Ziarul de Duminică

Istorici şi diplomaţi (XXIII). Memoriile unui „traseist politic”: Constantin Argetoianu/ de dr. Alexandru Popescu

Politicianul, diplomatul şi memorialistul Argetoianu

Galerie foto

Autor: Dr. Alexandru Popescu

31.10.2014, 00:03 378

astfel îl caracterizează pe Constantin Argetoianu (1871-1955) istoricul Ion Scurtu, referindu-se la desele schimbări de „tabără politică” caracteristice carierei, altfel destul de îndelungate, a acestui personaj. Ceea ce a rămas totuşi din activitatea sa de om politic şi diplomat, sunt memoriile, adevărate izvoare pentru cunoaşterea câtorva decenii din istoria contemporană a României.

 

Descendent al unei vechi familii boiereşti

Argetoianu a avut o genealogie destul de generoasă: descendent al unor vechi şi influente familii boiereşti din Ţara Românească, fiul generalului Ion Argetoianu, fruntaş al Partidului Conservator. Cursurile universitare le urmează la Paris, obţinând licenţa în drept şi litere şi doctoratul, în 1898, într-o disciplină în care s-au ilustrat şi alţi politicieni români, medicina.

 

Diplomatul

Ca şi alţi reprezentanţi ai unor familii de vază, Argetoianu intră în diplomaţie şi parcurge  destul de repede treptele ierarhiei, până la declanşarea Primului Război Mondial, activând ca ataşat, secretar, prim-secretar, consilier la legaţiile române din unele dintre cele mai importante ţări cu care România avea relaţii diplomatice, în Turcia, Italia, Austria, Franţa. Fără îndoială aceasta i-a dat posibilitatea să acumuleze multe informaţii şi o bogată experienţă pe care o va valorifica în memoriile sale.

Primeşte postul de răspundere de şef al delegaţiei române la preliminariile de pace de la Buftea (7 mai 1918), poate şi datorită calităţilor sale de abil negociator. Nu i-au folosit însă  asemenea calităţi în aceste tratative care s-au încheiat dezavantajos pentru România.

 

Politicianul

Nici cei mai aprigi contestatari, între care şi istorici, ai activităţii lui Argetoianu nu pot contesta faptul că el a fost unul dintre cei mai influenţi politicieni ai Perioadei interbelice.

Debutează în Partidul Conservator, dar va trece prin mai multe partide, stabilind probabil un record.

Face parte din numeroase guverne, începând din 1913, când devine ministru în guvernul Alexandru Averescu. În această calitate, dă ordinul de arestare a Congresului socialiştilor, care votase afilierea necondiţionată la Comintern, ceea nu i se va ierta atunci când comuniştii vin la putere.

Argetoianu a fost ales cu puţine întreruperi în Parlament, deţinând preşedinţia Senatului între 1938 şi 1939.

Se adaptează foarte bine la condiţiile de după restaurarea domniei lui Carol II, contând ca unul din apropiaţii săi. A fost un membru proeminent al primului cabinet Miron Cristea, consilier regal şi preşedinte al Consiliului Superior Economic.

După asasinarea lui Armand Călinescu a fost el însuşi numit pentru scurt timp premier.

 

„... Mi s-au tăiat picioarele”

În această calitate, Argetoianu  participă la Consiliile de Coroană convocate de Carol al II-lea în 1940, pronunţându-se pentru acceptarea cedărilor teritoriale în urma ultimatului sovietic, în speranţa unei recuperări ulterioare,  cu argumentul că „Nu putem face război. Să păstrăm armata pentru alţi duşmani”. În tot cazul, Argetoianu mărturiseşte în memoriile sale că, atunci când i s-au adus la cunoştinţă condiţiile impuse de sovietici, „... mi s-au tăiat picioarele” .

