Prinţul
Din mai multe puncte de vedere, prinţului Constantin Karadja (1889 -1950) i se poate acorda acest epitet, aşa cum ne încredinţează profesorul dr. Ion Calafeteanu. Mai întâi, pentru că eforturile pe care le-a depus, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, în perioada în care activa ca diplomat la Berlin, pentru salvarea vieţilor a numeroşi evrei de de la deportarea în „lagărele morţii” naziste, au fost recunoscute foarte târziu.
Un „nedreptăţit” a fost Karadja şi pentru că activitatea sa de istoric şi bibliofil, membru de onoare al Academiei Române, s-a aflat multă vreme într-un „con de umbră”.
O descendenţă ilustră
…avea Constantin Jean Lars Anthony Démétrius Karadja ca urmaş al unei familii aristocratice de origine bizantină, care s-a ilustrat în importante posturi politice, inclusiv în acela de domn, în Ţara Românească, încă din secolul XVIII.
O „origine internaţională” se poate spune că a avut Karadja: tatăl său a fost prinţul Jean Karadja Pasha, mama - o prinţesă de origine suedeză, iar soţia - o prinţesă româncă. Născut la Haga, Karadja a urmat studii strălucite în Anglia, devenind un adevărat poliglot (stăpânea nu mai puţin de nouă limbi străine). Originea şi pregătirea sa intelectuală îl recomandau pentru importante posturi în străinătate. Totuşi Karadja a ales să vină în România în 1916, obţinând naturalizarea, ceea ce i-a dat posibilitatea să se integreze activităţii diplomatice pe care o începe în 1920.
Diplomatul
Karadja a desfăşurat misiuni diplomatice în importante capitale ale Europei timp de 10 ani: Budapesta (1921-1922), Stockholm (1928-1930) şi Berlin din 1931. A mai activat în Centrala Ministerului de Externe, în cadrul Ministerului de Finanţe, a reprezentat România la conferinţe internaţionale şi a fost autorul unui manual consular.
În calitate de consul general la Berlin, credincios principiilor umaniste în care fusese educat şi celor ale dreptului internaţional, prinţul Kardja s-a angajat energic, ca şi alţi reprezentanţi ai „generaţiei de aur” a diplomaţiei române, în salvarea a zeci de mii de evrei originari din diferite ţări ale Europei de la deportarea în lagărele de exterminare naziste. Trebuie ţinut seama că o asemenea activitate, desfăşurată chiar în „inima” celui de al Treilea Reich, presupunea riscuri reale. De altfel, Karadja a fost declarat persona non grata în Germania.
Dovezi ale acestei activităţi a lui Karadja sunt numeroasele memorii şi rapoarte adresate conducerii Ministerului de Externe care se găsesc în arhiva acestuia, precum şi în aceea a „Muzeului Holocaustului” de la Washington.
Reîntors în ţară în 1944, Karadja a activat o vreme în Ministerul de Externe, de unde a fost exclus în urma „epurărilor” dictate de Ana Pauker. I s-a refuzat în mod abuziv acordarea pensiei legale şi s-a stins în nesiguranţă şi sărăcie în decembrie 1950.
Istoricul
Karadja s-a afirmat în acest domeniu mai ales ca bibliograf prin în identificarea şi strângerea de mărturii referitoare la momente importante ale istoriei româneşti, alcătuind ceea ce a fost considerată „cea mai importantă colecţie de carte rară din sud-estul Europei”, care ulterior şi-a găsit locul în fondurile Bibliotecii Naţionale şi ale Academiei Române.
Rodul acestei activităţi a lui Karadja a fost alcătuirea unei lucrări care s-a dovedit indispensabilă pentru cercetarea istorică: „Lista de incunabule de pe teritoriul României”.
Un „gol” în cercetarea românească a fost acoperit prin publicarea de către Karadja a lucrării „Cele mai vechi surse publicate în istoria românească”.
Într-o comunicare la Academia Română, Karadja prezentat primele menţiuni ale termenului „Dacia” în incunabule de la 1454 şi 1472.
În afară de acestea, Karadja a publicat, în 1931, volumul „Incunabule povestind despre cruzimile lui Vlad Ţepes“, iar, în Germania, cel intitulat „Vechi biblioteci ale saşilor transilvăneni şi incunabulele lor”.
În activitatea sa de istoric Karadja a primit sprijinul lui Nicolae Iorga care, de altfel, l-a recomandat pentru a deveni membru de onoare al Academiei Române în 1946, alături de alţi reprezentanţi de seamă ai vieţii ştiinţifice ca Ion Nistor, Emil Racoviţă, Constantin Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti.
Bineînţeles, în 1948, Karadja, alături de alte figuri ilustre ale ştiinţei româneşti, a fost exclus din Academie, el fiind reintegrat acestui înalt for în 1990.
„Un Wallenberg român”
Recunoaşterea târzie a meritelor prinţului Constantin Karadja a avut loc abia în 2005, când Yad Vashem i-a acordat post mortem titlul de „drept între popoare”, subliniindu-se faptul că el contribuise la salvarea a nu mai puţin de 51.000 de evrei, între care femei şi copii, originari din numeroase ţări ale Europei, de la deportarea şi exterminarea în „lagărele morţii” germane, în perioada noiembrie 1943-iulie 1944.
În sfârşit, şi presa românească şi-a „amintit” de meritele lui Karadja, numindu-l „un Wallenberg român”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
