De la „Characteristica Universalis” la erele geologice
Probabil prea puţin se aminteşte că matematicianul de geniu Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost diplomat şi istoric, dar şi filozof şi cercetător al naturii.
În matematică şi logică, Leibniz s-a făcut cunoscut ca descoperitor al principiului „Characteristica Universalis”, ca promotor al calculului infinitezimal şi combinatoric, ceea ce, în opinia unor exegeţi ai săi, a avansat cu două secole dezvoltarea acestor ştiinţe, pregătind terenul pentru descoperirile lui Newton.
Importante idei a avansat Leibniz şi în domeniile dreptului, teologiei, politicii, istoriei, logicii, metafizicii…
În acelaşi timp, Leibniz s-a afirmat şi în domeniul diplomaţiei. Aflat în serviciul Casei de Brunswick, iar ulterior în Hanover, îndeplinit numeroase misiuni, pentru care, spre sfârşitul vieţii, a promit onoruri. Desigur, în bună măsură, succesul acestor misiuni diplomatice a fost înlesnit de faima de savant al lui Leibniz. Contribuţia sa se referă la ideea rezolvării conflictelor prin mijloace diplomatice şi sisteme de alianţe. În 1672, publică un text în care propune o alianţă a Puterilor europene împotriva pericolului otoman. Propune de asemenea o conlucrare a tuturor popoarelor creştine nu numai în timp de război, ci şi în perioadele de pace.
Deschizător de drumuri a fost Leibniz şi în domeniul cercetării istorice. În primul rând, pentru că a integrat istoriei perioadele geologice de început, ceea ce a făcut din el unul din cei dintâi istorici moderni.
Autor al primei „Istorii a Marii Britanii”
Şi Alexander Cunningham (1654-1737) s-a afirmat ca om politic, diplomat şi istoric. Între altele, el a fost implicat în desfăşurarea „Revoluţiei glorioase” care a dus la constituirea sistemului parlamentar englez. A însoţit o serie de personalităţi politice ale vremii în misiuni diplomatice. În timpul domniei lui Wilhem III şi a reginei Anna, a îndeplinit misiuni diplomatice în diferite capitale, între care la Paris (1700-1702), implicându-se în rezolvarea problemei legate de „moştenirea spaniolă”, în care şi Anglia era interesată. Atunci când Partidul „Whigs”, al cărui fruntaş era, a pierdut puterea, cariera politică şi diplomatică a lui Cunningham a intrat într-un „con de umbră”, dar, când George I din Casa de Hannover a ajuns pe tron, vechile merite au fost recunoscute şi Cunningham a fost trimis în misiune diplomatică la Veneţia.
În 1720, el se retrage din viaţa politică, consacrându-se, în continuare, studiilor istorice. Opera sa de căpetenie în acest domeniu, inspirată şi de evenimente la care a participat, a fost „Istoria Marii Britanii de la Revoluţia din 1688 până la urcarea pe tron a lui George I”. De remarcat că foloseşte termenul de „Marea Britanie” cu peste o sută de ani înainte ca acesta să fie consacrat oficial. Lucrarea în limba latină a fost publicată mult după moartea lui Cunningham, dar ea a rămas un izvor important pentru cercetarea istoriei engleze.
O vreme s-a crezut că Cunningham este şi autorul unor „deschideri” care au făcut epocă în istoria şahului, dar cercetări ulterioare au dovedit că este vorba de o altă persoană.
Călugăr – „Istoriograf imperial”
Prezenţa unor monahi în misiuni diplomatice a fost o practică des uzitată încă în Evul Mediu, dar membrul ordinului Benedictinilor, germanul Marquard Herrgott (1694-1762), este un caz deosebit, dat fiind că este şi autorul unor lucrări istorice de referinţă, unul din cei dintâi profesionişti în acest domeniu.
Din 1728, a îndeplinit funcţia de reprezentant diplomatic al Curţii de la Viena timp de 20 de ani. Misiunea sa a fost întreruptă atunci când a intrat în conflict cu aceasta pe probleme legate de statutul legal al bisericii.
Acest conflict nu a afectat totuşi calitatea de istoric al dinastiei de Habsburg, despre care a publicat o „Genealogie diplomatică” (1737) şi alta despre „Monumentele Casei de Austria” (1750).
Ca rezultat, Herrgott a fost numit „consilier şi istoriograf imperial” .
În acelaşi timp, el s-a afirmat şi ca unul din cei mai importanţi istorici ai bisericii şi vieţii mănăstireşti, publicând, în 1726, la Paris lucrarea „Vetus disciplina monastica”.
O persoană „inimoasă şi prietenoasă”
Johann Casimir von Häffelin (1737-1827) a rămas cunoscut atât în calitatea se de cardinal, dar şi de diplomat, trimis la Sfântul Scaun, funcţie în care a contribuit la încheierea „Concordatului dintre regatul Bavariei şi Papa”, care a avut o importanţă deosebită în epocă.
În acelaşi timp, von Häffelin a avut contribuţii importante şi în domeniul istoriografiei, care au fost recunoscute prin dobândirea titlului de doctor în teologie şi numirea sa ca membru al „Academiei de ştiinţe” şi al „Academiei de artă” de la Mannheim, înfiinţată în 1763.
O importanţă deosebită a avut călătoria întreprinsă în 1768 în Italia, cu care ocazie a vizitat oraşele Herculaneum şi Pompei, rezultatul ei fiind publicarea a numeroase lucrări despre antichităţile de aici. De asemenea, von Häffelin, în calitate curator pentru antichităţi, funcţie în care a contribuit la activitatea de catalogare şi sistematizare a mărturiilor arheologice şi a celor numismatice din Antichitatea italiană, dar şi a celor din Germania.
Acest interes s-a materializat în înfiinţarea de către Häffelin, în 1775, a unei Societăţi destinate cultivării limbii şi culturii germane.
În tot cazul, von Häffelin a rămas ca un deschizător de drumuri în domeniul arheologiei, al cercetării şi păstrării monumentelor istorice.
Colegii săi de misiuni diplomatice i-au păstrat o frumoasă amintire, ca o persoană „inimoasă şi prietenoasă”. De asemenea, a fost printre puţinii cardinali care s-a bucurat de privilegiul de a fi oficiat o slujbă în Capela Sixtină de la Vatican.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
