Barbara Leaming este o autoare NY Times care se vinde foarte bine. Trei dintre cărţile ei s-au aflat pe Lista de Cărţi Remarcabile a NYTimes. Volumul Churchill Defiant: Fighting On 1945-1955, apărut în 2010, a primit premiul The Emery Reves de la International Churchill Centre. Biografia inovatoare a celui de-al 35-lea preşedinte al SUA, Jack Kennedy: The Education of a Statesman, din 2006, a fost prima care să descrie amănunţit influenţa de lungă durată a istoriei şi culturii britanice şi, în mod special, a lui Winston Churchill asupra lui JFK. Articolele semnate de Leaming au apărut în NY Times Magazine, Vanity Fair, The Times of London şi alte reviste.
La un cocktail din Newport, Rhode Island, la sfârşitul verii lui 1945, un student volubil ţinea un monolog înflăcărat în faţa unei fete de şaisprezece ani, cu păr cârlionţat, pe nume Jacqueline Bouvier. În timp ce tânărul vorbea de zor, ochii ei căprui, depărtaţi, erau aţintiţi pe faţa lui. Jackie, cum era cunoscută, îl lăsa să vorbească fără să-l întrerupă, dar când şi când dădea din cap pentru a arăta că înţelege, atât pe el cât şi multele lucruri pe care le avea el de spus. Un observator al scenei n-ar fi avut nici un motiv să presupună că beneficiara liniştită, plină de respect şi admiraţie a înţelepciunii studentului avea informaţii şi păreri proprii puternice despre tema lui. În acel an, Jackie nu doar descoperea băieţii, ci înţelegea deja că era de datoria ei să-l facă să se simtă foarte bine şi să nu aibă habar despre ce ştia sau gândea ea.
Subiectul băiatului era mareşalul Philippe Pétain, fostul şef al guvernului colaboraţionist de la Vichy. Când, în ultimele zile ale celui de Al Doilea Război Mondial, un tribunal francez l-a condamnat pe Pétain să se confrunte cu un pluton de execuţie, generalul Charles de Gaulle, preşedintele guvernului provizoriu, comutase iute şi în mod controversat sentinţa în închisoare pe viaţă, în interesul de a clasa cât mai repede războiul.
O determinare asemănătoare de continuare a vieţii a animat redeschiderea bursei de căsătorii a societăţii din Newport la unsprezece zile după capitularea necondiţionată a Japoniei în urma distrugerii oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. La acea vreme, tineri în uniformă militară erau văzuţi peste tot în bogata staţiune americană, fapt care prevestea o serie întreagă de căsătorii ale domnişoarelor debutante în înalta societate din Newport cu soldaţii care se întorceau. Imediat, spiritul expansiv al primei petreceri de debut la scară mare de după Pearl Harbor a cuprins şi alte sindrofii ale tribului din Newport la finele lunii august şi începutul lui septembrie, înainte de rezidenţii de vară bogaţi – împreună cu acele suflete mai puţin favorizate de soartă care, neavând bani proprii, trăiau şi se mişcau cu abilitat printre ei – să se disperseze pe perioada iernii.
La o astfel de sindrofie Jackie Bouvier a fost tratată cu prelegere despre afacerea Pétain. Întâmplător, studentul avusese ghinionul să vorbească despre probleme despre care, probabil, ea ştia mult mai mult decât el. Când Jackie avea unsprezece ani, bunicul din partea tatălui le dedicase celor zece nepoţi ai săi o istorie a familiei, tipărită în mod privat, care afirma că familia Bouvier din America descindea din nobilimea franceză. Afirmaţia avea să se dovedească mai târziu a fi neadevărată, cu toate astea a avut un impact extraordinar asupra ei. Era un copil căruia îi plăcea mult să evadeze în cărţi, iar acum istoria Franţei devenise pentru ea nu doar lectură, ci şi o sursă de identitate personală, o garanţie a distincţiei şi superiorităţii ei, o consolare pentru umilinţele unei vieţi de zi cu zi în care banii nu întotdeauna ajungeau să prisosească şi comportamentul părinţilor nu era mereu atât de ireproşabil cum ar fi fost de dorit. Când, în 1940, guvernul de la Vichy a semnat un armistiţiu cu Hitler, de Gaulle a vorbit la radio BBC îndemnându-şi compatrioţii să opună rezistenţă. Discursul radiodifuzat l-a determinat pe Pétain, idolul tinereţii lui de Gaulle, să-l acuze pe acesta de trădare şi să-l ameninţe cu moartea. Impresionată de refuzul categoric al lui de Gaulle de a accepta înfrângerea, micuţa Jackie Bouvier a făcut din el eroul ei. Timp de cinci ani, l-a urmărit cu aviditate în relatările din ziare. În cinstea lui, şi-a botezat pudelul „Gaullie”.
Totuşi, când tânărul de la cocktail a continuat să peroreze, a făcut ce ar fi făcut cele mai practice, mai bine-crescute fete care sperau să câştige poturile matrimoniale din Newport, pe la 1945. Esenţa era să pară destul de inteligentă pentru a stârni interesul unui bărbat, însă nu atât de inteligentă încât să-i pericliteze egoul. După aceea, singurul ei debuşeu a fost să-şi descarce frustrarea sub formă de ridiculizare în faţa unei prietene: „Vorbea ca un băieţel care tocmai a citit o carte importantă şi se simte grozav de bine explicându-i-o unui mucos de la ţară, fără să ştie cu adevărat despre ce e vorba în ea. Îmi vena să-l sărut matern pe obraz şi să-i spun că acum chiar e băiat mare.”
Autoarei acestor fraze ţepoase îi plăcea grozav să fie foarte diferită de fata timidă, rezervată, insensibilă la toate după propriile cuvinte, care apăruse prima dată în Newport cu doi ani în urmă, după ce mama ei, Janet Lee Bouvier, s-a măritat cu bancherul Hugh D. Auchincloss Jr., moştenitor al Standard Oil. Mai înainte, presa tabloidă semnalase desfacerea căsătoriei lui Janet cu tatăl lui Jackie, John „Black Jack” Bouvier, un agent de bursă cu o origine de anuar al notabilităţilor, sub titlul „Broker din înalta societate dat în judecată pentru divorţ”. Articolul, care confirma prin documente infidelitatea repetată a domnului Bouvier, era însoţit de o fotografie cu delicata Janet şi fiicele ei, Jackie şi micuţa Lee. Nu era prima dată când Jackie şi mama ei apăreau în ziare. Amândouă erau amazoane medaliate şi relatări anterioare le evidenţiaseră realizările în arena de echitaţie. Acum, această nouă expunere părea să facă fărâme imaginea publică idealizată şi să dea în vileag urâta realitate din familie din spatele ei. Luată peste picior de colegii de clasă de la şcoala particulară de zi din New York, la care învăţa la acea vreme, şi necăjită de anumiţi veri Bouvier, Jackie a reacţionat la publicitate de parcă ar fi fost jupuită de vie. În urma grelei încercări a devenit secretoasă, retrasă imposibil de citit sau cunoscut. Vara lui 1945 era importantă pentru ea din mai multe motive, unul dintre ele şi nu cel din urmă fiind popularitatea ei nou găsită printre băieţii din Newport. Nu că Jackie, care avea în mod ciudat trăsături late, o spuză de pistrui pe nas şi sub ochi şi mâini şi labe ale picioarelor disproporţionat de mari, ar fi fost mai drăguţă decât contemporanele ei, doar că într-o viaţă întreagă, ea sugera o aromă pe care băieţii nu o mai gustaseră.
La întoarcerea la internatul domnişoarei Porter din Farmington, Connecticut, doi dintre acei băieţi i-au scris în mod repetat de la Harvard. Jackie a considerat că ar fi fost bine ca răspunsurile ei să fie „devastator de spirituale”. A calculat şi că, întrucât cei cu care coresponda se cunoşteau bine şi făceau parte din acelaşi club studenţesc, Owl, era necesar să le compună scrisori total diferite. Lucrul acesta a necesitat multă muncă din partea ei. Pe jumătate serios, pe jumătate în glumă, în scurtă vreme se văieta de chinul pe care trebuia să-l îndure concepând misive distincte pentru tânărul de nouăsprezece ani John Sterling şi pentru R. Beverley Corbin Jr., un tânăr în vârstă de douăzeci de ani. În ciuda lamentărilor ei, ambii băieţi i se păreau extraordinar de atrăgători. John Sterling era fiul unui distins diplomat de carieră, fost ambasador al SUA în Suedia, Bev Corbin fiind fiul unui avocat care era şi preşedintele Bailey’s Beach din Newport. Când era cu John, îi plăcea mult să stea de vorbă cu el, deoarece era deştept şi interesant, ba chiar văzuse şi o părticică de lume. Problema era că, după spusele ei, nu era fizic atrasă de el. Prin contrast, cu Bev „totul era fizic”.
Jack îl găsea pe Bev superficial şi îi era ruşine că îl plăcea atât de mult, dar asta era. A recunoscut că unele prietene, neînţelegând ce vedea ea la el, începuseră să se uite la ea de parcă ar fi fost nebună, sau ar fi avut „glande ciudate”. „Încep şi eu să mă consider aşa” a declarat ea. Niciunul dintre băieţi nu o sărutase încă. Jackie a spus că i-ar fi plăcut mult dacă Bev ar fi încercat, dar că ar fi „vărsat”, dacă ar fi fost John. Totuşi, pe hârtie, John se bucura de un avantaj clar. În timp ce scrisorile lui Bev erau cam banale, ale lui John erau inteligente şi amuzante. În propriile scrisori, în loc să-şi bârfească prietenii şi cunoştinţele cum poate ar fi făcut dacă ar fi corespondat cu o fată, Jackie a considerat că era mai înţelept să-şi rezerve veninul pentru închisoare, cum numea ea internatul şi orăşelul liniştit, conservator în care se aflau dormitoarele cu porticuri de şindrilă albă ale lui. „Dacă zile de şcoală sunt cele mai fericite zile din viaţa ta”, i-a scris ea cu seriozitate lui Bev, „la noapte mă spânzur cu coarda”.
Sarah Porter, care a înfiinţat şcoala în 1843, nu s-a căsătorit niciodată, însă persistase în a considera căsătoria un accesoriu femeiesc şi starea corespunzătoare pentru o femeie. La un secol de la înfiinţarea ei, şcoala domnişoarei Porter se străduia să pregătească tinere, majoritatea de rasă albă, protestante şi bogate, pentru esenţialmente aceeaşi viaţă pe care o duseseră mamele lor. În 1945, ca şi pe vremea lui Sarah Porter, scopul educaţiei unei femei era să facă din ea o tovarăşă mai plăcută pentru soţul ei. Jackie Bouvier (deşi catolică şi relativ săracă) era fata Farmington model. Călărea, scria, desena. Citea mult şi juca în piese la şcoală. Era alternativ viguroasă şi graţioasă, pragmatică şi romantică, serioasă şi aiurită. Nu punea la îndoială premisa majoră că scopul ei în viaţă trebuia să fie să se mărite cum se cuvine. Nu se îndoia că femeia trăia prin intermediul bărbatului şi că, fără el, nu putea să fie nimic. În acelaşi timp, remarcile ei caustice despre Farmington sugerează că începea să înţeleagă că s-ar fi putut să vrea ceva mai mult decât era la ofertă.
Între timp, aştepta cu nerăbdare o evadare din rutină când a avut şansa de a asista la meciul Harvard-Yale în compania atât a Băiatului Interesant, cât şi a Băiatului Sexy. Confruntarea Harvard-Yale de anul acesta urma să fie prima după trei ani de pauză, una dintre cele mai vechi şi îndrăgite rivalităţi din fotbal fiind suspendată pe durata războiului. Pentru că un număr de jucători erau veterani care aveau să se întoarcă pe teren pentru prima dată de la terminarea războiului, atât în New Haven, cât şi în Cambridge se învestise multă emoţie în eveniment, care era programat să aibă loc abia sâmbătă, 1 decembrie, după tradiţionala Zi a Recunoştinţei. Era stabilit ca John Sterling să o însoţească pe Jackie, însă cum Bev Corvin nu avea parteneră, se văzuse de acord ca el să stea cu ei şi alţi câţiva la Yale Bowl. Totuşi, cu două zile înainte de meciul meciurilor de fotbal, se părea că ea nu avea să poată să ajungă. O combinaţie de zăpadă, zloată şi ploaie se abătu asupra Connecticutului. A doua zi, când se părea că meciul avea să se joace în zăpadă până la genunchi, oficialii universităţii puseseră să fie curăţat terenul şi acoperit cu o prelată. În acea seară, Jackie a luat trenul de New York pentru a petrece noaptea în apartamentul tatălui ei. Black Jack Bouvier, a cărui poreclă i se trăgea de la faptul că tot timpul anului era extrem (unii ar putea spune ciudat) de bronzat, urma să o ducă dimineaţa la New Haven cu maşina.
Pe masa ei de lucru de la Farmington, Jackie avea o fotografie a tatălui ei – suplu, suav, îmbrăcat impecabil în ţinută de golf, de pluş cu şosete în dungi până la genunchi şi pantofi imaculaţi, în două nuanţe. În fotografie, despre care se spunea că fusese făcută în Cuba sau Florida în anii 1920, Black Jack era într-adevăr un bărbat frumos. Mustaţa subţire de deasupra buzelor senzuale părea desenată cu creionul. Pliul care ţâşnea din nasturele din mijloc al hainei croite pe talie, cu revere late, de la costum scotea în evidenţă stomacul plat şi tare de dedesubt. Totuşi, până în 1945, în ciuda unui regim sever de exerciţii fizice, urmat cu religiozitate, acea siluetă se îngroşase. Şi deşi la cincizeci şi patru de ani se îmbrăca şi se comporta de parcă ar fi fost tot băiatul drăguţ de care se îndrăgostise Cole Porter cu câteva decenii în urmă, bronzul lui de lampă cu ultraviolete nu putea să ascundă că începuse să facă guşă şi pungi la ochi. În loc să emane aerul de tată al lui Jackie, dezamăgirile şi viaţa uşuratică păreau să-l fi transformat într-o parodie a fostei sale personalităţi.
După numeroase pahare de martini se întindea pe canapeaua din camera de zi îmbrăcat cu boxeri bleu şi cu pantofi negri de piele în picioare, tunând şi fulgerând împotriva tuturor celor care îl condamnau că şi-a distrus viaţa. În capul listei erau Janet şi Hughdie, cum era cunoscut cel e al doilea soţ al lui Janet. Black Jack era sigur că Janet se recăsătorise în primul rând pentru a-i face în ciudă. Era convins că clanul Auchincloss intenţiona să-i fure fiicele. Dintre cele două fete, Jackie, care semăna la faţă cu el, era preferata lui. O numea „cea mai frumoasă fiică pe care a avut-o vreodată un om”. În apartamentul său de trei camere de la etajul al treilea de pe East 74 Street din Manhattan, imaginea ei ubicuă privea de pe pereţi, de pe mese şi de pe rafturi de cărţi. Dar nici toate fotografiile din lume n-ar fi putut schimba faptul că, după cum credea el, o pierdea încet. Cum se putea comporta el cu bănetul clanului Auchincloss? Deşi Black Jack continua să lucreze pe Wall Street, finanţele lui personale nu-şi mai reveniseră de la Marea Criză din 1929, după care topise capitalul şi se împrumutase la rude pentru a păstra o pojghiţă subţire de bogăţie. În naraţiunea pe care a creat-o despre viaţa lui, a pus inabilitatea sa de a se restabili financiar pe seama noilor legi comerciale dure introduse în 1934 de neexperimentata Comisie pentru Bursă şi Valori Mobiliare.
Din volumul în curs de apariţie la Editura Corint, în colecţia Corint Istorie. Traducere din engleză de Lidia Grădinaru
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
