Am avut, după 1987 cînd m-am stabilit în Franţa, şansa de a vizita mai multe ţări, şi mi se pare interesantă întrebarea dacă oraşele pot fi asociate genului feminin sau masculin.
Este Parisul undomn? Este Londra odoamnă?
Deseori oamenii, când se ataşeazǎ de un oraş sau încep sǎ-l iubeascǎ visceral, încearcǎ sǎ-i atribuie un gen sau sǎ şi-l reprezinte sub formǎ antropomorficǎ.
În ce mǎ priveşte, aş asocia Parisul cu o amantă. Personal m-am simţit bine în acest oraş din prima clipă, aş spune că m-a protejat fără să mă privească de sus, fără să încerce să mă judece şi mai ales fără să-mi dea lecţii. Să fi fost mîna întâmplării, să fi fost mâna destinului, cert este că în acest oraş am avut întotdeauna noroc, ca şi cum o aripă protectoare, dar extrem de discretă, s-ar fi întins deasupra mea. Simţeam, în acelaşi timp, că acest oraş mă iubeşte la rândul său, ca o femeie dornică de cât mai mulţi amanţi.
Există însă o explicaţie sociologică pentru această senzaţie pe care ţi-o dă Parisul, de amabilitate, de căldură umană. Oraşul Luminilor a fost primul din lume în care femeile s-au emancipat şi s-au eliberat de sub tirania seculară a misoginismului. În imaginarul planetar parizianca este prin excelenţă o femeie liberă, rafinată, lipsită de complexe, efectiv egală cu bărbatul (ba chiar uneori în poziţie de dominaţie înţelegătoare faţă de falocrat). Ori, faptul că femeia franceză s-a descătuşat mai repede decât în alte ţări de diversele prejudecăţi şi carcase sociale se simte în viaţa socială şi mai ales în viaţa activă. Iar faptul că foarte multe femei lucrează în magazine, în galerii de artă, în librării şi papetării, în administraţie, în universităţi şi în biblioteci, în birouri de tot felul unde se decid detaliile vieţii cotidiene ale cetăţenilor, în spatele a mii de ghişee unde vin oamenii ca să fie serviţi, datorită acestei masive prezenţe feminine, deci, Franţa afişează mai multe zâmbete pe secundă decât alte ţări. Datorită acestor femei emancipate care te servesc sau te informează în fiecare secundă se degajă în atmosfera Franţei ceva mai multă energie pozitivă decât în alte spaţii sau în alte ţări unde femeile sunt mai angoasate… Greu de cuantificat contribuţia acestor zâmbete şi atitudini relaxate în constelaţia mişcărilor, a senzaţiilor şi a emoţiilor urbane, dar ea este gigantică. Aceste femei care zâmbesc, aceste femei care te binedispun când te afli în faţa lor şi cărora le respiri parfumul, sunt în mare măsură sursa acestei percepţii că Franţa are braţele deschise pentru tine ca străin.
Scriitorul Stefan Zweig notează undeva această frază legată de capitala Franţei: „Parisul înseamnă lux, eleganţă, bună-dispoziţie, lejeritate, bucurie, anti-provincie, libertate şi, înainte de toate, femei, multe femei”. Sublimă frază, la care aş adăuga: femei tinere, femei deschise, femei inteligente.
Pentru Hemingway, Parisul a fost o continuă sărbătoare, şi este adevărat că oraşul serbează 24 de ore din 24 o anumită artă de a trăi. Dintre cărţile care au devenit o emblemă a Parisului nu poate lipsi Sărbătoarea de neuitat (Paris est une fête), pe care Hemingway a scris-o de altfel la bătrâneţe şi nici nu a terminat-o. În tinereţe, în 1921 şi 1926, cât a trăit la Paris, avea cu totul altceva de făcut (printre altele sǎ umble din bar în bar) decât să scrie o carte despre Paris.
La Londra, unde am mulţi prieteni şi mă duc des, mă simt nu atât ca în braţele unei târfe (cum spunea mama lui Brian), ci ca în faţa unei doamne bătrâne care mă invită la ceai şi apoi mă judecă. Da, Londra este o doamnă bătrână şi foarte distinsă, fără îndoială, fascinantă în toate privinţele, dotată cu o autoritate naturală unică. Aflat în faţa ei, însă, nu te simţi în siguranţă: încep să-ţi tremure picioarele, să ai îndoieli în privinţa capacităţilor tale, ai impresia că nu corespunzi unor anumite standarde, că nu eşti destul de bine îmbrăcat, că nu ai maniere destul de subtile, că nu vei deschide niciodată toate porţile acestei societăţi… Londra te invită la ceai, te examinează printr-un lornion, se miră de tine ca de un poor thing, îţi lipeşte apoi o etichetă pe frunte plasându-te astfel pe viaţă într-o categorie. Iar la masă nu te invită niciodată.)
Madridul te invită la viaţă nocturnă şi la flanerie, este un oraş în care te împrieteneşti imediat cu străzile şi cu pieţele, cu forfota şi cu barurile. Este un oraş care devine imediat partenerul tău, prietenul tău de chefuri. Roma are ceva dintr-o mamă generoasă, ceea ce a simţit probabil şi Pier Paolo Pasolini când şi-a intitulat un film Mamma Roma. Roma nu te respinge, nu te judecă, te invită la masă chiar dacă nu-ţi ştie numele şi chiar dacă nu are altceva mai subtil să-ţi pună în farfurie decât banalele spaghetti… Viena, în ciuda fastului afişat cu preţiozitate, nu te înspăimântă nici ea: e ca un enorm costum cu mii de galoane, franjuri şi nasturi aurii din care a dispărut însă corpul. Simţi la Viena că oraşul a rămas prea mare după ce a dispărut imperiul, şi că de fapt marchizul care se lăfăia în caleaşcă a rămas fără vizitiu şi a trebuit să iasă el însuşi, să urce pe capră şi să înceapă să mâne el caii…
Este Rio un dansator de samba? În imaginarul colectiv Rio de Janeiro rimează cu ideea de carnaval, de soare, de mare, de corpuri frumoase (tinere femei şi tineri bărbaţi) care se dau în spectacol pe plaja de la Copacabana… După ce treci efectiv prin Rio nu poţi uita însă acele coline cangrenate de barăci şi locuinţe improvizate, acele favela unde oamenii supravieţuiesc numai pentru că este cald afară.
La Berlin, dupǎ cǎderea Zidului, m-am simţit ca într-un oraş care se cautǎ, un oraş al nordului, dar care priveşte spre est. Un oraş cu douǎ inimi, de unde un sentiment de schizofrenie. Pentru mine Berlinul este, înainte de toate, un cofetar harnic care frǎmântǎ continuu cu mâinile în zeci de vase pline cu aluat pregǎtind pâinici şi pâinişoare, ştrudele şi prǎjituri cu nume delicioase, asudând de dimineaţa pânǎ seara nu pentru cǎ ar avea ceva de demonstrat, ci pur şi simplu pentru cǎ nu ştie sǎ se odihneascǎ. Chiar dacă există riscul de a provoca obezitate în jurul sǎu, cofetarul berlinez lucreazǎ, frǎmîntǎ, îşi pudreazǎ cu zahǎr checurile scoase din cuptor. Doar seara târziu se opreşte puţin şi priveşte la cei care se îndoapǎ în salonul sǎu de ceai, surâde şi se simte inundat de un frumos sentiment al datoriei împlinite.
În 1923, Klaus Mann descria astfel Berlinul: „Seducǎtor, cenuşiu, arţǎgos, decrepit şi totuşi vibrând de vitalitate, nervos, sclipitor, fosforescent, animat, plin de tensiuni şi promisiuni”. Iar o scriitoare franceză, Maïa Mazaurette, care s-a stabilit la Berlin în primul deceniu al secolului al XXI-lea, spune despre el că este de „o urâţenie atrăgătoare”.
Este Moscova un călugăr ortodox sau un tanchist?
Este Budapesta un husar sau un ofiţer de gardǎ imperialǎ, elegant şi manierat?
Este Praga o balerinǎ bǎtrânǎ, care mai dǎ lecţii de dans?
Este Veneţia un muribund sau o metaforă a morţii? De când Thomas Mann a scris Moartea la Veneţia oraşul şi-a lipit în orice caz pe frunte acest titlu, mai degrabă din raţiuni comerciale decât metaforice. Pentru veneţieni, însǎ, oraşul lor este mai degrabǎ „un peşte”, mai ales cǎ, vǎzut de sus, are forma acestei vieţuitoare acvatice.
Este Atena un discobol obosit, care îşi petrece timpul povestindu-şi în taverne victoriile din tinereţe?
Oraşul Kyoto este mai mult ca sigur o gheişă, dar Tokyo este mai degrabă un samurai.
Este Istanbulul un negustor viclean, care îşi vinde marfa numai pentru a avea plǎcerea de a te convinge sǎ cumperi ceva ce nu-ţi trebuie, fǎrǎ ca el sǎ câştige nimic din ce vinde?
Este oraşul Bruxelles un domn bine şi rotofei, cu burticică, mare consumator de bere bună şi de cartofi prăjiţi?
Imposibil de pus o etichetǎ pe un oraş, deşi, deşi… Când le vizitezi şi le revizitezi ele se modificǎ, sunt adevǎraţi cameleoni oraşele în care îţi investeşti viaţa şi pasiunile.
Are Bucureştiul un aer de bǎtrânǎ domnişoarǎ?
Să fie oraşul Avignon un papă travestit în arlechin?
Lamartine spunea că Beirutul este un oraş al voluptăţilor…
Poetul Gérard de Nerval, când a vizitat ţara faraonilor, a făcut următoarea remarcă într-una din scrisorile sale: „Egiptul este un vast mormânt” (L'Egypte est un vaste tombeau). Un exemplu tulburător de metaforă, o frază care sintetizează patru mii de ani de istorie, dar şi modul în care ochiul occidental percepe Egiptul.
Ceva similar a reuşit şi Gustave Flaubert când s-a dus, prin 1850, la Ierusalim. El i-a scris atunci unui prieten: „Ierusalimul este o groapă comună înconjurată de ziduri”.
Închid paranteza şi îmi cer scuze pentru eventualele incoerenţe, dar până la urmă nu încearcă autorul acestui roman să transforme incoerenţa în stil?
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
