Esenţă rafinată de ploaie, infuzie subtilă de senzaţii şi tandreţuri, reţinere şi voluptate, coliere de stropi, muze şi creatori într-un dans imperial desprins din generozitatea nuanţelor sălbatice de cenuşiu-optimist.
Pentru că ploaia se iubeşte. Se ascultă. Se prizează.
„Ploi de aur, purtătoare de polen? Culoarea ploii, pentru că ea e fără culoare, înseamnă toate culorile la un loc, toate reflexele irizate, sidefate şi moarate. Dar numai ploaia de gheaţă are albul cel mai alb.” – Domnique Loreau.
Toate ploile sunt spectacole. Arabescuri celeste cu mişcări unduitoare, de o senzualitate transparentă, forme care se fac, se desfac, se risipesc şi se dizolvă, ploaia dansează sub ochii noştri. Apă pură, un flux, o mişcare, o transă dulce a universului. Cum să nu fii subjugat de o asemenea magie? Cum să nu vrei să fii luat pe sus de vârtejul ploii? Balet rând pe rând delicat, furtunos sau ritmic, vals transparent, coregrafie a ritmurilor reînnoite fără încetare, ploaia pare pur şi simplu că… fabrică frumuseţe.
În această lume extrem de raţională, în care societăţile moderne îşi impun legile atât în faţa naturii, cât şi a omului, există un fenomen pe care nimeni nu-l va putea controla vreodată: ploaia.
Puţini sunt aceia care o iubesc. Şi totuşi ploaia e metafora vieţii, a sentimentelor şi a mentalului. Şi pune în discuţie inclusiv concepţia noastră despre univers.
Tablou retuşat la nesfârşit, muzică melodioasă, ploaia e pretextul pentru a visa, pentru a evada din cotidian, pentru a ne bucura de senzaţii şi sentimente. Sonoritatea ei, consistenţa, parfumul, gustul chiar, dar şi miile de forme şi reflecţii în care ea se întrupează sunt tot atâtea ocazii de a ne ascuţi sensibilitatea, de a ne schimba starea de spirit şi de a ne lăsa întreaga fiinţă invadată, în profunzimea ei, de o multitudine de senzaţii nedefinite.
Ploaia are atâtea puteri: ea ne poate da energie, melancolie, speranţă sau un moment de meditaţie tăcută. Ea ne invită la lentoare, la introspecţie, la aprofundarea propriilor vise, la îmbogăţirea vieţii spirituale. Purtătoare de semnificaţii, ea e întru totul o fiinţă aparte: are un corp, o voce, un suflet. Ploaia e punctul de rezonanţă în care se întâlnesc două infinituri: microcosmosul şi macrocosmosul.
Iubind ploaia, privind-o, ascultând-o, lăsându-ne în voia ei, putem învăţa să trăim fiecare moment cu mai multă profunzime, într-un fel mai prezent.
Numeroşi artişti, mistici şi visători au încercat să-i evoce magia şi emoţia. Au transformat-o într-un obiect al căutării. Însă frumuseţea ploii e sălbatică. Farmecul ei, la fel ca acela al cosmosului, depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Nu-i putem surprinde esenţa decât lăsându-ne traversaţi de ea, muză şi „maestră a înţelepciunii”, care ne şopteşte la ureche secretele pierderii controlului, ale beţiei şi transcendenţei.
În această carte, voi fi însoţită de haiku: de origine japoneză, laconic şi metaforic, el cristalizează clipa în toată plenitudinea ei şi ne îndeamnă să ne implicăm trup şi suflet în prezent.
Fiecare ploaie ne aminteşte că nu suntem eterni şi că trebuie să punem preţ pe propria noastră existenţă, fără „a risipi nici măcar o picătură” din ea. Ploaia ne invită să oprim timpul în loc, să savurăm tot ce-i trecător, să intrăm într-o lume aflată între vis şi realitate, să acceptăm cu smerenie universul şi misterul lui.
Panoramă repetată la infinit, aparent mereu aceeaşi, ploaia e un exerciţiu de meditaţie, o prezenţă în lume.
De altfel, cu atât mai mult ar trebui să iubim ploaia de vreme ce ne e imposibil să o evităm! A şti să accepţi ploaia e deja o artă. Să o iubeşti înseamnă să te apropii de înţelepciune. Înseamnă să iubeşti viaţa sub toate formele ei (chiar şi cele mai neînsemnate, mai plictisitoare sau
mai triste).
Iubesc ploaia. Ploaia se ascultă, se prizează. Trebuie privită în totalitatea ei sau apreciată în detaliu ca printr-o lentilă fotografică. Niciodată nu-i vom cunoaşte toate faţetele.
Până-n ziua de astăzi, niciun poem, niciun tablou, nicio muzică nu au fost capabile să-i epuizeze frumuseţea.
Ce vă aduce astăzi ploaia?
Ce viziune asupra lumii vă dezvăluie?
Prin ce visuri vă poartă?
„Peste tot pe unde am fost, un poet trecuse pe-acolo înaintea mea.” – Sigmund Freud.
Făcută dintr-o esenţă rafinată, ploaia infuzează mii de senzaţii şi mii de tandreţuri. Să te laşi asaltat de infinitatea de percepţii, s-o trăieşti pe fiecare în parte şi să ajungi să numeşti ceea ce vezi sau ceea ce auzi, ceea ce respiri sau
savurezi, toate astea ne „sculptează” conştiinţa. Ne educăm propriile simţuri modelând în noi înşine o acuitate a celor mai simple, mai inevitabile senzaţii, resimţind, asemenea lui Pessoa, cele mai neînsemnate detalii şi găsind în asta o
voluptate extremă. Tot ceea ce se infiltrează în noi, tot ceea ce simţim se transformă atunci în propria noastră carne, în propriile noastre gânduri, în esenţa noastră. Ascuţindu-ne simţurile, descâlcind labirintul senzaţiilor noastre confuze, ne bucurăm de tot ceea ce ne dăruieşte viaţa, trăim mai intens, mai aproape de perfecţiune.
Aceste nesfârşite detalii şi percepţii, frivole în plan social sau practic, creează în viaţa noastră „pauze” estetice. Ploaia poate să facă să se nască o pasiune, o artă de a trăi al cărei paznic va fi ea însăşi. Asemenea unei muze care ne-ar putea face să vedem lumea altfel, această ploaie vie este, în mod natural, frumoasă: schimbătoare în dansul ei, în cadenţele, culorile şi sonorităţile ei, ploaia e fascinantă. Îi privesc picăturile delicate cum dansează cu miile în cer. Ochii mei sunt fermecaţi. Şi se îndrăgostec, încă o dată.
Fragment din „Iubeşte ploaia, iubeşte viaţa”, de Dominique Loreau, în pregătire la Edituera Baroque Books & Arts, colecţia savoir-vivre. Traducere: Svetlana Cârstean. Ilustraţia copertei: Ana Wagner
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
