religia ca "oglindă prin mijlocirea căreia înţelegem entitatea supremă" (p. 15);
(2)istorică - religia este "determinată, ca orice alt tip de activitate umană, de circumstanţele istorice ale unui individ sau grup, pe care le reflectă. Anumite abordări antropologice şi sociologice pot fi de asemenea introduse în această categorie" (p. 16);
(3)psihologică, în care "documentele religioase sunt analizate ca reflectare a unei forme speciale de psihologie, cum este psihanaliza" (p. 16);
(4)textual-literară, în care se pune accentul pe analiza textelor religioase, pe paternitatea şi background-ul acestora, pe semantica limbajului religios etc;
(5)comparatistă, al cărei scop este identificarea acelor structuri comune ori care se pretează aşezării în oglindă a unor texte aparţinând mai multor religii;
(6)tehnico-ritualistă, caz în care se pune accentul pe elementele esenţiale precum: ritualuri, practici magice, tehnici mistice etc;
(7)fenomenologică - metodă derivată în mod evident de la Edmund Husserl, care pleda pentru punerea în paranteză a presupunerilor proprii tocmai pentru a favoriza o întâlnire corectă cu fenomenul. Acesta reprezintă "cel mai non-reducţionist mod de abordare, întrucât nu presupune că în documentele religioase se reflectă o structură teologică, istorică sau psihologică", consideră Moshe Idel (p. 19);
(8)cognitivă, care porneşte de la ipoteza că "religia este una dintre multele creaţii umane şi, ca atare, s-ar cuveni să fie încorporată în studiul creativităţii umane" (p. 20). După ce arată că rareori există vreun cercetător care să abordeze problematica religioasă într-o unică cheie de lectură, acesta purtând cu sine, precum orice meseriaş, o "trusă de scule", adică un set (preferat) din abordările enumerate anterior, din care o extrage pe cea potrivită, Moshe Idel adaugă propria sa metodă, anume:
(9)perspectivismul - adică "posibilitatea de a interoga o anumită literatură religioasă din perspectiva familiarizării cu o altă literatură religioasă (…). Este mai degrabă o tentativă de a înţelege mai bine logica sistemelor, comparând sisteme ce diferă substanţial şi aflând de la unul dintre ele ceva despre celălalt", metodă pe care acesta o încadrează eclectismului metodologic (p. 25).
Să mai observăm împreună cu distinsul autor că, dacă privim aceste metode în ansamblu şi din perspectiva ordinii temporale în care au apărut, "putem vorbi despre o evoluţie de la forme transcendentale la forme imanente de explicaţie. Începând cu abordarea teologică, explicaţiile istorice au făcut loc abordării sociologice, iar mai târziu celor psihologice şi cognitive, cele mai recente fiind explicaţiile postmoderne, care acordă prioritate textului mai presus de intenţiile autorului". Şi, păstrând o necesară distanţă academică, Moshe Idel se grăbeşte să adauge: "Această evoluţie de la transcendent la imanent nu este, după părerea mea, nici un progres, nici un regres" (p. 22)…
Aici intervine poziţionarea fiecărui autor, a fiecărei şcoli în parte. Pentru unii cercetători "evoluţia" de la transcendent la imanent nu este nici progres, nici regres. Este un fapt care nu poate fi comentat, "este", pur şi simplu. Pe de altă parte nu putem să nu observăm o evidentă îndepărtare de sacru tocmai a ştiinţei "ştiinţei religiilor". Personal, mă distanţez aici de ilustrul cercetător…
Să nu se înţeleagă prin aceasta că cercetătorul care abordează exclusiv una dintre metodele teologice (căci sunt mai multe) s-ar înscrie necesarmente în orbita sacrului, pe când cel care preferă metoda cognitivă, să spunem, este obligatoriu un adept al laicităţii furibunde.
Pe de o parte tendinţa (extremă) de a aborda istoria/studiul (comparat al) religiilor exclusiv din perspectivă apăsat teologică, ba chiar confesională - ceea ce se petrece, ridicol, la facultăţile de teologie de la noi, de pildă - pe de altă parte încercarea (discutabilă) de a o considera drept o ştiinţă total "aseptică", 100% obiectivă, fără urmă de interacţiune subiectivă între cercetător şi domeniul studiat…
Discuţia este mult prea lungă pentru această modestă rubrică. Ceea ce se poate constata deocamdată în ţara lui Eliade & Culianu este că mediul universitar românesc continuă să fie dominat, covârşitor, de prima formulă (ba chiar de abordarea exclusivist confesională) pentru simplul motiv că la alte facultăţi decât cele de teologie (fie aceasta ortodoxă, catolică, protestantă, neo-protestantă) studiul profesionist al religiilor se regăseşte mai degrabă accidental/facultativ pe lista obiectelor aflate în curricula. Nu mai vorbim despre "specializările" celor care predau istoria religiilor în România de astăzi...
Iar specialişti ar exista deja, căci în cele două decenii de după '89 s-au adunat o seamă de tineri care au parcurs onorante doctorate în Occident. După cum ar putea fi chemaţi să ţină cursuri sau măcar conferinţe excelenţi profesori occidentali. Aceştia sunt însă invitaţi rarisim pentru a se înhăma în condiţii decente la căruţa învăţământului având drept axis mundi malul Dâmboviţei...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
