Intr-adevăr Ion Bălăceanu (1828-1914) a fost ministru de Externe, primul diplomat român căruia i-a fost recunoscut statutul de ambasador (reprezentant al unui stat suveran), la 11 septembrie 1878, de către Austro-Ungaria. În acelaşi timp, el rămâne şi autorul unui document de mare importanţă istorică pentru cunoaşterea şi interpretarea unor evenimente din a doua jumătate a secolujlui XIX, în care a fost direct implicat –Memoriile sale politice şi diplomatice.
Fiu natural
De fapt, Ion Bălăceanu a fost fiul natural al fostului domn Alexandru Ghica (1834-1842) şi al Mariei Al .Văcărescu, căsătorită cu Constantin Bălăceanu. Părintele său legitim, Constantin Bălăceanu, îndeplinise o serie de importante funcţii, între care aceea de ministru al Justiţiei, dar se pare că era un personaj destul de şters.
Ion Bălăceanu studiază la Paris, audiind prelegerile unor pesonalităţi care vor deveni mari prieteni ai românilor, între care Jules Michelet. Devine membru al „Societăţii studenţilor români de la Paris” (infiinţată în 1845), împreună cu I.Ghica, C. Negri, V.Alecsandri, N. Bălcescu, D.Bolintineanu.
Diplomat în Revoluţie
...şi la senectute
De fapt, el va îndeplini în timpul acestor evenimente şi ulterior o serie de însărcinări mai ales de natură diplomatică, deşi era destul de tânăr. Astfel, în cursul revoluţiei, se dovedeşte un bun negociator în discuţiile încordate cu marii boieri , care se mirau că unul de-al lor se află printre revoluţionari.
Din însărcinarea lui Ion Ghica, îl întâlneşte pe revoluţionarul italian Mazzini căruia în cere să înlesnească reconcilierea romano-maghiara si formarea unei legiuni revolutionare române care să lupte alături de forţele maghiare, ceea nu se poate realiza.
„Amintirile politice şi diplomatice”
...ale lui Ion Bălăceanu, editate de Georgeta Filitti, constituie un „excepţional document istoric pentru întreaga epocă, începând cu revoluţia de la 1848 şi până în pragul secolului XX, adică aceea a formării României moderne”. Aceste memorii sunt cu atât mai relevante cu cât autorul lor a fost direct implicat în cele mai importante evenimente ale perioadei – Unirea Perincipatelor, urcarea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza, apoi a lui Carol, cu toate „dedesupturile” şi implicaţiile lor.
Din punct de vedere diplomatic, memoriile lui Bălăceanu au de asemenea o relevanţă majoră, dat fiind că autorul lor a fost mai tot timpul agent diplomatic (trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar) în marile capitale ale continentului: Paris, Roma, Viena, Londra şi Constantinopol şi, cum am văzut, primul diplomat român căruia i-a fost recunoscut statutul de ambasador.
Câteva portrete
În afară de realul său talent de povestitor, Bălăceanu a fost şi un portretist avizat, creionând, cu „lumini şi umbre”, profilul şi activitatea unora din cele mai importante personaje ale vremii.
- Nicolae Bălcescu - „unul din caracterele şi una din inteligenţele cele mai deosebite ce mi-a fost dat să întâlnesc în viaţă”
- Alexandru Ioan Cuza – „Era un om cinstit, căruia nu i se urcase deloc la cap situaţia neaşteptată la care fusese înălţat... Nu era prea cultivat, în schimb era foarte inteligent... Nu s-a lăsat ameţit de bogăţie, cu toate că personal era lipsit de avere”. Totuşi, Bălăceanu trece sub tăcere importantele reforme iniţiate de Cuza şi consideră că, în cele din urmă, acesta va afişa veleităţi de „domnitor absolut”. Nu uită însă să amintească că însuşi Cuza nu s-a cramponat de putere, el fiind acela care i-a cerut lui Napoleon III să numească un domnitor străin ereditar, ca „singurul mijloc de a restabili înţelegerea între partidele gata să se sfâşie între ele şi să scape România de marasmul ce o ameninţă”
- Mihail Kogălniceanu - Nu îi trece cu vederea talentul şi activitatea sa politică, dar nu uită să amintească că era...doritor de bani. Nici cu Ion C. Brătianu, Bălăceanu nu s-a aflat în cele mai bune relaţii.
- Carol avea „o înfăţişare modestă”
Opera sa
De altefel, Bălăceanu a avut posiblitatetea să îl cunosască bine pe viitorul rege al României, de vreme ce, potrivit relatărilor sale (care completează sau chiar contrazic alte informaţii) a avut un rol major în aducerea sa pe tron.
După detronarea domnitorului Unirii, Ion Bălăceanu este însărcinat de guvernul provizoriu să plece la Paris, ca emisar, şi să intervină iarăşi pe lângă Napoleon al III-lea în vederea alegerii unui domn străin. Împăratul francez respinsese ideea iniţială a guvernului provizoriu de a i se face această propunere contelui de Flandra. În această situaţie, Bălăceanu afirmă că a trebuit să se angajeze în găsirea altui candidat la tronul Principatelor Unite. Prin doamna Cornu, o prietenă devotată a Împăratului, Bălăceanu ajunge să-l cunoască pe prinţul Carol de Hohenzollern, fiul prinţului Anton de Hohenzollern, guvernatorul militar al Renaniei, cu reşedinţa la Düsseldorf. Bălăceanu face naveta între Paris şi Berlin, unde e primit în audienţă de cancelarul Bismarck ce urma să-şi dea şi el asentimentul, întrucât prinţul Carol era ofiţer al armatei prusace; apoi între Paris şi Düsseldorf, unde are destul de lungi conciliabule cu cei doi prinţi Hohenzollern. Până la urmă, Carol e convins şi acceptă să vină ca principe domnitor în România.
Relatarea împrejurărilor în care a avut loc călătoria pe Dunăre a viitorului principe este de-a dreptul palpitantă. Prinţul Carol se ferea să-şi dezvăluie identitatea faţă de autorităţile austriece, ostile Prusiei, fiind, de fapt, un „călător clandestin”, un personaj incognito. Ajuns la Baziaş, îl apucă o groaznică durere de dinţi, e nevoit să caute un doctor şi deci să întârzie.
Pe puntea vaporului se afla şi Ion C. Brătianu care fusese refuzat de Napoleaon III în ceea ce priveşte tratativele pentru aducerea unui prinţ străin deoarece, după cum ne încredinţează Bălăceanu, „fusese implicat în aşa-numitul complot de la Opera Comique, care urmărise drept ţintă asasinarea lui Napoleon al III-lea”. Totuşi, tot Bălăceanu consideră că „a fost deci uşor pentru ziarele liberale ale lui Brătianu să creeze legenda că şeful partidului liberal l-a adus pe principele Carol în România.”
Editoarea Memoriilor, autoarea introducerii şi a comentariilor, Georgeta Filitti, lămureşte lucrurile, în spiritul adevărului. Spre exemplu, în ceea ce îl priveşte pe Kogălniceanu, un soi de „bête noire” pentru memorialist, în relatarea unor evenimente, notează ea, Bălăceanu nu ezită să inventeze cu bună ştiinţă detalii sau să omită altele.
Această atitudine, de subliniere a meritelor personale şi de ocultare a celor ale altor personaje politice este adesea întâlnită în conceperea lucrărilor memorialistice, dar cercetarea istorică are datoria, şi a reuşit de cele mai multe ori, să discearnă adevărul de tentativele de „interpretare” prea personală a unor evenimente şi personaje...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