Atunci când, la 28 iunie, s-a efectuat o remaniere a guvernului Gheorghe Tătărescu, Argetoianu devine pentru doar o săptămână ministru de Externe. Principalul său act a fost anunţul că România renunţă la garanţiile date de Marea Britanie şi Franţa, argumentând iarăşi că „Nu discutăm şi nu ne putem opune, ne supunem, suntem cu genunchii pe grumaz”. Argetoianu va fi înlocuit pe postul de ministru de Externe de Vaida Voievod.

Asimilat de legionari dictaturii regale, a scăpat în noiembrie 1940 la limită de asasinare şi se refugiză ulterior în străinătate.

 

Istoricul, memorialistul

În timpul vieţii, Argetoianu a publicat o serie de  volume, cele mai multe dintre ele putând fi înscrise în seria unor lucrări de politologie şi istorie  „Problema constituţională (1923)”, „Îndrumări politice”, „Naţionalism şi internaţionalism” (1929). În acelaşi timp este preocupat de problemele  dezvoltării Capitalei, publicând lucrarea „Realitate şi fantezie în urbanistica Bucureştilor”.

În perioada comunistă, scrierile lui Constantin Argetoianu nu au fost accesibile publicului, cu mici excepţii nesemnificative (de exemplu, un fragment publicat în „Magazin istoric” despre… paternitatea ultimilor copii ai Reginei Maria).

Dar Argetoianu a rămas o personalitate proeminentă în domeniul memorialisticii şi al istoriei, dat fiind că însemnările sale sunt un izvor indispensabil pentru cercetarea vieţii politice, dar şi a celei sociale, cotidiene pentru o perioadă foarte îndelungată, începând din copilăria sa până în 1944.

În perioada 1997-2008, au apărut la , Editura Machiavelli, sub îngrijirea lui Stelian Neagoe,  zece volume din „Memorii. Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri” referitoare la perioada 1935-1944

Tot la Editura Machiavelli, în perioada 1998-2009,  a apărut seria de volume  „Însemnări zilnice”, acoperind perioada 1935-1942.

Memoriile lui Argetoianu se remarcă prin bogăţia de informaţie, care desigur trebuie coroborată şi cu alte izvoare, dar şi prin calitatea literară. Într-adevăr, se poate afirma că el a fost unul din cei mai talentaţi evocatori ai trecutului, avându-l ca predecesor pe Ion Ghica. Prin plasticitatea scenelor de viaţă, publică sau privată, memoriile lui Argetoianu interesează nu numai un public larg, dar şi pe istoricii mentalităţilor.

În general, tonul memoriilor îl reprezintă pe autorul lor, fiind cinic, atunci când veştejeşte „mahalagismul”, „mizeria morală” a mediilor politice.

 

Victimă a „nopţii demnitarilor”

Şi totuşi nici experienţa, nici intuiţia sa politică nu l-au ferit pe Argetoianu, spre sfârşitul vieţii lui, să săvârşească greşeli grave.

Cea care i-a fost fatală a fost aceea de a se reîntoarce în ţară în 1946 din exilul pe care şi-l impusese în 1944, în speranţa că se va face util noii puteri, a comuniştilor, adică va fi numit premier în locul lui Petru Groza, ceea ce nu numai că nu s-a întâmplat, ci versatul politician s-a trezit după gratii, fiind arestat, alături de alte personalităţi în aşa-numita „Noapte a demnitarilor”  (5/6 martie 1950). Urmează un periplu prin diferite închisori şi moartea sa în cea de la Sighet în 1952 (după alte surse în aprilie 1955).

În felul acesta, Argetoianu a îngroşat rândurile generaţiei de aur a diplomaţiei româneşti din Perioada interbelică ce au sfârşit în închisori.

Iar pentru a ilustra talentul literar al lui Argetoianu, inspirat desigur de bogata sa experienţă de viaţă şi politică, vom  aminti una din cugetările  sale .„Inteligenţa face mai mult decât o avere”.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO