Fără îndoială, Mihail Kogălniceanu (1817-1891) constituie un exemplu elocvent de om de stat a cărui activitate politică şi diplomatică a fost nemijlocit influenţată de aceea de istoric. Desigur el nu constituie o excepţie în societatea românească, alte asemenea exemple fiind destul de numeroase, începând cu cărturarii Evului Mediu, apoi reprezentanţii Şcolii Ardelene, ai generaţiei paşoptiste, pentru a ajunge la o altă personalitate importantă, Nicolae Iorga, dar, ceea ce îl aşează pe Kogălniceanu pe o poziţie de vârf este faptul că a fost un înainte-mergător, un factor hotărâtor atât în activitatea politică, participant la toate evenimente cruciale ale secolului XIX, de la revoluţia din 1848, la realizarea Unirii şi dobândirea independenţei. În acelaşi timp, Kogălniceanu s-a afirmat şi în mediul cultural, autor de lucrări istorice în „premieră”, preşedinte al Academiei Române. De asemenea, el s-a făcut remarcat şi prin activitatea sa diplomatică, în calitate de ministru de Externe şi reprezentant al ţării în capitale europene.
Promotor al „specificului naţional”
Chiar prin studiile sale Kogălniceanu fusese pregătit pentru această postură, între alţii el fiind influenţat de ideile marelui istoric german Leopold von Ranke susţinător al ideii după care istoricii trebuie să fie informaţi asupra ştiinţei istoriei.
Însuşi titlul uneia din primele sale lucrări („Études historiques, chrétiennes et morales”) este semnificativ în acest sens, ca şi acela al altui volum din tinereţe „Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens” (1837), prima lucrare de sinteză din istoriografia românească. În ceea ce priveşte ecoul lor, este de menţionat că aceste lucrări au fost publicate şi în Germania.
Privitor la filiaţia în care se situa Kogălniceanu, este de amintit că el a publicat toate lucrările lui Dimitrie Cantemir care existau în acele timpuri, iar, mai târziu, şi-a cumpărat propria tiparniţă, unde dorea să editeze ediţiile complete ale cronicilor moldave, proiect ce a fost realizat în 1852.
În istoriografie, ca şi în politică, Kogălniceanu a fost un promotor al idealului romantic al „specificului naţional”, idee care a fost expusă în mod programatic încă în 1853 în prelegerea inaugurală despre istoria naţională la nou-înfiinţata Academie Mihăileană. Kogălniceanu îi avea în vedere nu numai pe românii din Principate, ci şi pe aceia din alte părţi: „...ţara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeşte româneşte, şi istoria naţională este istoria întregii Moldove şi Ţării Româneşti, şi cea a fraţilor din Ardeal”.
Periculos…pentru „ordinea de stat”
De altfel, el a avut de suferit de pe urma exprimării unor asemenea idei, în 1844 fiindu-i revocat dreptul de a ţine prelegeri de istorie. Nu s-a descurajat, ci a continuat să propage aceste principii şi în străinătate, folosindu-se şi de apartenenţa sa la francmasonerie, ca şi alţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste, ca şi ai celor următoare.
Cât de periculos era considerat el pentru ordinea de stat este faptul că, în timpul Revoluţiei de la 1848, domnitorul Moldovei, Sturdza, a ordonat să fie arestat, oferindu-se o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
