Mă văd obligat să scriu acest capitol ca să poată fi înţeles un scurt dialog pe care l-am avut într-o zi, în faţa unei librării, cu Animalul care seamănă perfect cu omul.
Una dintre cele mai mari enigme ale aventurii umane sunt picturile rupestre. Cu treizeci de mii de ani în urmǎ, strǎmoşii noştri ne-au lǎsat de fapt, în cele mai inaccesibile grote şi peşteri, nişte semne pe care astǎzi încǎ nu ştim sǎ le descifrǎm.
Pe 12 septembrie 1940, într-un sat din sud-vestul Franţei, Lascaux, patru adolescenţi se plimbau printr-o pǎdure. Câinele unuia dintre ei cǎzu într-o crevasǎ. Încercând sǎ salveze câinele, tinerii descoperirǎ intrarea într-o grotǎ iar apoi, în interiorul ei, o uluitoare galerie de picturi reprezentând animale. În special tauri şi cai, mulţi dintre ei în mişcare. Unul din tauri are o dimensiune de aproape cinci metri. Un alt animal parcǎ ar fi o licornǎ cu douǎ coarne… Pereţii grotei sunt plini de denivelǎri, de protuberanţe, de „unduiri” încremenite. Artiştii preistorici nu par sǎ fi fost însǎ perturbaţi de acest lucru, ei n-au cǎutat suprafeţe plane ci, dimpotrivǎ, au integrat jocul de volume în corpurile animalelor, creând uneori iluzii tridimensionale.
Locul a fost denumit ulterior „Capela Sixtinǎ a preistoriei”. Culorile, în special ocruri roşii şi galbene, precum şi negrul furnizat de un bioxid de magneziu, sunt de o mare prospeţime. Liniile au siguranţǎ, iar atmosfera degajǎ ceva tulburǎtor, o formǎ spiritualitate. Specialiştii atribuirǎ aceste picturi unor oameni care trǎiserǎ acolo cu 17.000 de ani în urmǎ.
Dupǎ cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial, în 1948, grota de la Lascaux a fost amenajatǎ pentru ca marele public sǎ o poatǎ admira. Succesul a fost enorm, iar în acel sat din regiunea Périgord au avut loc adevǎrate pelerinaje. Şi eroarea iniţiativei se dovedi a fi însǎ enormǎ, întrucât respiraţia sutelor de mii de oameni care coborau anual în grotǎ începu sǎ altereze picturile. Echilibrul atmosferic odată afectat, gradul de umiditate în acel tunel strâmt crescu, apǎrurǎ pe pereţi nişte alge minuscule precum şi o peliculǎ de calcit alb care distrugea într-un ritm accelerat ceea ce „artiştii” locului concepuserǎ cu 17 milenii în urmǎ şi reuşiserǎ de fapt sǎ transmitǎ intact… Grota iniţialǎ a fost închisǎ în 1963, dar la 200 de metri de ea apǎru Lascaux II, un fel de machetǎ giganticǎ în care publicul regǎseşte atmosfera din primul spaţiu. Tehnologia modernǎ permite astǎzi astfel de reconstituiri minuţioase, de la volume pânǎ la cele mai mici detalii legate de geologie. Vizitatorii care pǎtrund, din 1983 încoace, în Lascaux II au cu siguranţǎ exact acelaşi sentiment resimţit de vizitatorii lui Lascaux I, grota originalǎ: altfel spus ei asistǎ la un fel de descindere în pîntecele istoriei, în inima unui mister viu. Acele desene şi picturi, precum şi diversele semne ciudate scrijelite pe pereţii grotei, sunt o punte peste timp, peste câteva mii de generaţii de oameni. Dar mesajul lor, cum spuneam, rǎmâne încǎ obscur, enigmatic, un imens semn de întrebare.
