• Leu / EUR4.9437
  • Leu / GBP5.6284
  • Leu / USD5.0679
Ziarul de Duminică

Iubire dincolo de timp/ de Tamara Ireland Stone

Iubire dincolo de timp/ de Tamara Ireland Stone

Autor: Ziarul de Duminica

06.03.2014, 23:44 207

Iubire dincolo de timp de Tamara Ireland Stone deschide o serie care îi poartă numele şi care îi va fermeca pe toţi cei care adoră poveştile romantice.

Tamara Ireland Stone ţese, cu o inegalabilă măiestrie, firele unei iubiri în calea căreia nici măcar Timpul nu se poate pune. Anna Greene şi Bennett Cooper sunt doi tineri obişnuiţi, pasionaţi de lucrurile pe care toţi tinerii le adoră: muzica, mişcarea în aer liber. Ei îi place să alerge, lui, să facă alpinism. Nu este, aşadar, deloc de mirare că se îndrăgostesc nebuneşte unul de celălalt. Cu o singură menţiune: Anna trăieşte în Chicago-ul anului 1995, iar Bennett în San Francisco-ul lui… 2012.

Bennett deţine însă un talent de neconceput aproape: el poate călători în timp şi spaţiu după vrere, iar intrarea lui în viaţa Annei îi deschide acesteia orizonturi nebănuite, lumi pline de oportunităţi şi aventuri. Însă, pe măsură ce relaţia lor devine tot mai puternică, cei doi trebuie să se confrunte cu un adevăr înfiorător: relaţia lor poate să fie brutal întreruptă, iar Bennett să fie aruncat înapoi în universul timpului său, chiar atunci când o criză devastatoare este pe punctul de a le distruge amândurora vieţile. Împinşi fără voia lor într-o cursă contracronometru, cei doi trebuie să-şi dea seama cât de mult sunt dispuşi să sacrifice pentru a rămâne împreună.

În curând, în cadrul colecţiei 100% iubire va fi publicat cel de-al doilea roman al seriei, Timpul îndrăgostiţilor, în care vom afla, povestite din perspectiva lui Bennett, aventurile prin care au trecut cei doi şi cum a continuat fascinanta poveste a celor doi iubiţi ce s-au întâlnit dincolo de timp.

 
 

Octombrie 2011

San Francisco, California

Chiar şi aşa, de la distanţă, îmi pot da seama cât de tânăr este. Mai tânăr decât era atunci când l-am văzut prima oară.

În ultimele două ore şi-a petrecut timpul pe role sau pe skateboard cu prietenii lui în Parcul Lafayette, iar acum se odihnesc cu toţii tolăniţi pe iarbă, golind doze de Gatorade şi trecând de la unul la altul o pungă cu Doritos.

– Scuzaţi-mă...

Opt capete de adolescenţi de şaisprezece ani se întorc spre mine, privindu-mă cu surprindere, apoi cu interes.

– Tu eşti Bennett? îl întreb şi aştept să-mi confirme, chiar dacă ştiu sigur că el este; l-aş recunoaşte oricând. Aş dori să stăm puţin de vorbă. Singuri.

Îl văd că se încruntă, dar se ridică şi îşi întoarce skateboardul cu roţile în sus ca să nu-i alunece la vale. Se mai uită o dată peste umăr la prietenii lui şi apoi ridică din umeri nedumerit în timp ce mă însoţeşte până la cea mai apropiată bancă. Se aşază la capătul opus, cât mai departe de mine.

Totul la el mi se pare atât de cunoscut, atât de familiar, încât îmi vine să mă mut mai aproape, să reduc distanţa dintre noi, aşa cum aş fi procedat în mod normal dacă aş fi fost mai tânără. Însă între noi s-au interpus şaisprezece ani, iar asta este suficient ca să mă ţină la distanţă, la celălalt capăt al băncii.

– Bună!

Vocea îmi tremură. Încep să-mi răsucesc o şuviţă de păr în jurul degetului, dar imediat îmi dau seama şi încerc să-mi recapăt controlul. Îi poruncesc mâinii să se lase în jos, lângă corp, apoi apăs cu ambele palme pe scândurile de lemn al băncii.

- Ăăăă... Bună? spune el. Mă studiază în timpul unei tăceri penibile: Scuzaţi-mă, ne cunoaştem de undeva?

Îmi vine să-i spun că da, însă mă abţin, strâng din buze cu putere şi aleg să dau din cap că nu. Doar nu mă cunoaşte. Nu încă.

– Eu sunt Anna. Uite!

Scotocesc în geantă şi scot plicul alb, sigilat. I-l întind zâmbind.

El ia scrisoarea şi o răsuceşte de cîteva ori pe ambele părţi.

– Mi s-a părut că este mai sigur să-ţi explic totul în scris.

Următoarele cuvinte pe care le voi spune sunt cele mai importante. Având în vedere cât le-am repetat, partea asta ar trebui să-mi iasă perfect, însă tot mai cumpănesc asupra fiecărei vorbuliţe, ca să fiu sigură:

– Sunt toate şansele să nu exprim cum trebuie ceea ce doresc să-ţi spun şi, dacă dau greş, s-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată.

Îl văd că tresare şi că se uită la mine cu ochii holbaţi de uimire. Nimeni nu i-a mai spus vreodată astfel de lucruri, iar simpla mea declaraţie de mai devreme l-a făcut să-şi dea seama că îi cunosc secretul.

– Acum trebuie să plec, îi mai spun, ridicând-mă. Citeşte-o când eşti singur, bine?

Şi îl las stingher pe bancă, iar eu mă îndepărtez încet şi cobor de pe deal. Îmi lipesc privirea de o barcă singuratică ce pluteşte de-a lungul Golfului San Francisco ca să nu fiu ispitită să mă întorc. Am suferit ani întregi gândindu-mă la acest moment, credeam că o să fiu uşurată, însă nu mă simt deloc aşa. Pur şi simplu îmi este iarăşi dor de el.

Însă ceea ce am făcut adineauri ar putea să schimbe totul. Sau nimic. Oricum, merita să încerc. Nu mai am nimic de pierdut. Dacă planul meu eşuează, viaţa mea va rămâne neschimbată. Adică sigură. Confortabilă. Perfect mediocră.

Dar nu aceasta este viaţa pe care am ales-o la început.

 

Martie 1995

1

Evanston, Illinois

Îmi rotesc braţele ca să-mi pun sângele în mişcare, îmi răsucesc capul în faţă şi în spate până aud o mică trosnitură şi inspir adânc aerul dimineţii, care este atât de rece, încât mă înţeapă când îl trag în piept. Totuşi zic mersi în sinea mea că este mai cald decât săptămâna trecută. Îmi strâng cureaua de neopren care îmi susţine Discmanul în jurul mijlocului şi dau drumul la muzică, aşa că acum în urechi îmi răsună Green Day. Apoi pornesc. (…)

Soarele se ridică lent deasupra lacului. Acum mă îndrept către terenul de fotbal, iar atunci când tălpile mele intră în contact cu suprafaţa buretoasă a pistei, simt noi valuri de energie, care mă fac să grăbesc pasul. (…)

Gonesc de-a lungul pistei, cu picioarele zvâcnindu-mi, cu inima bătându-mi nebuneşte, cu braţele vibrându-mi. (…)

Apoi îmi dau seama că nu sunt singură. Văd pe cineva în tribune, afundat până la şold în pătura îngheţată de pe al treilea rând. Este imposibil să nu-i remarci silueta. Stă pur şi simplu acolo, cu bărbia sprijinită în mâini, purtând o geacă neagră şi urmărindu-mă cu un zâmbet reţinut.

Mă uit scurt la el de câteva ori şi continui să alerg, simulând că nu-mi pasă de prezenţa lui în sanctuarul meu. Pare a fi student la Northwestern, poate un boboc. Are părul închis la culoare şi ciufulit. Trăsături blânde. Nu arată ameninţător şi, chiar dacă ar fi aşa, îl pot învinge.

Şi dacă nu pot?

Mă gândesc imediat la cursurile de autoapărare pe care tata m-a obligat să le urmez atunci când am început să alerg înainte de răsărit. Genunchiul între picioare. Pumnul înfipt în nas. Dar mai întâi ar trebui să evit confruntarea prin simplul fapt de a lua cunoştinţă de prezenţa atacatorului. Lucru care pare mult mai uşor de făcut.

Pentru că în curând urma să ajung în dreptul lui, i-am făcut un semn uşor din cap şi i-am aruncat o privire în care probabil că se citea un amestec de teamă şi hotărâre – ca şi cum l-aş fi provocat să facă el primul pas, dar mă şi temeam ca nu cumva să-l facă. Atunci când am trecut prin dreptul lui, fixându-l cu privirea, am observat că expresia feţei i se schimbă. Zâmbetul îi dispăruse. Acum părea trist şi dezamăgit, ca şi cum chiar m-aş fi folosit de tehnicile de autoapărare lovindu-l zdravăn.

Însă imediat după aceea, pe măsură ce urmam curba pistei şi ajungeam din nou în dreptul lui, mi-am ridicat iar privirea în acea direcţie. Mi-a aruncat un zâmbet ceva mai ezitant, dar mai cald, ca şi cum m-ar fi cunoscut. Un zâmbet inocent, ca şi cum el ar fi fost cineva pe care merită să-l cunoşti. Iar eu nu m-am putut abţine. I-am răspuns tot cu un zâmbet.

Încă mai surâdeam când am început o nouă tură şi, fără să-mi dau seama, am întors capul după el.

Dispăruse.

Am bătut pasul pe loc în timp ce îl căutam cu privirea, apoi am sprintat către tribune. Am ezitat preţ de o secundă, întrebându-mă dacă fusese realmente acolo, însă mi-am adunat curajul şi am început să urc treptele.

Nu se mai afla acolo, însă era limpede că fusese prezent. Lăsase o dovadă: zăpada bătătorită pe care şezuse. Pe banca din faţă, două adâncituri marcau locul în care îşi ţinuse picioarele.

Iar în acel moment am mai observat ceva.

Urmele mele erau marcate clar în pudra albă din jurul meu, însă acolo unde ar fi trebuit să se afle urmele lui – către şi dinspre bancă – nu vedeam nimic altceva în afară de stratul gros de zăpadă neatinsă.

Bărbatul mă trage lângă casa de marcat, deschide sertarul şi îşi slăbeşte strânsoarea pentru o clipă, cât îi este necesar pentru a goli conţinutul tăvii în geantă. Apoi mă apucă din nou şi mă împinge spre uşa din spate. Continuam să-mi fixez privirea asupra podelei, încercând să nu mă gândesc la metalul rece de pe gât, nici la respiraţia lui precipitată, care îmi răsuna în ureche.

– Mişcă!

Simt că mă cuprinde un val de greaţă.

Înţeleg, în sfârşit, de ce am văzut chestii ciudate.

Îmi încordez privirea pentru a urmări mişcarea pe care am observat-o între rafturile de cărţi. Sunt aproape sigură că am văzut ce am văzut, deşi ştiu că este imposibil. Că doar magazinul este pustiu. Iar uşa este încuiată.

Încerc să-mi ridic privirea spre partea de sus a rafturilor; văd claia de păr negru mişcându-se pe culoarul dintre ele. Încerc să-mi sucesc capul ca să văd mai bine, dar mă opresc atunci când simt lama rece apăsându-mi mai mult gâtul. Când ajungem la cămăruţa din spate, bărbatul îmi ia cuţitul de la gât şi mă împinge înăuntru. Aterizez pe podea în faţa seifului.

– Deschide-l! îmi porunceşte, iar eu răsucesc discul la dreapta, apoi la stânga, la dreapta, după care trag de mânerul greu.

Uşa se deschide larg, iar bărbatul mă împinge într-o parte.

Şi atunci văd din nou acea mişcare, apărând încet din umbre într-un colţ al încăperii unde numai eu îl pot vedea. Şi mă uit împietrită la Bennett, care îmi face semn să tac, cu degetul pe buze. Este imposibil ca noi doi să-l doborâm pe bărbatul înarmat cu un cuţit şi cu un temperament violent. Însă oricum mă simt mai uşurată.

Bennett iese din raza mea vizuală, dar îl mai urmăresc o vreme cu colţul ochiului, cum se strecoară cu paşi atenţi spre mine. Îl aştept nemişcată.

Şi, în timp ce hoţul era ocupat cu conţinutul seifului, s-au întâmplat trei lucruri, succedându-se atât de rapid unul după altul şi având o durată atât de scurtă, încât mi s-a părut că s-au petrecut simultan. Bennett a dispărut complet, apoi a îngenuncheat lângă mine pe podea. M-a luat de mână şi şi-a închis ochii. Şi probabil că eu am făcut acelaşi lucru, din moment ce, după ce i-am deschis, magazinul dispăruse. La fel şi hoţul, şi cuţitul lui. Iar Bennett şi eu eram în exact aceleaşi poziţii – el îngenuncheat, iar eu ghemuită, încă ţinându-ne de mână –, numai că acum ne aflam lângă un copac din parcul de la colţul străzii, iar vântul arunca zăpadă cu violenţă împrejurul nostru. (...)

Ne aflăm în exact acceaşi poziţie pe care o aveam în bucătărie, cu faţa unul la celălalt şi ţinându-ne de mână. Numai că, atunci când mă uit la picioarele mele, văd nisip pe jos.

Clipesc orbită de lumina soarelui şi privesc dincolo de Bennett, la suprafaţa de apă albastru-verzuie care se întinde strălucitoare cât de departe poţi vedea cu ochii. Golful este mic, îi pot vedea ambele capete şi întreaga lungime. Bolovani imenşi bordează golfuleţul liniştit, turcoaz, la întâlnirea sa cu marea, iar stânci înalte, dantelate, se întind către cer ca nişte suporturi de cărţi ţinând laolaltă nisipul alb, ca să nu se răspândească. Mă întorc şi văd în spatele meu nimic altceva în afară de un grup dens de copaci. Nu mai este nimeni aici. Nici împrejur.

Bennett mă studiază. Mă ţine încă de mâini, ceea ce îmi prinde foarte bine pentru că sunt sigură că am încetat să mai respir.

– Ştiu, este un clişeu răsuflat. O plajă pustie pe o insulă paradiziacă...

Apoi se opreşte şi se uită la mine cu mai multă atenţie.

– Anna? Te simţi bine?

Nu-mi pot dezlipi ochii de pe privelişte. Nu poate fi real!

– Unde suntem?

Îi eliberez mâinile pentru că îmi vine să mă îndepărtez de el, ca şi cum o forţă stranie m-ar trage către mare.

Vocea lui mă urmăreşte:

– Este unul dintre locurile mele favorite... Ko Tao. O insuliţă din Thailanda. Nu se poate ajunge aici decât cu barca. Însă nu există ponton. De fapt, se poate ajunge aici numai înot...

– Pe bune? îl întrerup întorcându-mă spre el. Suntem în Thailanda? Chiar acum? În Thailanda?

– Bine aţi venit în Thailanda! declamă el zâmbind, cu braţele întinse lateral.

– Sunt în Thailanda...

Poate că, dacă tot repet asta, o să şi cred. Picioarele mi se duc automat spre apă, care se aşterne clipocind dinaintea mea. Este ca un miraj din desene animate, care arată veritabil şi minunat până când unul dintre personaje, nevenindu-i să creadă, se apleacă pentru a atinge apa şi descoperă că aceasta este doar nisip, iar imaginea feerică dispare instantaneu din câmpul vizual. Şi eu sunt pregătită pentru un astfel de fenomen, aşa că am fost surprinsă când, atunci când am îngenuncheat şi am atins apa cu vârful degetelor, am simţit totuşi undele oceanului.

Îl percep pe Bennett urmărindu-mă cu privirea în timp ce merg încet de colo-colo, studiind atent fiecare centimetru al insulei. Fiecare palmier. Fiecare bolovan. Fiecare val. Fiecare cochilie. Îmi dau seama cam ce expresie mi se poate citi pe chip. Îmi simt ochii mari cât cepele şi gura deschisă, sprâncenele ridicate de uimire şi încântare. Mă gândesc că arăt ridicol aşa, însă asta numai până când mă uit la Bennett. Îmi zâmbeşte, el însuşi minunându-se, ca şi cum ar vedea ceva ieşit din comun. Îmi închid ochii şi trag adânc în piept... tot ceea ce mă înconjoară!

– Te simţi bine?

Clatin din cap că da, extaziată.

– Bine. Atunci vino!

Mă ia de mână şi mergem de-a lungul malului. Valurile ni se plimbă pe picioare, apoi se retrag, iar noi mergem prin nisipiul moale până când trecem de bolovanii gigantici. Apoi Bennett mă conduce pe o pantă către o fâşie retrasă de nisip, uscată şi fierbinte. Îmi scot hanoracul, aşa că între pielea mea şi nisipul fierbinte nu mai rămâne decât tricoul, şi mă întind pe spate, cufundându-mă în nisip.

– Este mult mai bine decât în bucătăria mea, spun către cer, apoi mă uit spre Bennett.

Se întinde şi el pe nisip, sprijinindu-se într-un cot şi privindu-mă cu un zâmbet satisfăcut. Mă răsucesc şi eu pe o parte şi îi copiez poziţia. […] Cum nu pot să-l ating, mă joc cu degetele prin nisip, desenând cerculeţe.

– Aşadar..., încep eu. Thailanda!

El îmi răspunde cu un zâmbet sigur pe sine.

(…) Continuă să-mi zâmbească şi îmi dau seama că tocmai am trecut un test care îmi va permite să ajung la nivelul următor, ca şi cum el ar avea o grilă în care apar şi itemii „teleportată pe o insulă pustie”/„nu s-a speriat”. Le-am bifat pe ambele.

Dar ştiu că urmează şi altceva. Încă două lucruri. Şi, chiar dacă ar fi, poate, mai bine să rămân locului şi să mă bucur de privelişte, nu mă pot abţine să nu reiau şirul întrebărilor:

– De unde ştiai că o să am nevoie de ajutor aseară?

– Nu ştiam. Veneam să iau o carte despre Mexic. Pentru tema la Spaniolă, aceea despre călătorii.

Nu prea înţeleg multe dintre lucrurile petrecute seara trecută, dar sunt sigură că nu mai era altcineva în librărie atunci când a intrat tipul cu cuţitul.

– Nu se poate! Nu te aflai în librărie! (…)

– Eşti sigură că vrei să auzi partea asta?

Mă uit la el vreme de câteva secunde, apoi dau afirmativ din cap:

– Jaful nu s-a petrecut chiar aşa cum ţi-l aminteşti tu.

Când tot nisipul i s-a strecurat printre degete, îşi şterge mâna de pantaloni şi îşi ridică privirea spre mine ca să-mi urmărească reacţia.

Îl aştept cu sprâncenele ridicate, ca să-mi semnalez interesul.

– Am intrat în librărie. Am vorbit amândoi despre Mexic. Apoi a intrat tipul ăla pe uşă.

– Nu se poate! Îmi aduc aminte foarte bine. În mod clar eram singură atunci când...

– Dă-mi voie să-ţi explic, mă întrerupe el. În partea de care îţi aduci aminte chiar erai singură. Însă nu aşa au stat lucrurile prima dată.

Prima dată?

– Prima dată când am intrat în librărie. Am vorbit despre planurile noastre de călătorie. Apoi s-a deschis brusc uşa de la intrare, iar tu te-ai ridicat de jos pentru a-l servi pe bărbatul intrat, pe care îl credeai client, iar el te-a prins. Dar nu mă văzuse şi pe mine. Am avut timp să dispar.

M-am gândit la trucul pe care Bennet tocmai mi-l arătase – Doamne Dumnezeule, cât timp trecuse de atunci, un sfert de oră sau mai mult? – atunci când stătuse pe scaunul din bucătăria casei mele o secundă, apoi dispăruse din senin în secunda următoare, ca să reapară exact în acelaşi loc un minut mai târziu. Însă chiar dacă dispăruse la fel şi în seara trecută, asta tot nu explică cum de am reuşit să trec de la poziţia de ostatic, cu un cuţit la gât, la aceea de refugiat sub un ulm în mijlocul viscolului.

– Am dispărut din librărie, m-am întors în timp cu cinci minute, am reapărut în camera din spate şi am sunat la poliţie de pe telefonul vostru.

Vocea! Sunetul pe care îl auzisem în cămăruţa din spate!

– Te-am auzit atunci...

Mi se întorc în minte zeci de detalii, însă tot nu se leagă. Cum adică prima dată?

– Stai puţin! Ai spus adineauri că... te-ai întors? Cu cinci minute în urmă?

– Mda, m-am întors, mă aporbă el din cap.

– Adică te-ai întors în timp?

Îl văd cum îşi dă capul pe spate şi zâmbeşte timid:

– Da... Am făcut şi asta.

– Ai mers înapoi în timp! Şi ai schimbat cursul lucrurilor?

Zâmbeşte încurcat, ca şi cum şi-ar cere scuze, dar nu se mai poate abţine:

– Este ca o reluare.

– Şi atunci de ce nu mi-ai spus că urmează să jefuiască magazinul cineva? Sau de ce n-ai încuiat măcar uşa după ce ai intrat?

Nu vreau să par nerecunoscătoare, însă nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că ar fi fost fain să nu ajung deloc în situaţia de a avea un cuţit la gât.

– Nu pot să fac asta, îmi răspunde. Nu opresc evenimentele, dar pot schimba lucruri mărunte, detalii care pot afecta consecinţele. Dacă aş fi oprit cu totul jaful – dar n-am făcut niciodată aşa ceva, aşa că nici nu ştiu dacă sunt în stare –, atunci s-ar fi putut să se întâmple ceva şi mai nasol. Tipul acela ar fi putut să jefuiască pe altcineva şi să nu fie prins. Putea să te urmărească până acasă atunci când ai fi plecat şi...

Vocea i se frânge şi rămâne tăcut pentru câteva clipe.

– În fine, mi-am impus regula să nu schimb chestiile mari.

– Deci nu puteai opri jaful. Dar ai putut să te întorci cu cinci minute mai devreme?

– Teoretic, nici nu ar fi trebuit să fac asta, dar, da, am făcut-o, răspunde el clătinând din cap.

– Şi ai sunat la poliţie de pe telefonul din spate.

Îmi confirmă clătinând iar din cap.

– Atunci de ce nu a venit poliţia?

– Ba a venit, însă nu suficient de repede. După ce am sunat, m-am pitit în spatele unui dulap. Când am văzut că te duce până la seif, mi-am dat seama că nu-i mai puteam aştepta pe poliţişti. Trebuia să te scot eu însumi de acolo. Ca să fiu sigur.

Brusc îmi dau seama de toate: Bennett are puterea nu doar de a apărea şi dispărea în locuri diferite, ci poate şi să călătorească în timp! Vreau să par curajoasă, indiferentă la grozăvia lucrului tocmai aflat şi demnă de a auzi ce urmează, însă simt cum capul mi se învârteşte de la atâtea veşti incredibile.

– Să înţeleg că acesta era al doilea lucru?

– Parţial, clatină el din cap.

Parţial? mă holbez la el, apoi mă las pe spate şi privesc cerul.

– Eşti bine? mă întreabă el după o vreme.

Simt cum capul meu frământă nisipul în timp ce îi fac semn că da.

Da, avea dreptate, este greu să digeri aşa ceva. (…)

– Vezi, îmi spune zâmbind în colţul gurii. Ţi-am spus că o să te sperii.

– Ba nu m-am speriat!

– Da, sigur, chicoteşte el. Se vede de la o poştă că nu!

Mă ridic pe coate (…) şi îl privesc direct în ochi. Apoi mă uit împrejur, la priveliştea de vis – palmierii, nisipul alb, apa turcoaz –, la această adevărată carte poştală pe care el a inserat-o ca prin magie în vieţile noastre, şi încep să mă întreb cât de incredibilă este toată povestea asta de fapt.

 

Fragment din romanul „Iubire dincolo de timp” de Tamara Ireland Stone, în pregătire la Editura Leda, colecţia 100% iubire. Traducere din limba engleză de Ana Maria Datcu.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9437
Diferență: 0,0506
Ieri:
Azi: 5.0679
Diferență: 1,1496
Ieri:
Azi: 5.6284
Diferență: -0,5934
Ieri:
Azi: 5.1569
Diferență: 0,4578
Ieri: