Perioada modernă aduce cu sine afirmarea unor mari personalităţi atât în domeniul diplomaţiei, mai mult sau mai puţin ocazional, cât şi în acela al istoriografiei, mai mult sau mai puţin direct.
Fondator al Iluminismului şi agent de influenţare
Pe lângă multiplele sale activităţi şi numeroase cărţi publicate în domeniile ştiinţelor naturale, istoriei, politicii, precum şi opere dramatice, poetice, memorii, Voltaire(François-Marie Arouet) (1694-1778) , fără a fi un spion profesionist, a activat, o perioadă, ca agent de influenţare.
În 1743, este invitat de Frederic II, regele Prusiei, din partea căruia primeşte o „scrisoare de misiune” pentru a acţiona în vederea îmbunătăţirii relaţiilor dintre Franţa şi Prusia. Ulterior, Voltaire îndeplineşte misiuni similare la Bruxelles (1742-1743) şi la Curtea regelui polonez Stanislas de la Lunéville. Aflat la Haga, intră în legătură cu amantul soţiei unui ministru olandez, prin intermediul căreia sunt sustrase o serie de scrisori, transmise la Versailles. Aceste scrisori sunt folosite şi pentru a determina perfectarea unei alianţe între Franţa şi Prusia împotriva Olandei. În 1750, Voltaire acceptă o nouă invitaţie din partea lui Frederic II, devenind „agent de publicitate” (influenţare) al acestuia în Europa. În 1753, intervine ruptura cu regele Prusiei şi, la plecare, Voltaire este percheziţionat în căutarea unor „hârtii de stat”, pe care deja le pusese la loc sigur. În 1757, el va servi ca agent intermediar între Franţa şi Prusia în timpul Războiului de şapte ani.
În ceea ce priveşte istoriografia, Voltaire poate fi considerat drept unul dintre promotorii, inovatorii acestei discipline. În volumele sale „Domnia lui Ludovic XIV” (1751) şi „Eseu asupra obiceiurilor şi spiritul naţiunilor”, Voltaire propune o nouă perspectivă asupra vieţii istorice. În primul rând, el o „rupe” cu vechea manieră în care istoria era concepută mai ales ca o înşiruire de fapte şi nume, propunând o serie de idei, linii directoare care au orientat această disciplină, concepând-o în context universal, respingând interpretările naţionaliste, tradiţionale. În tot cazul, Voltaire este unul din cei dintâi adepţi ai unei istorii universale, concepută ca o relaţionare a istoriilor naţionale. Expune o idee care şi-a păstrat actualitatea, avertizând asupra pericolului imixtiunii politicului în istorie.
De asemenea, în articolul pe care l-a conceput pentru „Enciclopedia” lui Diderot, Voltaire exprimă o serie de alte idei care de asemenea trasează conduita istoricului: „Se cere istoricului modern cât mai multe detalii, fapte, mai multă atenţie pentru obiceiuri, legi, comerţ, finanţe, agricultură, populaţie”. În cadrul de idei al Iluminismului, Voltaire, aşa cum arată exegeţii săi, susţine ideea modernă după care obiectul istoriografiei este civilizaţia în totalitatea ei.
Agent şi unul din „părinţii patriei”
Cu un aport substanţial în fondarea Statelor Unite ale Americii, în acelaşi timp, inventator, Benjamin Franklin (1706-1790),a avut o contribuţie substanţială şi în diplomaţie, dar destul de controversată.
După interpretările unor istorici, Franklin s-ar implicat într-o serie de acţiuni secrete, informative. O primă manifestare a duplicităţii lui ar fi avut loc atunci când semnează preliminariile păcii cu Anglia, fără a informa Franţa, aliatul Statelor Unite. Pe de altă parte, Frankin ar fi acţionat ca agent când, în calitate de ambasador al statelor americane la Paris, îi permite principalului său colaborator, Edward Bancroft, instalarea, chiar în cadrul ambasadei, a unei „celule” secrete, prin care sunt transmise Londrei nu numai informaţii de la americani, ci şi unele provenite de la francezi.
Franklin nu s-a afirmat ca un istoric profesionist, dar unele din lucrările publicate aduc informaţii şi interpretări despre evenimentele la care a participat, constituind un izvor preţios pentru cunoaşterea şi interpretarea acestora. Este vorba, în primul rând, de „Autobiografia” sa, ca şi de pamfletul „A Dissertation on Liberty and Necessity, Pleasure and Pain”, dar şi de alte lucrări.
Fondator al romantismului şi diplomat
François-René de Chateaubriand(1768-1848) a fost nu numai un distins diplomat al Franţei, fiind considerat, în acelaşi timp, fondatorul curentului romantismului.
Şi preocupările istorice s-au aflat în atenţia lui Chateaubriand, mai ales în ceea ce priveşte interpretarea unor evenimente („Essai sur les révolutions”-1797) sau a creştinismului („Le génie du christianisme”-1802). Investigarea perioadei Revoluţiei franceze şi a Imperiului nu se poate dispensa de lucrarea sa „De Buonaparte et des Bourbons” (1814).
Iar „Memoriile de dincolo de mormânt” („Mémoires d'outre-tombe”) s-au impus cercetătorilor istoriei mai ales prin multitudinea de fapte la care se referă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