Lascaux nu este însǎ singura grotǎ purtǎtoare de enigme preistorice. Încǎ din 1879 istoricii şi specialiştii sunt intrigaţi de animalele rupestre de la Altamira, din Spania. La acea orǎ, de altfel, unii au crezut cǎ era vorba de o farsǎ, cǎ respectivele picturi nu puteau fi atât de vechi. Pe teritoriul Europei, între Portugalia şi Polonia, au fost descoperite în decursul anilor nu mai puţin de 350 de grote, peşteri, tuneluri naturale şi adǎposturi subterane ornate, scrijelite, sculptate, desenate sau pictate de oamenii preistorici. Cele mai multe sunt însǎ localizate în Franţa şi Spania.
Toate aceste „mesaje” sunt astǎzi precis datate: ele se întind pe o perioadǎ de peste 22.000 de ani… Sǎ fi fost vorba de un fel de „civilizaţie” secretǎ a descoperirii semnelor, iar „iniţiaţii” sǎ fi transmis cu grijǎ ceea ce ştiau altor iniţiaţi? Totul a început cam cu 36.000 de ani în urmǎ pentru ca aventura picturilor rupestre sǎ se opreascǎ în urmǎ cu aproximativ 8.000 de ani. O lungǎ, foarte lungǎ perioadǎ în care artiştii preistorici, aceşti scribi ai grotelor, n-au încercat de loc sǎ-şi diversifice paleta. Ei s-au concentrat în special pe animale. Puţine figuri umane sau vegetale, nici vorbǎ de reprezentaţii cosmice sau astrale. Animale doar, din abundenţǎ, dintre care unele dispǎrute – cum ar fi mamuţii.
Oare câte grote de acest tip au mai rǎmas încǎ nedescoperite? Faptul cǎ în 1994 a mai fost gǎsit un astfel de loc fantastic, în regiunea Ardèche din sudul Franţei, ne face sǎ credem cǎ n-au ajuns încǎ pânǎ la noi toate „mesajele” picturale transmise de iniţiaţii acelor epoci îndepǎrtate. Şi în Ardèche, grota de la Chauvet începe sǎ devinǎ celebrǎ, mai ales cǎ de data aceasta nu s-a mai repetat greşeala de la Lascaux. Existǎ astǎzi un Chauvet II unde publicul descoperǎ nişte uluitoare alegorii rupestre: sute de animale în mişcare, cai, lei, mamuţi, bizoni… Uneori contururile sunt suprapuse, ca şi cum artistul ar fi vrut sǎ descompunǎ mişcarea. Pentru mulţi specialişti forţa sugestivǎ a artiştilor preistorici, şi precizia desenului lor nu sunt cu deloc mai prejos decît gesturile grafice ale unui Picasso.
Mai rǎmân însǎ zecile de întrebǎri fǎrǎ rǎspuns. De ce timp de 22.000 de ani strǎmoşii noştri (dintr-o perioadǎ care pare sǎ fie prima civilizaţie europeanǎ, din moment ce producea imagini) au pictat şi au desenat numai animale? Şi de ce le-au pictat numai în spaţii fǎrǎ luminǎ naturalǎ, altfel spus în grote şi peşteri unde accesul era dificil? În unele dintre aceste tunele artiştii preistorici înaintau târându-se pe burtǎ şi erau obligaţi sǎ lucreze repede, la lumina unor torţe sau opaiţuri… Rare sunt picturile şi desenele plasate în locuri accesibile, autorii acestor „semne” fǎceau tot posibilul ca ele sǎ rǎmânǎ ascunse, la adǎpost în strǎfunduri, greu de descoperit şi de vizitat. În grota de la Rouffignac, tot în regiunea Périgord, vizitatorii sunt transportaţi cu un mic tren electric înainte de a putea admira, departe, în mǎruntaiele pǎmântului, gravuri rupestre vechi de 13.000 de ani. Şi aici privirile omului contemporan rǎmân perplexe în faţa unui bestiar format din 250 de reprezentǎri sub diferite forme: frize întregi cu rinoceri, cai, bizoni, capre negre… Dar mai ales mamuţi, 158 la numǎr, de toate dimensiunile, uneori abia schiţaţi, alteori bine conturaţi… Unele contururi sunt gravate, altele desenate.
De ce toate aceste animale sunt reprezentate din profil? se mai întreabǎ cercetǎtorii şi chiar publicul curios. De ce uneori ochii sunt puşi anapoda, iar unele animale au chiar doi ochi pe aceeaşi parte a capului? Sǎ fie toate aceste reprezentǎri rodul unui anumit cult, sǎ fi fost divinizate aceste animale într-o perioadǎ când vânǎtoarea era principala sursǎ de hranǎ? Dar atunci de ce nu apar peştii şi pǎsǎrile?
Doi cercetǎtori amatori au avansat, în Franţa, într-o carte publicatǎ în 2013, ideea cǎ majoritatea acestor desene n-ar fi decât nişte… proiecţii. Altfel spus, artiştii ar fi venit cu o câte o micǎ statuetǎ de animal pe care o plasau în faţa unei flǎcǎri, iar apoi ar fi trasat repede contururile umbrelor proiectate pe pereţii galeriilor. Ceea ce ar explica, spun cei doi, multitudinea de siluete, faptul cǎ desenele se suprapun fǎrǎ nicio grijǎ specialǎ, cǎ un acelaşi animal apare uneori multiplicat, dar din ce în ce mai mare sau uneori din ce în ce mai mic… Aceastǎ teorie ar explica şi misterul transmiterii din tatǎ în fiu sau din generaţie în generaţie nu atât a unui talent cât a unei tehnici, a unei metode, mereu aceeaşi timp de douǎzeci şi douǎ de mii de ani. Nu este exclus, evident, ca transmiterea acestui secret de fabricaţie sǎ fi fost înconjurat şi de o dimensiune sacrǎ sau de şamanism, ca şi cum o elitǎ ar fi deţinut cheile unei revelaţii. La fel cum în Egiptul antic numai preoţii îşi transmiteau anumite cunoştinţe matematice sau astronomice, mulţimea fiind ţinutǎ departe de aceste mistere, tot aşa tehnica de captare a unor contururi de animale pe pereţii galeriilor obscure ar fi fost rezervatǎ în epoca preistoricǎ unor iniţiaţi, aleşi probabil dupǎ anumite criterii…
Dar dacǎ aceste locuri obscure, aceste peşteri, galerii şi grote, au fost de fapt primele… cinematografe ale umanitǎţii? Sau primele sǎli de spectacol în care oamenii descopereau uluiţi cǎ imaginile pot deveni mişcǎtoare? La Font-de-Gaume, un alt sat nu departe de Lascaux unde au fost descoperite în 1901 picturi rupestre policrome, un ghid pasionat în mod evident de meseria sa le propunea vizitatorilor aceastǎ interpretare. Font-de-Gaume este de altfel unica grotǎ din Europa unde mai pot fi vǎzute picturi policrome preistorice originale. Pentru ca prezenţa umanǎ sǎ nu le distrugǎ, autoritǎţile de resort au decis sǎ reducǎ la minimum numǎrul de vizitatori. Au loc deci numai câteva vizite pe zi, cu grupuri reduse de câte 12 persoane. Spaţiul este de altfel extrem de strâmt, abia s-ar putea intersecta douǎ persoane în respectiva galerie. Pentru unele vizite se fac rezervǎri prin internet cu opt luni înainte. În rest, cine este motivat trebuie sǎ se trezeascǎ foarte devreme şi sǎ fie acolo prezent fizic, la ora 9,30, când se deschide casa de bilete. Rare sunt, pe aceastǎ planetǎ, muzeele sau instituţiile culturale unde vin oameni de la ora cinci sau chiar de la patru dimineaţa, uneori cu scaune pliante, cu pǎturi şi cu termosuri pline cu cafea, pentru a aştepta ora deschiderii. Este cazul la Font-de-Gaume, unde primii sosiţi sunt primii serviţi. Altǎ regulǎ nu existǎ, cine rateazǎ intrarea în ziua respectivǎ pentru cǎ nu a fost destul de bine plasat la coadǎ nu are de ales decât sǎ se trezeascǎ a doua zi şi mai de dimineaţǎ.
Vizita în aceastǎ grotǎ nu este în nici un caz rezervatǎ celor care suferǎ de claustrofobie. Cei 12 aleşi, ca 12 apostoli, îl urmeazǎ pe ghid într-un fel de pâlnie lungǎ, o cavitate din ce în ce mai strâmtǎ sǎpatǎ de ape subterane cu milioane de ani în urmǎ într-un masiv calcaros. La lumina lanternelor manipulate de ghid apar apoi, treptat, dupǎ primii 50 de metri de pelerinaj, primele desene… Pentru ca apoi sǎ înceapǎ cavalcada, sau alegoria: 80 de bizoni, 40 de cai, 23 de mamuţi, 17 cerbi de toate mǎrimile, 8 bivoli… Frizele sunt, deseori, în acelaşi timp gravate şi acoperite de culoare, deci pictate, ceea ce explicǎ buna conservare a ansamblului.
Imaginaţi-vǎ, spune ghidul, cǎ la acea orǎ mai mulţi membri ai tribului erau aleşi, din când în când (poate doar o datǎ pe an), pentru o experienţǎ unicǎ. Oameni care nu vǎzuserǎ poate niciodatǎ desene erau conduşi de un animator în adâncul pǎmântului, într-o lume a spiritelor. Iar acolo, la lumina unei torţe, sau a mai multor torţe, fericiţii desemnaţi pentru respectivul exerciţiu iniţiatic descopereau nu doar o fabuloasǎ colecţie de animale colorate, ci şi faptul cǎ acestea se puteau mişca, pentru cǎ la cel mai mic tremur al torţei umbrele şi contururile se modificau. Cum şi la Font-de-Gaume, ca şi la Lascaux sau în alte grote similare pereţii comportǎ o întreagǎ gamǎ de iregularitǎţi, de protuberanţe, de denivelǎri şi fisuri, ele dau în mod automat figurilor aşternute peste toate acele reliefuri un fel de carnaţie, iluzia tridimensionalitǎţii şi mai ales a mişcǎrii în prezenţa unei surse de luminǎ care se agitǎ. „Poate cǎ aici s-a nǎscut cinematograful” mai spune ghidul provocînd el însuşi, printr-o lentǎ mişcare a lanternei, translaţia umbrelor şi a volumelor precum şi iluzia cǎ bizonii, caii, mamuţii, cerbii şi bivolii se mişcǎ.
Sǎ fi fost oare, într-adevǎr, Altamira, Lascaux, Font-de-Gaume, Chauvet şi celelate grote similare nişte locuri ale emoţiei vizuale, unde vizitele erau de fapt tot atâtea ceremonii de iniţiere regizate de un guru? Sǎ fi fost ele primele temple ale artei din istoria umanitǎţii, primele expresii ale trezirii conştiinţei ficţionale, primele încercǎri de a provoca nelinişte metafizicǎ prin ideea de reprezentaţie, de punere în scenǎ? Sǎ se fi nǎscut oare acolo teatrul, de unde prelungirea pânǎ astǎzi a nevoii de a încadra misterul reprezentaţiei printr-un joc savant cu obscurul, cu întunericul şi cu lumina? Sǎ fie, arta parietalǎ, prima formǎ de asociere a mai multor discipline, dat fiind cǎ orice vizitǎ într-o grotă implicǎ, înainte de exerciţiul de admiraţie suscitat de desene şi înainte de bucuria de a asista la jocul de lumini, o deplasare, un exerciţiu deambulatoriu, un moment de suspans şi mai ales o cǎlǎtorie în zona tenebrelor, o rupturǎ faţǎ de spaţiul vital banal…
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Andra Badulesco
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
