Istorici şi diplomaţi (XXXVI)/ O „personalitate excepţională”/ de dr. Alexandru Popescu

… este considerat Grigore Gafencu (1892-1957), om politic, diplomat şi ziarist român de către regretatul istoric Florin Constantiniu.

Pe front

După ce termină facultatea de drept la Geneva şi obţine doctoratul la Paris (1914), Gafencu urmează cursurile şcolii de observatori aerieni din cadrul Aeronauti­cii militare. Ia parte la războiul de întregire naţională, ca locotenent aviator în escadrila de observaţie din Grupul 1 aeronautic. Este decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”

Jurnalist

Debutul şi-l face Gafencu în jurnalistică, afirmându-se curând ca unul din cei mai importanţi ziarişti ai vremii, întemeietor de publicaţii de variat profil: „Timpul familiei” (tradus în franceză, distribuit în mai multe ţări), „Revista vremii" (1923 -), revista cu profil economic „Argus” (1937 -) şi cotidianul „Timpul”

Politician

Gafencu îşi începe devreme şi activitatea politică, ca fruntaş al Partidului Naţional-Ţărănesc, fiind ales, în 1928, senator. Îndeplineşte funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice (1930), activează în aparatul Consiliului de Miniştri şi Ministerul Industriei şi Comerţului.

Diplomat

Considerat drept una din ma­rile personalităţi ale diplomaţiei româneşti, Gafencu îndeplineşte diferite funcţii în Ministerul de Externe: secretar general (1928), subsecretar de stat (1932).

În 1938, devine ministru al Afacerilor Străine, depunând eforturi, timp de doi ani, pentru asigurarea neutralităţii României, în raport cu contradicţiile dintre Germania şi Uniunea Sovietică.

În „Jurnalul” său, Gafencu arată că abandonarea neutralităţii ar fi o greşeală capitală: „Pentru o ţară neutră, a renunţa spontan la neutralitate este aproape o capitulare. Neutralitatea era borna care împiedica România să alunece pe panta pe care o urmaseră toate ţările învinse: a înlătura borna însemna a promova alunecarea fatală”.

De asemenea, Gafencu depune eforturi pentru primirea de garanţii din partea Angliei şi Franţei (13 aprilie 1939), care însă nu vor fi respectate.

În dezacord cu regele Carol al II-lea, Gafencu părăseşte conducerea Ministerului de Externe, dar atunci când va fi solicitat să preia postul de ambasador la Moscova, acceptă din considerente patriotice.

Va rămâne pe acest post din „linia întâi” a diplomaţiei româneşti din 1940 până la începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, la 21 iunie 1941.

Cât de apreciată era poziţia lui Gafencu, identificarea sa cu cauza anti-germană ne-o demonstrează propunerea ambasadorului englez la Moscova, Sir Stafford Cripps, care îi  solicită lui Gafencu, după ce îşi încetase misiunea la Moscova, să nu se mai întoarcă în România, ci din Turcia să vină în Marea Britanie. Prezenţa sa acolo ar fi fost dovada că, în afara României oficiale, cea progermană a generalului Ion Antonescu, mai exista o altă Românie, ataşată aliaţilor ei din primul război mondial, identificaţi cu valorile libertăţii şi democraţiei. Grigore Gafencu a declinat oferta ambasadorului britanic. A vrut să-şi ducă până la capăt misiunea ce-i fusese încredinţată, altfel spus, aşa cum comandantul nu părăseşte nava în primejdie, nici el nu-şi putea abandona subalternii de la Legaţia română din Moscova. Gafencu considera că „O victorie germană ar însemna nu numai asuprirea lumii întregi, dar şi statornicirea unor stări de necurmate şi fireşti frământări între asu­priţi şi asupritori. O prăbuşire germană, pe de altă parte, poate însemna nu nu­mai o izbândă a democraţiei de dincolo de mări, dar şi triumful adversarului său moscovit.                                         

Datorită poziţiei sale în cadrul relaţiilor cu Germania şi a dezacordului cu poziţia mareşalului Ion Antonescu, Gafencu este scos din rândul cadrelor Ministerului de Externe, rămânând însă să acţioneze pe cont propriu în favoarea intereselor româneşti.

„A dat voce exilului românesc”

… s-a spus despre Gafencu, cu referire la activitatea sa complexă, politică şi publicistică desfăşurată în perioada de după noiembrie 1941, când pleacă în Elve­ţia. Până la încheierea războiului, desfăşoară o acţiune intensă pentru desprinderea României de statele Axei în presă şi prin conferinţe susţinute la Londra, Paris, Strasbo­urg, Florenţa, Zurich, Geneva şi cursuri la Universitatea din Yale din Statele Unite. Este considerat unul dintre cei mai buni analişti politici ai epo­cii.

În acelaşi timp, iniţiază formarea de grupuri care să propage „Mişcarea Europeană”, adică o federalizare a statelor europene, în care să fie inclusă şi România. De asemenea, participă la înfiinţarea „Comitetului Europa Liberă” şi devine membru al „Comitetului Naţional Român” încă de la formarea lui, în 1949, dar părăseşte această organizaţie în 1952 datorită divergenţelor apărute în această organizaţie.

Activitatea complexă desfăşurată de Gafencu în timpul exilului său se concretizează şi în eforturile de fondare a „Ligii Românilor liberi”.

Unul din scopurile principale ale activităţii lui Gafencu, pentru care a militat cu energie, a fost opoziţia faţă de sovietizarea României.

În calitate de reprezentant al grupului diplomaţilor aflaţi în exil, a pus la dispoziţia Confe­rinţei de Pace din 1947 două memorandumuri în care îşi prezenta opiniile, corecte, do­cumentate, faţă de tratamentul nedrept aplicat României.

Această atitudine a lui Gafencu îl transformă în persona non grata în faţa regimului co­munist de la Bucureşti. În 1948 i se retrage cetăţenia română, fiind condamnat în contumacie în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.

Ca şi alte personalităţi ale exilului, Gafencu s-a bucurat de atenţia serviciilor de informaţii, mai ales atunci când acestea au trecut sub conducerea comunistă. În dosarele Securităţii se află „informaţii” după care, după întoarcerea sa din URSS, Gafencu ar fi fost trimis în Elveţia, unde „face o figură de om neutru, în fond de informator cumpărat”. Gafencu ar fi avut întrevederi de „taină” cu trimisul nazist în Elveţia. Solicită sume de bani care îi sunt transmise de Mihai Antonescu, care îi trimite şi „instrucţiuni prin anumite persoane”. După 1944, în calitate de „om de încredere al lui Iuliu Maniu”, este numit „membru al centrului complotist din străinătate, împreună cu Cretzianu, Niculescu-Buzeşti”. Bineînţeles că asemenea aserţiuni aveau drept scop discreditarea, calomnierea lui Gafencu.

Gafencu se stinge din viaţă la 30 ianuarie 1957 în locuinţa sa din Paris. Ca şi în cazul altor reprezentanţi de seamă ai „generaţiei de aur” a diplomaţiei româneşti, locul de veci al său se află în afara României…

„Un model de analiză politico-diplomatică”

… poate fi considerată opera lui Grigore Gafencu care îi asigură un loc de seamă în istoriografia perioadei contemporane.

În 1944, Gafencu publică, la Paris şi Friburg „Préliminaires de la guerre à l'Est”, una din cele mai bune analize ale relaţiilor sovieto-germane dinaintea izbucnirii războiului, referindu-se şi la împrejurările în care Româ­nia a fost „aruncată” de ameninţarea sovietică în sfera de influenţă a Germaniei.

În 1946, apare volumul „Derniers jours de l’Europe. Un voyage diplomatique en 1939”, care se referă la descrierea călătoriilor întreprinse în mai multe capitale „în căutarea Europei”. În prefaţa cărţii autorul avansează ideea că „lumea a făcut un război ca să omoare zonele de influenţă: noi trebuie să facem o pace ca să le omorâm a doua oară”.

Bibliografia operelor istorice ale lui Grigore Gafencu a fost completată în 2012 de apariţia volumului „Jurnal” (editori, note şi indici de Ion Calafeteanu, Laurenţiu Constantiniu, la Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012).

În opinia lui Florin Constantiniu „jurnalul lui Grigore Gafencu este o sursă de inestimabilă valoare pentru isto­rici, un model de analiză politico-diplomatică şi mărturia slujirii interesului naţi­onal de către cel care s-a considerat un soldat în slujba ţării sale”.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels