Ziarul de Duminică

Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă (I)/ de Matei Vişniec

Fotografia autorului de Andra Badulesco

Fotografia autorului de Andra Badulesco

Autor: Matei Visniec

11.03.2016, 00:04 533

Este suficient să arunc o privire asupra cuiva şi îmi dau seama imediat ce mănâncă. Creierul meu funcţionează ca un fel de computer. Analizez imediat greutatea corporală a persoanei şi talia sa, le pun în relaţie cu vârsta şi cu expresia feţei, chiar cu modul în care se îmbracă sau respiră, şi am imediat primele indicii. Uneori, cearcănele de sub ochi sau anumite riduri din jurul buzelor îmi indică nivelul de dependenţă de cafea. Nu glumesc, prin anumite gesturi, opţiuni vestimentare, carnaţia feţei şi tot felul de ticuri omul îşi etalează în cursul întregii vieţii atât gusturile alimentare, cât şi deficienţele în materie de vitamine şi fibre.

Imediat ce încep să conversez cu cineva îi sesizez gradul de inteligenţă alimentară. Când un om mănâncă echilibrat şi nu se lasă manipulat de industria alimentară, faptul se răsfrânge asupra atitudinii sale generale în societate. Cine se luptă zi de zi pentru a nu îngurgita toate otrăvurile strecurate subtil în cel puţin 90% dintre produsele vândute de marile supermarketuri, cine se luptă deci zi de zi pentru a nu se lăsa intoxicat, ei bine acest om începe să afişeze în priviri ceva din militantismul său. Simţi, când discuţi cu un astfel de om, că ştie să privească o etichetă, că ştie să nu se lase păcălit de un ambalaj, că sublimele imagini de pe cutii şi de pe panourile publicitare alimentare îl lasă rece sau îl fac cel mult să surâdă. Un om care şi-a educat papilele gustative pentru a nu începe să cedeze în faţa unui jambon fotografiat după toate regulile artei se mişcă altfel în lume, vorbeşte altfel cu semenii săi, are un alt raport cu timpul.

Vă vorbesc astfel pentru că sunt un fel de detectiv nutriţionist. Poate că nu aş fi îmbrăţişat această meserie dacă n-aş fi avut parte de o copilărie fericită, într-un mic oraş din Lozère, în centrul Franţei, unde părinţii mei aveau o mică fermă. Acolo am învăţat ceea ce înseamnă gusturile, dar şi ce important este să respecţi ritmul alimentar al anului. Fiecare anotimp venea cu aromele şi cu produsele sale. Nimănui nu-i trecea prin minte să-şi dorească să mănânce cireşe în februarie, de exemplu. Primăvara aşteptam cu emoţie să culegem primele fire de ceapă verde şi să punem în supă pătrunjel proaspăt. Mama gătea în fiecare zi şi mă trimitea întotdeauna să-i aduc din grădină cantităţi precise de legume şi ingrediente vegetale. Îmi spunea: „Nicolas, îmi aduci trei morcovi, zece fire de ceapă şi douăzeci de păstăi de fasole”. Când pregătea salata, tot aşa, mama îmi indica exact ce trebuia să-i aduc: patru roşii, doi castraveţi, trei cepe întregi, şase foi de salată verde, cinci fire de mărar. Cine a trăit ca mine, având o grădină de legume alături, câteva păsări într-un coteţ şi o livadă cu pruni, cireşi, meri şi nuci, ştie ce înseamnă gustul unul aliment.

Din punctul meu de vedere, ceea ce a făcut societatea de consum cu noi ţine de pornografia alimentară. Altfel spus ni se promite un orgasm continuu şi garantat, dar sub coaja ambalajelor totul nu este decât frustrare şi stupefacţie. Cumpăraţi un film porno şi uitaţi-vă la el. Veţi vedea cum este construit cu bunăştiinţă pe cea mai pură minciună fiziologică şi cum vinde iluzii extatice. Corpurile care fac dragoste sunt întotdeauna perfecte, depilate şi lucioase, suple şi perfect proporţionate. Nu vezi niciodată vreo bucăţică de piele afectată de celulită sau vreun coş pe vreun obraz. Masculul pare să fie într-o situaţie de erecţie eternă (ah, ce fantasmă machistă!) în timp ce femeia pare să resimtă un puternic orgasm la orice mângâiere (o altă expresie a egocentrismului sexual al falocraţiei). În plus, actul sexual durează foarte mult, zeci şi zeci de minute (în timp ce în viaţa reală milioane de bărbaţi ejaculează după doar două sau trei minute), iar protagoniştii par să-l trăiască la aceeaşi intensitate (ah, numărul de femei care simulează orgasmul pentru a nu-l umili pe partener!). Gemetele celor doi, suspinele lor, cuvintele pe care şi le spun, poziţiile pe care le adoptă, febrilitatea cu care se înfruptă unul din altul, toate sunt de natură să-ţi inducă în creier un model de comportament şi să te facă să-ţi spui „dacă nu voi trăi şi eu măcar o dată un astfel de moment, înseamnă că mi-am ratat viaţa”.

Pornografia alimentară este bazată pe aceeaşi promisiune. Marea industrie a hranei din ziua de azi ne propune produse perfecte, ambalate în cutii care îţi iau ochii. Supermarketurile sunt expresia unei orgii fără limite. Veniţi, intraţi în paradisul papilelor gustative, lăsaţi-vă aspiraţi de plăcerea de a gusta din tot ce se poate imagina în materie de hrană, băutură şi excitante gastrice, orgasmul alimentar este la dispoziţia voastră, puteţi fi fericit acum şi aici, imediat şi pentru eternitate dacă vreţi… Cam acesta este mesajul pornografiei alimentare împotriva căreia m-am luptat toată viaţa. 

A trebuit însă să ajung la Paris, să fac studii de chimie organică şi de marketing, să lucrez apoi în sectorul marii distribuţii şi să pătrund în labirintul manipulării alimentare pentru a înţelege într-o bună zi ce ne pregăteşte acest monstru, societatea de consum.

„Spune-mi ce mănânci şi am să-ţi spun cine eşti”. Nu ştiu dacă această zicală a apărut şi la alte popoare, dar noi, francezii, în general am ştiut să mâncăm bine. Momentul mesei a fost întotdeauna sfânt în viaţa familiilor tradiţionale, chiar dacă masa nu era întotdeauna copioasă. Dar mai ales noi am ştiut întotdeauna să ne conservăm independenţa alimentară: am produs pe teritoriul nostru tot ce ne trebuia şi am devenit faimoşi prin creativitatea noastră culinară. O formă de capitalism sălbatic a început însă să ne pună prea mult zahăr sau prea multă sare în mâncare, precum şi prea multă chimie în produsele de bază. În loc să continuăm să degustăm produse adevărate, am început şi noi să cumpărăm mai degrabă ambalaje atragătoare şi cutii sofisticate. Personal mă cuprinde furia când văd pe unele rafturi cutii cu biscuiţi de lux, ceea ce înseamnă că fiecare biscuit este învelit individual într-o foiţă de staniol (ca şi cum ar fi introduşi în nişte prezervative), iar apoi toţi sunt aliniaţi într-un fel de sertar din carton creponat care se trage şi el din cutia mare protectoare, ea însăşi fiind învelită într-o foiţă transparentă… Când am organizat primul grup de comando împotriva obscenităţii industriei alimentare, am avut în vizor întâi şi întâi aceste crime ecologice. Intram, împreună cu alţi camarazi militanţi, în diverse supermarketuri şi plasam autocolante cu cuvântul RUŞINE pe produsele excesiv ambalate. Mai târziu ne-am diversificat gama de autocolante. Pe paralelipipedele multicolore, umplute pe jumătate cu cereale tratate cu arome, coloranţi şi zahăr din belşug, lipeam câte o fotografie reprezentând un copil obez, ca să-i avertizăm pe părinţi. La fel şi pe sticlele cu limonadă şi alte sucuri conţinând arome artificiale în exces. Lupta noastră era însă mai mult simbolică, marea industrie alimentară îşi asigurase de multă vreme complicitatea presei scrise şi a televiziunii. În faţa acestor mari pornografi şi manipulatori noi eram nişte cantităţi neglijabile, iar multă vreme directorii supermarketurilor vizate de noi n-au depus plângere pentru a nu ne face astfel publicitate. Personal aş fi vrut să fiu arestat şi trimis în faţa unui judecător pentru a putea striga apoi în gura mare RUŞINE şi a denunţa faptul că în toate marile magazine alimentare 25 % din produse se perimează şi sunt apoi aruncate. Au fost necesare patru decenii de luptă în Franţa pentru ca în sfârşit un guvern de stânga să ne audă şi să dea o lege privind obligativitatea supermarketurilor de a dona (şi nu de a arunca) ceea ce nu reuşesc să vândă!

Una dintre acţiunile noastre cele mai eficiente a fost totuşi instalarea unor pichete de vigilenţă în faţa unor mari supermarketuri şi arborarea unor cu pancarde pe care era scris: „Cetăţeni, sunteţi otrăviţi!”. De fapt le propuneam familiilor care ieşeau cu cărucioarele pline de cumpărături să le diagnosticăm în numai cinci minute bolile şi pericolele potenţiale din produsele cu care urmau să se îndoape. Îi învăţam astfel pe oameni să citească o etichetă şi să înţeleagă faptul că anumite substanţe indicate prin litere inocente (cum ar fi E) erau de fapt coloranţi, stabilizanţi sau aditivi periculoşi. Şi că unii dintre aditivii suspecţi pot produce diverse forme de cancer, pot ataca pielea sau tubul digestiv, pot devora ca nişte prădători anumite vitamine din organism sau pot facilita depunerile de colesterol.

Oamenii rămâneau stupefiaţi când le demonstram că fără nitrit de sodiu (E 250) şunca şi carnea industrială cumpărată de ei n-ar mai avea culoarea roşie atât de apetisantă ci… gri închis. Şi că mai toate fructele din căruciorul lor erau cosmetizate, adică umflate artificial în sere din diverse ţări practicând agricultura intensivă. Uneori aduceam noi câte o ladă de roşii autohtone provenind din bio-culturi şi îi invitam pe consumatorii hipnotizaţi să guste succesiv, întâi din frumoasele roşii cumpărate de ei, suspect de identice, crescute la lumină artificială, şi apoi din roşiile furnizate de noi, având forme imperfecte şi diferite întrucât se dezvoltaseră liber în eco-ferme.

La ora la care am lansat noi mişcarea de revoltă împotriva hranei proaste şi a agriculturii criminale nu existau Internetul şi nici reţelele de socializare. Ca să-i scuturăm pe oameni din hipnoza întreţinută de societatea de consum şi de multiplicarea supermarketurilor nu ne puteam baza pe presă, singura soluţie era să cutreierăm Franţa cu propriile noastre maşini şi să creăm pretutindeni celule de vigilenţă. În anii ’70 capitalismul intrase într-o formă de frenezie. Transformarea omului din cetăţean conştient într-un fel de zombi consumator avansa cu paşi gigantici. Mulţimile de zombi erau avide să cumpere tot ceea ce modernitatea opulentă putea să ofere: hrană diversificată şi abundentă (ce contează că nu avea gust!), articole de îmbrăcăminte create de o industrie imaginativă (ce contează că totul era sintetic!), televizoare color concepute ca nişte maşini de visat non-stop la domiciliu, automobile abordabile ca preţ devenite simboluri ale libertăţii individuale de mişcare... Totul exploda în jurul consumatorului: industria de discuri, turismul de masă, informaţia, ambianţa vizuală, publicitatea. Modele deveneau tot mai agresive şi se succedau într-un ritm tot mai alert. În toată lumea occidentală milioane de oameni au trecut practic în numai câţiva ani de la statutul de proletari sau de clasă defavorizată la cel de consumatori satisfăcuţi sau de clasă de mijloc. Nimeni nu se uita deci la etichete, nimeni nu cerea ca pe ambalajul unui produs să figureze elemente de identificare, ca să ştie ce substanţe fuseseră încorporate în el şi prin câte etape de fabricaţie trecuse înainte de a ajunge pe rafturile unui supermarket. Franţa s-a dotat abia în 1983 cu o lege serioasă privind securitatea alimentară, iar Uniunea Europeană a adoptat abia în 1992 directive privind trasabilitatea produselor.

În ce priveşte speranţa mea de a fi într-o bună zi condamnat pentru denunţarea atrocităţilor alimentare comise de marile trusturi, ea s-a împlinit abia în 1998, cu câţiva ani înainte de pensie, când am fost închis împreună cu José Bové după ce am distrus câteva cîmpuri de porumb transgenic. Tot atunci mi-am dat însă seama că monstrul (şi înţeleg prin acest termen alianţa dintre tehnologie, ultraliberalism, societate de consum şi globalizare) era infinit mai abil decât noi. Monstrul a fost de fapt întotdeauna cu un pas înaintea noastră… Cum descopeream în produsele sale vreo substanţă cancerigenă sau pur şi simplu nefastă pentru sănătate, el inventa altele zece în loc. Cum denunţam una dintre strategiile sale pentru a crea dependenţă faţă de un produs, el inventa alte metode, şi mai subtile, de fidelizare a consumatorului. Când oamenii au devenit tot mai atenţi la avertismentele ecologiştilor, şi monstrul şi-a pus o scufie verde pe cap şi a început să pretindă că oferă produse anti-colesterol, bio, sau fabricate echitabil (adică de săraci ai lumii a treia care ar fi fost plătiţi corect pentru munca lor).

Naziştii avuseseră cinismul de scrie pe poarta de intrare a lagărului de la Auschwitz cuvintele „Arbeit macht Frei” (adică munca te face liber). Pe fruntea monstrului nu scrie nimic, dar eu descifrez fraza „consumă şi vei fi liber”.

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO