Ziarul de Duminică

Istorici şi diplomaţi (XVII). Destinul trist al unor miniştri de externe/ de dr Alexandru Popescu

I. G. Duca împreună cu Nicolae Titulescu

Galerie foto

Autor: Dr. Alexandru Popescu

19.09.2014, 00:03 100

O carieră de excepţie

Deşi detractorii lui Ion Gheorghe Duca (1879-1933) au încercat să îi atribuie o origine străină, este dovedit că, de fapt, se trăgea dintr-o veche familie răzeşească. În ciuda acestei origini modeste, cariera lui Duca impresionează prin dinamismul său, fiind unul dintre oamenii politicii ai vremii cu o carieră de excepţie, cu o ascensiune rapidă, care nu a putut fi stopată prematur decât de un asasinat.

Unul dintre cei dintâi care şi-a dat seama de calităţile lui Duca a fost o altă personalitate de excepţie a vremii, Take Ionescu, atunci când i s-a adresat cu melancolie: „Tinere, să dea Dumnezeu să ai mai puţini pizmuitori şi mai mult noroc decât mine!”

Caracterul de excepţie al carierei lui Duca constă şi în faptul că,  între personalităţile Perioadei interbelice, Duca, membru al Partidului Liberal, a fost unul dintre oamenii politici care au deţinut cele mai multe demnităţi, încă din timpul Primului Război Mondial:  ministru al Educaţiei (1914-1918), ministru al Agriculturii (1919-1920), ministru al Afacerilor Externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928) şi, în cele din urmă,  prim-ministru, din decembrie 1933.

 

Diplomatul

Crezul lui Duca în calitate de ministru de Externe a fost sintetizat de el în următoarele cuvinte: „Oricare cunoaşte politica românească [....] ştie că una din directivele fundamentale, directiva de la care de 40 de ani nimeni nu s-a abătut, în nici o împrejurare şi faţă de nici o ţară, este aceea de a nu se amesteca în politica internă a altor ţări. Neamestecându-ne noi în politica internă a altora, am avut grijă ca şi ceilalţi să nu se amestece în politica noastră.”

Direcţiile principale ale demersurilor sale diplomatice s-au concretizat în susţinerea Micii Înţelegeri, alianţa dintre România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. Pentru ţara noastră, scopul principal era anihilarea revizionismului Ungariei care solicita retrocedarea Transilvaniei.  De asemenea, se avea în vedere şi pericolul restaurării dinastiei Habsburgice, ca mare putere în Europa centrală.

Aceste crezuri au fost urmărite cu consecvenţă şi pricepere de Duca, ceea ce face ca el să facă parte din acea „generaţie de aur” a diplomaţiei româneşti.

 

Cercetătorul

Preocupaţi mai mult de această carieră politică tumultoasă, o serie de cercetători au trecut cu vederea faptul că, asemenea altor diplomaţi aparţinând „generaţiei de aur” a diplomaţiei româneşti, I. G. Duca a fost preocupat şi de cercetarea istorică.

De altfel, împreună cu un grup de profesori şi oameni de ştiinţă, Duca a ajutat la dezvoltarea cercetării din România, prin organizarea sa.

În afară de aceasta, Duca a fost şi autorul unei serii de lucrări mai ales de memorialistică, cu o reală valoare informativă pe plan istoric. Încă în anii 1930, el publică volume de amintiri, referitoare la relaţiile sale cu regele Carol II, ca şi la memoria lui Dimitrie A. Sturdza.

Dar cele mai importante volume de amintiri au fost publicate post mortem, primul dintre ele în afara ţării: „Amintiri politice”, München, Editura Jon Dumitru, 1981.

Seria de volume de memorii a fost continuată mai târziu, atunci când moştenirea politică a lui Duca a putut fi valorificată integral: „Portrete şi amintiri” (1990); „Memorii” (prin strădania unui istoric care s-a remarcat prin contribuţia la publicarea şi recuperarea aportului unor importante personalităţi politice ale Perioade interbelice, Stelian Neagoe); „Lumea la început de veac”, 1994

 

Asasinatul

Suprimarea lui Duca în decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia, unde fusese convocat de rege, face parte dintr-un şir de asasinate datorate forţelor de extremă dreaptă din Europa care câştigau tot mai mult teren. În ceea ce priveşte asasinarea lui Duca, lucrurile se complică şi datorită atitudinii duplicitare a lui Carol II. Oficial, s-a arătat că autorii asasinatului aparţineau mişcării legionare din gruparea „Nicadorilor”. De fapt însă, Carol II fusese  încunoştiinţat de şeful poliţiei Gabriel Marinescu de intenţiile acestora, dar a dispus să nu se dea curs informaţiei.

Capturat, „actorul” principal al acestui asasinat, Constantinescu, a declarat: „Recunosc calităţile de bun român ale primului ministru şi de om capabil, însă deoarece s-a vândut străinilor ne-am hotărât să-l suprimăm”…

 

Spre deosebire de I. G. Duca, Gheorghe Mironescu (1874-1949) a beneficiat de o carieră îndelungată, în cursul căreia a îndeplinit funcţiile de prim-minstru, chiar de două ori, şi ministru de externe. Aceasta se datorează desigur calităţilor sale personale, sprijinului puternicului Partid Naţional Român, din care făcea parte, dar şi faptului că a reuşit să întreţină relaţii mai strânse cu Carol II, contribuind chiar la Restauraţie.

 

Doctor în drept

Perioda studiilor şi prima parte a carierei nu făceau să se întrevadă faptul că va deveni un proeminent om politic, ci mai ales un personaj preocupat de probleme ştiinţifice. După ce absolvă Facultăţile de drept şi filozofie ale Universităţii din Bucureşti, devine doctor în drept la Paris (1898). S-a consacrat o perioadă destul de îndelungată carierei didactice, la Facultatea de Drept din Bucureşti (1903-1939).

 

Activitatea politică

Dar, încă în timpul Primului Război Mondoial, se lansează şi în politică, devenind membru al Consiliului Naţional al Unităţii Române. După ce trece prin diferite organizaţii politice, Mironescu este integrat Partidului Naţional Român, îndeplinind, în anii 1920-1930, importante funcţii politice ca minstru al Instrucţiunii publice, al Afacerilor Străine, al Finanţelor, de Interne şi vice-preşedinte al Consiliului de miniştri în guvernele Iuliu Maniu şi Al. Vaida Voievod.

În timpul primului său mandat la conducerea Consiliului de Miniştri  organizează înscăunarea principelui Carol ca rege al României (8 iunie), după ce şeful său de partid, Iuliu Maniu, refuzase să participe la acest demers.

A fost în continuare unul dintre fidelii colaboratori ai regelui Carol II, îndeplinind funcţiile de ministru subsecretar de Stat (10 februarie-30 martie 1938) în guvernul patriarhului Miron Cristea; consilier regal din 30 martie 1938.

Între măsurile sale pe plan intern sunt cele legate de interzicerea Gărzii de Fier, solicitată de altfel de guvernele occidentale, şi de limitare a efectelor crizei economice mondiale asupra economiei româneşti.

Activitatea sa ca ministru de Externe este legată mai ales de reprezentarea României la Societatea Naţiunilor (1929, 1930), unde susţine ideea ministrului francez de Externe, Aristide Briand, privind federalizarea Europei.

 

Istoric al dreptului

Domeniul ştiinţific în care s-a ilustrat politicianul  şi profesorul Gheorghe Mironescu a fost acela al istoriei şi problemelor actuale la vremea aceea ale dreptului. Astfel, între lucrările publicate, sunt de menţionat „Din istoria dreptului privat roman” (1896); „Revizuirea codului de procedură civilă” (1901) şi „Studii juridice” (1912).

În acelaşi timp, a publicat şi volume referitoare la  istoria politică a României în context internaţional:  „România faţă de războiul european” (1915); „Aperçus sur la question roumaine” (1919).

De interes pentru cunoaşterea istoriei politice a României în Perioada interbelică sunt şi volumele de „Cuvântări” (1930, 1937).

Faţă de această activitate, pe drept cuvânt, Mironescu s-a bucurat de privilegiul de a fi ales membru al Academiei Române.

 

Pe o bancă, în parcul Ioanid

…şi-a sfârşit zilele Gheorghe Mironescu în toamna anului 1949. Deşi, după război, nu se mai implicase în activitatea politică, ci se ocupase exclusiv de administrarea fabricii „Bragadiru”, nu a fost „uitat” de comunişti, fiind condamnat la închisoare pentru evaziune fiscală şi sabotaj. Pentru a evita executarea pedepsei, a încercat să se ascundă, timp în care i s-au mai înscenat diverse alte procese, până când trupul său a fost găsit pe o bancă în Parcul Ioanid.

Dacă I.G. Duca a avut parte de un „asasinat fizic”, Gheorghe Mironescu a căzut victima unui „asasinat politic”…

 

Alte victime

Şi alte personalităţi, care au îndeplinit în perioada interbelică funcţia de ministru de externe, având, în acelaşi timp, incontestabile merite în domeniul profesional, cultural, au avut de suferit de pe urma terorii comuniste.

Istrate Micescu (1881-1951), ministru de Externe în perioada 1937-1938, a sfârşit în închisoarea de la Aiud.

Mihai Manoilescu, ministru de Externe în perioada Diktatului de la Viena, a fost deţinut o perioada îndelungată în diferite închisori, găsindu-şi locul de veci  în groapa comună a penitenciarului de la Sighet.

Despre ei şi alte personalităţi ale domeniului, aparţinând „generaţiei de aur” a diplomaţiei româneşti, va fi vorba în episoadele următoare ale acestui serial.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO