Alături de Cantacuzini, Brătieni, familia Lahovari a făcut parte din elita politică românească, numeroşi membrii ai săi îndeplinind funcţii importante începând din ultima parte a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului următor, ilustrându-se ca oameni politici şi diplomaţi.
Ca şi alte familii nobiliare româneşti, şi „Lahovary” era de origine grecească şi au venit în Valahia în secolul al XVIII-lea. Membrii ai săi au jucat un rol important în viaţa politică a Ţării Româneşti: un reprezentant al acestei familii fusese caimacan al Olteniei, iar altul – membru în Obşteasca Adunare, cel dintâi parlament al Ţării Româneşti. Nicolae Lahovari a făcut parte, în preajma Unirii din 1859, din Divanul ad-hoc şi a activat ca senator subsecretar de Stat în Ministrul Afacerilor Străine.
Alexandru N. Lahovari (1840-1897)
…a fost membrul acestei familii care a îndeplinit cele mai importante funcţii politice, inclusiv în domeniul diplomatic.
Ca şi alţi reprezentanţi de seamă ai generaţiei sale, Alexandru Lahovari studiază la Paris, unde obţine titlul de doctor în drept. Debutează în politică destul de timpuriu, fiind ales deputat în prima Cameră după Constituantă, aparţinând grupului conservator „juna dreaptă”, alături de Ion Ghica, P.P. Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino şi alţii. Începând din 1870, Alexandru N. Lahovari face parte din diferite guverne, afirmându-se mai ales ca ministru al Justiţiei. Astfel, în guvernul Lascăr Catargi, a deţinut patru ani şi jumătate această funcţie, fiind iniţiatorul reformei codului penal şi procedurii penale.
În timpul cabinetului Ion Ghica, Alexandru Lahovari a făcut parte din grupul de deputaţi conservatori care s-au opus abdicării regelui Carol I. Şi în opoziţie, în vremea guvernării de 12 ani a lui Ion Constantin Brătianu, şi-a continuat activitatea, contribuind la rezolvarea unor probleme de mare importanţă pentru ţară pe plan internaţional, cum a fost „Chestiunea Dunării”.
Datorită atitudinii sale energice, Alexandru N. Lahovari a fost considerat „fulgerul”, elementul activ care a contribuit la înlocuirea guvernului lui I.C. Brătianu.
În guvernele ultimului regim conservator, Alexandru Lahovari a ocupat funcţii importante în calitate de ministru al Domeniilor şi Lucrărilor Publice.
Asemenea funcţii le-a îndeplinit Alexandru N. Lahovari şi în domeniul politicii externe a ţării. În 1867, a fost numit secretar general şi director al Ministerului Afacerilor Străine, devenind şi titular al acestui minister în două rânduri, în intervalul 1889-1895.
Decedat destul de timpuriu, în vârstă de doar 57 de ani, Alexandru N. Lahovari nu a avut răstimpul să-şi împărtăşească memoriile, care, desigur, ar fi fost deosebit de interesante.
Memoria sa a fost totuşi imortalizată în statuia care îl reprezintă aflată în Piaţa din Bucureşti care îi poartă numele, inaugurată în 1901. Chiar I.L. Caragiale scrie despre Alexandru Lahovari :„Era un român mare“
… Mai există în Bucureşti un monument inspirat de „istoria” familiei Lahovari, acela al jurnalistului Emil Lahovari, aflat acum în Piaţa Senatului, care imortalizează memoria jurnalistului Emil Lahovari, mort într-un duel cu politicianul Nicu Filipescu.
Iacob Lahovary (1846-1907)
… a fost un alt reprezentant al acestei familii, frate cu Alexandru Lahovari, care a deţinut înalte demnităţi în stat, inclusiv în domeniul politicii externe.
După studii militare şi politehnice la Paris, intră în serviciul armatei, avansând până la gradul de general.
După ce participă la Războiul de Independenţă (1877-1878) şi s-a aflat la cârma Ministerului de Război, Lahovary îşi testa talentul şi la „Ministerul Afacerilor Streine”, între 1904 şi 1907. După trei ani de mandat, era considerat deja unul din cei mai dibaci diplomaţi pe care îi avea Europa în acele vremuri. Se descurcase minunat în încercarea de a păstra un echilibru între relaţiile României cu ţări care erau în război sau în prag de conflict armat. Refuză implicarea României alături de Austro-Ungaria într-un război preventiv în Serbia şi participarea ţării la conflictul ruso-japonez. Moartea sa a declanşat un val de regrete în ţară şi peste hotare. Chiar Imperiul otoman, împotriva căruia Iacob Lahovari luptase, şi-a trimis reprezentant la funeraliile lui Iacob Lahovari.
Lui Iacob Lahovari i-a urmat la conducerea Ministerului de Externe fratele său Ioan Lahovari, nimeni altul decât tatăl Marthei Bibescu, care a jucat şi ea un rol atât de important în relaţiile internaţionale ale României. Trebuie să recunoaştem că sunt puţine familii în Europa care să fi numărat trei miniştri de Externe.
Familia Lahovari a intrat şi în istoria Bucureştilor, casa generalului Iacob Lahovari fiind prima construcţie în stil neoromânesc, ridicată după planurile arhitectului Ion Mincu. În schimb, cavoul familiei Lahovari de la cimitirul Belu a trebuit să suporte „asaltul” unor persoane din „noua protipendadă”, inclusiv al unui primar de sector…
Dacă de la ceilalţi membrii ai familiei Lahovari, care s-au ilustrat în domeniul politicii externe, nu ne-au rămas, din păcate, lucrări de istorie, un alt reprezentant al său s-a ilustrat în acest domeniu. Este vorba de…
Alexandru Emanuel Lahovari (1855-1950)
care a servit ca diplomat o perioadă îndelungată, peste cinci decenii (un alt record !), în intervalul 1877-1928. Mai mult de jumătate din existenţă şi-a petrecut-o, aşadar, ca reprezentat al Statului român în diferite capitale europene (Paris, Petersburg, Belgrad).
În acelaşi timp, Alexandru Emanuel Lahovari este şi autorul lucrării memorialistice cu o reală valoare istorică, „Note, Amintiri, precum şi corespondenţă privată şi oficială inedite ale diplomatului, ce ilustrează activitatea sa profesională în perioada 1877-1914”, editată în 2013.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
