Ziarul de Duminică

Istorici şi diplomaţi (VIII). Un spirit rector: Titu Maiorescu/ de dr. Alexandru Popescu

Titu Maiorescu în prima parte a vieţii, la Berlin

Galerie foto

Autor: Dr. Alexandru Popescu

18.07.2014, 00:02 311

Desigur, Titu Maiorescu ( 1840-1917) s-a afirmat, în primul rând, ca istoric şi critic al literaturii, „deschizător de drumuri” în acest domeniu, dar nici interesul pentru istoria politică nu a lipsit din sfera sa de preocupări.

Fără a fi un „diplomat de carieră”, Maiorescu, prin funcţiile de stat pe care le-a îndeplinit, prim-ministru şi ministru de Externe, a jucat un rol important şi în evoluţia relaţiilor internaţionale ale României mai ales în perioada de început a secolului XX.

 

Tradiţii de familie

Chiar tatăl lui Titu, Ioan Maiorescu  (1811-1864) a fost profesor de istorie şi a îndeplinit o funcţie diplomatică în calitate de agent al guvernului Ţării Româneşti pe lângă Dieta de la Frankfurt pe Main.

Stabilirea sa o vreme la Viena, ca salariat al ministerului de Justiţie, unde redactează memorii şi articole în ziarele austriece despre problema românească, i-a dat lui Titu Maiorescu posibilitatea să urmeze cursurile unor prestigioase instituţii de învăţământ, între care Academia Tereziană, în curtea căreia se află o placă memorială, amintind despre popasul său aici. Dovedind o ambiţie deosebită, care de altfel îl va însoţi în întreaga sa carieră, dorind să dovedească, aşa cum arată în Memoriile sale, că şi românii erau capabili de performanţe intelectuale deosebite, Maiorescu absolvă cursurile acestei Academii ca şef de promoţie.

 

„Magna cum laude”

…a fost şi calificativul cu care Titu Maiorescu, după studii la Berlin, obţine titlul de doctor la Giessen în Germania. Numai un an mai târziu, îşi ia licenţa în litere şi filozofie.

Încă în această perioadă, Maiorescu a manifestat interes şi pentru studiul istoriei, astfel în încât, întors în ţară, în 1861, i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Devine în acelaşi an decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi.

Tot din această perioadă datează şi aderenţa sa (ca şi a altor reprezentanţi de frunte ai vieţii politice şi culturale a vremii) la Loja masonică Steaua României din Iaşi. De fapt, prin aceasta se dorea apropierea de importantele cercuri politice ale Europei din această sferă, în perspectiva afirmării viitoare a Românei.

 

Adversar al „formelor fără fond”

Deşi era un partizan al modernizării Românei, Maiorescu a luat atitudine mai ales în lucrarea „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, împotriva introducerii unor instituţii imitate după cele occidentale care nu corespundeau mentalităţii şi nivelului de cultură al poporului român. Asemenea idei sunt susţinute de Maiorescu şi pe planul ideologiei politice, afirmându-se drept un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite. Trebuie să recunoaştem că asemenea idei îşi păstrează actualitatea şi în ceea ce priveşte integrarea europeană a Românei !…

 

„Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“

…afirma Nicolae Iorga, referindu-se la intransigenţa lui Titu Maiorescu care nu l-a împiedicat să se despartă chiar de prieteni politici apropiaţi, cum a fost P.P. Carp.

Această poziţie l-a făcut pe Maiorescu să se angajeze în polemici destul de acerbe cum a fost aceea cu Constantin Dobrogeanu-Gherea, fără să ţină seama aprioric că acesta era reprezentant al unei orientări socialiste.

Ambiţia sa de a deveni un „spiritus rector”, îndrumător  a fost uneori dusă peste anumite limite, cum a fost imixtiunea în viaţa sentimentală a lui Mihai Eminescu, dar să nu uităm că tot el a fost acela care l-a sprijinit pe poet în clipe grele şi i-a editat primul volum de poezii. Din acest punct de vedere, este de amintit poziţia lui Maiorescu, uneori excesivă, faţă de unele lucrări ale lui Vasile Alecsandri şi Nicolae Densusianu. În acelaşi timp, nu este de trecut cu vederea poziţia echilibrată faţă de creaţia lui Caragiale, în comparaţie cu poziţiile de „condamnare” a creaţiei acestuia ca „antinaţională”, care îşi făcuseră loc în unele cercuri din epocă.

 

Între guvern şi univesitate

…s-a desfăşurat cariera lui Titu Maiorescu, cu unele fluctuaţii datorate contextului polititic, dar şi intransigenţei sale.

În 1876, devine ministru la Culte şi Instrucţiune. Nu îşi uită nici preocupările de istoric,  iniţiind organizarea publicării „Arhivei Hurmuzachi”.

În 1884, îşi reia activitatea didactică în cadrul Universităţii din Bucureşti ţinând cursuri de Logică şi Istoria filozofiei (germane, franceze, engleze) în secolul al XIX-lea.

