Istorie? La ce bun?!/ de Constantin Stan

Lume nu foarte multă, dar de bună calitate, ca să zic aşa, la lansarea cărţii lui Stelian Ţurlea, "Trei femei" (Editura Cartea Românească", 2010), petrecută la Librăria Dalles din Capitală.

Pornesc cu această observaţie pentru că ea poate fi un răspuns la întrebarea (nedumerirea) lui Daniel Cristea-Enache, conţinută în această afirmaţie: "Pentru al cincilea an consecutiv, întreb studenţii anului III dacă ştiu ce este perioada interbelică, iar ei habar nu au când au avut loc cele două războaie mondiale şi, logic, nici nu au habar unde să plaseze perioada interbelică!"

Un cerc din ce în ce mai rarefiat de oameni mai au apetenţă pentru istorie. Comunismul pare ceva de pe altă planetă şi dintr-un timp care nu mai are atingere cu noi sau, mă rog, cu o bună parte dintre oamenii de azi. Istoria înseamnă un trecut care dacă nu a fost trăit nu are nicio relevanţă. Azi, acum, aici, numai ce trăiesc eu, numai ce-am consumat eu, numai ceea ce ştiu din experienţă proprie - par a fi coordonatele care modelează o generaţie.

Să se fi produs o ruptură revoluţionară în gândirea, în mentalitatea, în tablele de valori odată cu explozia mcdonalds-urilor, internetului, mall-urilor, televizorismului fără saţiu, a globalizărilor şi europenizărilor? S-a produs efectul de suprasaturaţie din cauza prea multor referiri, obsesii, raportări la perioada comunistă? Sunt oare şi vârstnicii vinovaţi de faptul că au creat această senzaţie de împietrire în propriul lor trecut? Percep cei tineri că întoarcerea în trecut este o imensă piedică în a trăi prezentul, în a te racorda lui, pur şi simplu în a trăi?

Noua generaţie este produsul lumii în care trăieşte. Nu a venit de pe altă lume cu aceste atitudini şi comportamente. I s-a indus, i s-a spus, i s-a impus o lume de care, probabil, vrea să scape, refuzând-o, spre a-şi afla identitatea şi a-şi construi o alta în care să se simtă confortabil.
În acelaşi timp, nimeni şi în numele niciunui principiu nu poate refuza altui om, altor semeni dreptul de a înţelege ce-a trăit. Subiectul "comunism" pare a fi încă inepuizabil ca poveşti, abordări şi registre stilistice. A fost traumatizant pentru cel puţin pentru două generaţii, are ecouri şi efecte puternice (chiar dacă nu întotdeauna conştientizate) şi într-o a treia. Este o temă preferată de Stelian Ţurlea care revine, aş spune periodic şi obsesiv, ca la o datorie morală, la subiect. Registrul autorului este extrem de larg, iar priza sa la realitate este remarcabilă. Schimbarea constantă a felului de a scrie şi a zonelor abordate este un semn că Stelian Ţurlea nu vrea să se repete, că are teamă de a ajunge la manierism.

Aparent, ultimele două romane - "Arunc-o pe soră-mea din tren" şi "Trei femei" - sunt diametral opuse, iar ele, la rându-le, nu par a avea prea multe lucruri în comun cu "Darul Ioanei" (carte fundamentală, în opinia mea, pentru biografia literară a lui Stelian Ţurlea). Un fapt însă vine să contrazică această opinie grăbită: tuşa stilistică a lui Ţurlea este impregnată în fiecare carte, în fiecare pagină a cărţilor sale. Apoi, este vorba de textura de idei pe care se brodează subiectele romanelor sale. Această canava este istoria. Ea e prezentă chiar in absentia (cum se petrece în "Arunc-o pe soră-mea din tren"), cele două surori - Ileana şi Ilona - fiind ipostaze ale trăirii în prezent (Ilona) şi ale trăirii în prezent influenţat şi modelat de trecut (Ileana).

Cele trei femei din cel mai recent roman al lui Stelian Ţurlea alcătuiesc trei generaţii pe parcursul a 60 de ani, dar ele sunt legate nu prin filiaţiune, ci prin istorie. Irina nu este fiica Vitoriei, ci copilul prietenei sale pe care o aruncase în temniţele comuniste dintr-un puseu pasional: fusese îndrăgostită de soţul acesteia. Orfanul, surorile vitrege, absenţa tatălui apar deseori la Stelian Ţurlea ca insemn al mutilării umanului, al traumelor produse de istorie. Nu ştiu totuşi în ce măsură totul se poate arunca în spatele istoriei şi mai ales a istoriei sub comunism. Defeminizarea Vitoriei, transformarea ei într-un robot al profesiei de medic, uscăciunea sufletească au resorturi mult mai adânci. Reacţia ei nu este una, să zicem, politică, ci una psihologică: frustrarea de iubire. O reacţie imună la datele istoriei. Vitoria doar se foloseşte de pârghiile pe care lumea de atunci i le punea la dispoziţie -delaţiunea, în primul rând - pentru a-şi însuşi, prin rapt, ceea ce viaţa nu-i oferise cu generozitate - căldura, tandreţea, liniştea, bucuria sufletească de a fi iubită. În Evul Mediu, Vitoria ar fi dat-o pe prietena ei pe mâna Inchizţiei spre a scăpa de ea, de cea pe care o crede principala piedică în calea fericirii ei de a fi iubită, în timpurile noastre - asemenea doctoriţei din Ploieşti de acum vreo 10 ani - ar fi omorât-o, ar fi tranşat-o şi i-ar fi răspândit trupul prin tot oraşul.

"Trei femei" este un roman al puterii femeii de a duce viaţa mai departe în ciuda oricăror vicisitudini ale istoriei. Puterea lor este dată de legătura puternică pe care o au cu viaţa. Până la urmă, viaţa, continuitatea ei sunt mai importante decât individul, decât efemeritatea acestuia.

Fotografiile au fost realizate de Cristina Ţurlea.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj", în Ziarul de Duminică.

Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.