Unii vad idei, altii le "scriu". Altii le fac pe amandoua. Si la fel de bine. Ultimii sunt cei mai putini. Dar si cei mai periculosi. Nu pentru ca gandesc dupa principiul telefonului fara fir, ci tocmai pentru ca sunt capabili sa construiasca o retea atat de complicata, incat output-urile devin incalculabile. Sau, in orice caz, neasteptate.
Livius Ciocarlie, de pilda. Deschideti ultimul sau volum - Pornind de la Valery* - si filati marturisirea de pe prima pagina: "Citind volumele din Pleiade am facut din loc in loc, cu creionul, un mic semn. Parca despre fraza asta as putea sa scriu ceva... Nu atunci, nu imediat. Candva, cand i-o veni randul. De ce, dintr-un impuls intelectual? De unde! Numai asa. Numai ca sa scriu. E ca o functie organica. Mai mult decat un hobby: un farafastac. Nu sunt in apele mele cand nu scriu. Ce anume? Orice. N'importe quoi. Cu vremea, mai ales 'idei'. Nu ma mai simt in stare sa evoc, sa povestesc. Cu ideile ce urmaresc? Doamne fereste! Absolut nimic".
Stiu ce ganditi: e o carte din categoria "cetiti-le seara". Nu v-as sfatui. Veti zice ca va pandeste un somn dulce, dar va asteapta o noapte alba. Nu exagerez: ce-l face pe Livius Ciocarlie un concurent redutabil pentru cana de ness este ricoseul ideilor sale. Intr-adevar, acest cititor impatimit de Valery joaca mereu cu manta. Insa adevaratul spectacol intelectual vine mai ales din "efectul" pe care il imprima comentariilor. OK, am inteles: pornim de la Valery. Dar unde ne ducem? Oriunde, fireste, de vreme ce chiar autorul ne atentioneaza: "pornesc de la Valery, nu scriu despre el". Ceea ce inseamna: Valery plus lucrurile despre care vorbeste Valery plus autorii cu care se aseamana Valery plus autorii cu care se ia la harta Valery plus autorul care-i contrazice si pe Valery si pe autorii cu care se aseamana Valery si pe autorii cu care se ia la harta Valery plus ideile lor plus comentariile la ideile lor s.a.m.d. A mai ramas ceva? Ma indoiesc.
La urma urmei, reusita lui Livius Ciocarlie nu vine din simbioza originala de enciclopedism si comentariu aplicat, de filozofie si autobiografie, de ironie si autoironie; nici macar din instrumentarea abila a principiului semiozei infinite ca vehicul de colportare a ideilor; ci, mai ales, din acele shift-uri imprevizibile prin care eseistul isi dirijeaza ideile catre tinta. Cu alte cuvinte, cu Livius Ciocarlie poti ajunge oriunde; dar asta o afli abia dupa ce ai ajuns acolo.
Sa facem un mic test. Iata inceputul: "Valery s-a temut intru catva de seriozitatea poeticii lui. Contrazicandu-se, a luat-o, intru catva, in ras". Faceti pariurile. Si acum, sa vedem continuarea: "E ceea ce, desi vorbeau mereu despre contradictie, n-au stiut sa faca emulii lui. Ei chiar s-au luat in serios. N-au fost in stare sa si rada de ei. Au fost, in schimb, in stare sa se faca de ras. N-au aparut pe lume scriitori mai infatuati si mai plictisitori ca ei. Iar astazi, cand moda sprancenelor incruntate a trecut (numai in Europa a trecut), Philippe Sollers scrie o carte despre Casanova de parca, dupa ce a iesit din sedinta (de partid), si-a pus fusta mini, sani de silicon si s-a postat, asteptand clientii, intr-un colt al strazii Saint-Denis".
Bine, sa zicem ca prima oara nu se pune. Mai incercam o data. Cu un intro mai lung: "Noul nu prezinta o atractie irezistibila decat pentru acele spirite care asteapta de la schimbarea insasi cea mai mare excitatie" (II, 561). "Aceasta tendinta a fost multa vreme apa freatica a spiritului european. (...) Mai intai a fost ponegrit Evul Mediu. Apoi, barocul a negat renasterea, clasicismul a negat barocul, romanticii i-au negat pe clasici si tot asa. Abia la moderni noul a devenit, cu buna stiinta, valoare in sine. Daca nu faceai altceva si mai ales altcum decat inaintasii tai de acum zece, de acum cinci ani, de anul trecut, erai ignorat. Altceva, indiferent ce, altcum, indiferent cum. Schimbarea fiind un proces, actul si-a devenit suficient siesi. La capatul elaborarii (executarii, ar trebui sa zic) operei, nu ramanea nimic." Si, la final, cireasa de pe tort (sau, ma rog, bomboana de pe coliva): "Indiferent ce, indiferent cum, spun. Reactionand impotriva mentalitatii moderne, postmodernitatea pune toate operele - indiferent care - la un loc. Arta e ca un lac care a colectat toate izvoarele. Riscul e ca, secatuind, lacul sa devina balta. Sa fie mlastinos".
Exista, ce-i drept, cativa sparring partners favoriti ai autorului: textualistii, postmodernii, politicienii, profesorii de literatura, lui-meme, integratii (in Iuropa), dezintegratii (de peste tot) s.a.m.d. Deh, metehne de om batran, ce sa-i faci? Dupa ce a pazit o viata intreaga printre ciurdele semioticii, nu mai poti avea pretentia sa se tavaleasca de ras la reclamele cu Fulga. Si totusi, e de mirare ca, la asa companie, Livius Ciocarlie nu s-a acrit. Dimpotriva, eseistul reuseste sa intampine atat ideile, cat si oamenii cu aceeasi privire in parte bonoma si doar in (alta) parte malitioasa.
Si mai e ceva: de unde pana unde Valery? Pai, pentru ca Valery este unul dintre blazoanele cele mai vechi ale snobilor de la noi si de aiurea. Ale celor vechi, ca aia noi, dupa cum bine observa Ciocarlie, il prefera pe Bourdieu. & Comp. Oricum, Valery ramane si azi un autor de top si un simbol pentru ceea ce unii s-au obisnuit sa numeasca Arta (pauza larga de respiratie). Pacat ca nu mai e citit. Mare pacat, intr-adevar - cam asta zice si Ciocarlie, care se incapataneaza sa-l citeasca inca.
Ce a iesit se poate lesne observa: Valery (re)devine in cartea lui Ciocarlie un individ inteligent, ofticos, rasfatat, grandoman, simpatic sau antipatic (dupa gusturi), dar, in orice caz, viu. Chiar daca nu intotdeauna si nevatamat.
Bine, asta nu inseamna ca ar trebui sa-i plangem de mila poetului. Mai ales ca acum, la final, un gand rau nu-mi da pace: daca totusi Ciocarlie o sa se razgandeasca si-o sa treaca in cele din urma la poststructuralisti? Atunci sa va tineti.
*) Livius Ciocarlie, Pornind de la Valery, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, 248 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