În perioda 1888-1889, Titu Maiorescu este ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Revine pe acest post în 1890 până în 1891.

În continuare, pentru o perioadă, Maiorescu se consacră carierei didactice, în perioada 1892-1897 fiind rector al Universităţii din Bucureşti.

Dorind să îşi valorifice experienţa politică, Maiorescu începe editarea „Discursurilor  parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I”, izvor  istoric important pentru studierea perioadei.

În 1910, Maiorescu revine în cariera politică, devenind ministru de Externe in guvernul conservator condus de Petre P. Carp, pentru ca, la 28 martie 1912, Titu Maiorescu să fie însărcinat cu formarea unui guvern de tranziţie, el păstrându-şi şi portofoliul de ministru de Externe.

 

„Numai eu singur puteam conduce conferinţa”

La 28 martie 1913 Titu Maiorescu este numit prim-ministru şi ministru de Externe, ceea ce reprezenta, în condiţiile complicate ale momentului, o recunoaştere a calităţilor sale politice. În această postură , el prezidează, în iulie, Conferinţa de pace de la Bucureşti în urma celui de al doilea Război balcanic.

Există opinia după care „Anul 1913 a fost anul de glorie al diplomaţiei şi al armatei române. Participarea victorioasă la Al Doilea Război Balcanic a asigurat României poziţia mult-visată de către politicienii noştri, cea de putere regională, care şi-a impus obiectivele strategice şi politice la Conferinţa de pace de la Bucureşti: stăpânirea asupra Cadrilaterului şi recunoaşterea drepturilor culturale pentru aromâni. Pentru câteva săptămâni, Bucureştiul a devenit centrul lumii prin organizarea conferinţei de pace”.

În realitate, privită în perspectivă, situaţia a fost mai complexă, căci unele dintre hotărârile luate atunci au creat un „contencios” deschis care va antrena, peste timp, o serie de complicaţii. În tot cazul însă, este de recunoscut poziţia echilibrată a lui Maiorescu, care considera că, în cadrul conflictelor balcanice, România trebuie să-şi păstreze neutralitatea, dar, în acelaşi timp, ca ţară care îşi cucerise de curând independenţa, trebuia să ţină seama de aspiraţiile popoarelor din zonă. În acelaşi timp, el considera că congresul de la Berlin din 1878 nu fixase just graniţele Românei mai ales aceea cu Bulgaria, ceea ce făcea necesară intrarea sa în război pentru unele rectificări.

După cum se ştie, această implicare în conflictul cu Bulgaria a adus cu sine numeroase victime nu atât ale confruntărilor armate, cât al molimei care a izbucnit. În sfârşit, se consideră că România a câştigat războiul şi se propune convocarea unei Conferinţe de pace pentru toate tarile balcanice la Bucureşti, Maiorescu fiind acceptat drept preşedinte. După dezbateri care au durat 11 zile, la 28 iulie 1913 Titu Maiorescu rosteşte discursul de încheiere a Conferinţei. Cu tact, dar şi decizie, Maiorescu a fost un excelent preşedinte al Conferinţei de pace, conciliind, atent, litigiile între diversele ţării. A fost, indiscutabil, apogeul ca om politic al lui Titu Maiorescu, care a primit felicitările regelui Carol I, ca şi ale şefilor delegaţiilor prezente la Bucureşti. Însuşi Maiorescu consideră, în spiritul orgolios care îl caracteriza, că „Numai eu singur puteam conduce conferinţa”…

           

România – „ţară de civilizaţie”

Pentru a-şi justifica poziţia, Maiorescu a avut iniţiativa publicării unei „Cărţi verzi”, care iarăşi poate fi considerat un izvor istoric . La unele acuze ale lui Ion I.C. Brătianu, după care România nu şi-a valorificat suficient oportunităţile de atunci, Maiorescu răspunde într-un discurs în Senat, la 4 decembrie 1913, în care arată că, în postura de „ţară de civilizaţie”, România are „înalta misiune (…) să pună ordine şi să aducă pacea în Balcani”. România dovedeşte că „este şi ea o putere, o putere care are conştiinţa de sine (…) şi este o mai mare putere în micul său teritoriu decât unele Puteri în marele lor teritoriu.” 

Aprecierile lui Maiorescu şi ale altor politicieni ai vremii s-au dovedit excesiv de optimiste, dar erau într-adevăr greu de prevăzut proporţiile cataclismului care va fi Marele Război, izbucnit chiar în anul următor, care va anula practic în bună măsură deciziile Conferinţei de pace prezidate de Titu Maiorescu.

Poate prevăzând aceste evenimente, Maiorescu se retrage din viaţa politică, la 4 iunie 1914, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a României, poziţie pe care o va susţine şi la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916.

 

Nu i se poate nega lui Titu Maiorescu faptul că a fost primul conducător român al unei reuniuni internaţionale, este drept regională, anticipându-i în felul acesta pe Nicolae Titulescu şi Corneliu Mănescu.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO